Cum l-am descoperit eu pe Roth: acum mulți ani am dat peste niște fragmente erotice din Indignare. Cartea în întregime n-am terminat-o niciodată, pur și simplu m-a enervat la un moment dat și am lăsat-o. Toți avem voie să facem astfel de gesturi rebele când așteptăm prea mult. În schimb, aș mai citi de câteva ori Pastorala americană, atât de bine scrisă mi se pare. Nu am menționat-o degeaba, ci pentru că există o legătură cu Pe când era bună, chiar dacă pentru asta trebuie să fii un cititor foarte atent.

Dacă în prima există o relație tată-fiică în care fiica este cea cu probleme, cea care aduce dezastrul, cea care schimbă destinul tuturor, în cartea de față tatăl este cel care determină comportamentul fiicei.

Deși nu este la fel de puternic sau spectaculos ca Pastorala, deși nu apare nicio bombă, deși pare mai casnic și mai ușor, în romanul despre care scriu aici, Roth își desfășoară povestea atât de convingător și de natural încât simțim, da, ăsta e cuvântul, că e o carte mare.

Autorul începe să istorisească de undeva de departe și durează un timp până să ajungă la Lucy, personajul central, dar din clipa în care începem să fim în prezența ei, celelalte personaje sunt doar umbre care o ajută sau dimpotrivă. Lucy e un copil ca oricare altul, merge la școală, își vede de lecții, e puțin umilită pentru că mama ei dă lecții de pian în casă și toți colegii ei știu asta, își face câte o prietenă, se apropie de religie, deși nu prea înțelege multe, dar singurul lucru care o zdruncină e, de fapt, felul în care tatăl ei (Whitey/Duane Nelson) se poartă când bea. Whitey este un bărbat care își caută și el locul în lume și care nu reușește să convingă părinții soției că este demn de încredere.

E de ajuns o scăpare și orice speranță de viață nouă și-ar fi făcut omul s-a dus pe apa sâmbetei!; Dacă stătea bine să se gândească, faptul că trăia în casa lui Willard îi subminase încrederea în sine tot timpul, de la bun început. Un om în toată firea să ajungă să fie tratat ca un pomanagiu!

Cartea începe cu Willard – tati Will (bunicul lui Lucy) – și, după o generoasă prezentare a familiei lui, ajungem la Lucy, restul devine blurrat și abia în final, după ce ea nu mai e, apare nevoia să recitim primele pagini și să vedem acolo continuarea vieții în Liberty Center.

Destinul lui Lucy se schimbă odată cu apariția lui Roy Bassart, proaspăt lăsat la vatră. E foarte tânăr și are multe îndoieli. Are o relație strânsă cu unchiul său, Julian, dar nu vrea să lucreze pentru el, pentru că are totuși un vis, chiar dacă vag: să fie fotograf. Și primul model adevărat pe care-l are e chiar Lucy, care-l respinge, dar și atrage de cum se lasă pozată. La fiecare întâlnire el vrea să meargă până la capăt, cum spun americanii, și ea nu e hotărâtă:

— Vreau să merg acasă, te rog.

— Te cam iubesc, știi asta.

— Nu spune așa ceva. Nu e adevărat.

— Îngerule, îi spunea el, atingându-i fața. (...) I-a spus că dacă numai asta îl interesa seară de seară, ea era de părere că nu ar mai trebui să se vadă vreodată.

Lucy e indecisă în ceea ce-l privește pe Roy: îl place, dar nu-l apreciază, simte că nu are o personalitate puternică și se hotărăște să se despartă: începând din acea după-amiază, Lucy a știut sigur că Roy nu era potrivit pentru ea. Dar vrea totuși să se știe iubită și amână momentul în care să-i spună, pentru că intervin mereu alte lucruri, cum se întâmplă în general. El începe să studieze fotografia la universitate, devine și ea studentă, continuă să se vadă, și, într-o zi, ea află că e însărcinată. Așa apare panica: e studentă în anul întâi, vrea să-și continue facultatea, vrea să nu se râdă de ea, vrea să devină cineva și vede copilul ca pe un obstacol în drumul ei și în decizia de a se separa de băiat. N-am spus întâmplător băiat, așa îl vede ea, asta îi reproșează constant iubitului, că nu se poartă responsabil, că nu poate să țină piept familiei, că e influențat mereu de unchiul lui. Ea duce o permanentă luptă de educare a lui Roy, de a-l face cum crede ea că trebuie să fie un bărbat adevărat. Deși el acceptă să se căsătorească, ea se simte cea păcălită, pentru că nu e el soțul la care visase și nu e rolul de nevastă cel la care jinduise.

Cu timpul, Lucy pare să se obișnuiască, se ocupă mai mult singură de copil – Edward –, în timp ce Roy tot încearcă să-și deschidă un studio de fotografie, în ciuda protestelor ei. Au o relație tot mai furtunoasă, izbucnesc certuri mereu și fiecare îl învinuiește pe celălalt pentru reacțiile copilului. Lucrurile încep să se precipite și ritmul romanului devine unul atât de alert încât parcă suntem într-o cursă și știm deja cum o să se termine, dar tot așteptăm să știm detaliile.

Lucy e o femeie extrem de puternică, face față tuturor, ia mereu deciziile singură, nimic nu o oprește, trece peste orice, dar are un punct slab: tatăl său, pe care spune că-l urăște, a făcut tot ca să-l alunge din viața ei, dar e curioasă ce se întâmplă cu cel care-i spunea gânsăcel în copilărie. Ăsta e motivul pentru care aș fi dorit alt final. Așa facem noi, cititorii, când nu suntem de acord cu finalul romanului, dăm din cap și avem voie să ne inventăm altele, pe care le credem noi (poate greșit) mai potrivite cu evoluția personajelor.

Deși nu are aceeași miză ca Pastorala americană, cartea de față e la fel de izbitoare. Relația celor doi, Lucy și Roy, degenerează natural, ea îi vede tot mai mult defectele:

De ce, de ce se încurcase cu el de la bun început? Fiindcă îi zicea Înger? Fiindcă îi făcuse fotografiile alea? Fiindcă îi cânta la ureche toate cântecele alea tâmpite? Măgădăul ăla n-avea nici cea mai vagă idee ce fel de om era ea de fapt.

Totuși nu vrea să renunțe la tatăl copilului ei, nu îi tolerează nicio abatere de la comportamentul imaginat de ea: vrea un bărbat model, ceva diferit de propriul tată și asta e lupta ei: să-l transforme pe Roy din băiat în soț și tată. Sunt momente în care crede c-a reușit, dar imediat apar indicii că e departe de izbândă.

Nici Roy, oricât de insipid spune ea c-ar fi, nu acceptă chiar tot, ajunge și el la reproșuri: cum să zic, în ultimele zile, sincer să fiu, nu te-ai purtat în niciun caz ca o persoană cu care să-ți facă plăcere să trăiești sub același acoperiș.

Deși cartea e scrisă la persoana a treia, noi suntem tot timpul în mintea lui Lucy, suntem de partea ei pentru că pe ea o cunoaștem cel mai bine, doar la gândurile ei avem acces, așa că și atunci când obiectiv am putea să vedem că începe să aibă un comportament exagerat, că se ceartă cu toată lumea, că spune tuturor verde-n față, că nu mai reușește să se controleze, că propriul copil este speriat de ea, noi tot nu ne putem îndepărta de ea, tot pe ea o înțelegem.

Lucy este în permanentă alertă, ea nu se liniștește niciodată și chiar când simte că lucrurile merg bine și Roy pare că s-a îndreptat și a priceput ce așteaptă de la el, că devine un altul, ea nu poate să fie fericită pentru că nu trăiește visul ei, pentru că simte că a fost forțată să aleagă căsătoria și copilul: nu puteai pune sub semnul întrebării tot ce spunea sau făcea un om și după aceea să te aștepți să fii fericită cu el sau ca omul acela să fie fericit.

Ce vrea Lucy cel mai mult e să nu repete viața mamei ei, care s-a lăsat mereu umilită și chiar agresată de tatăl ei, și poate într-un fel reușește: soțul ei, Roy, nu-i face față, dar ce repetă este destrămarea căminului, ce repetă este lipsa de armonie din căsnicie, ce repetă este nefericirea copilului. Poate pare rigidă, isterică și obsedată de cum trebuie lucrurile făcute, dar este în același timp extrem de responsabilă și matură pentru douăzeci de ani și poate simte că are dreptul să ceară mereu mai mult de la soț pentru că totul a început din vina lui, din pricina insistențelor lui. Ea vrea un fel de compensație pentru că i s-a furat visul, vrea un comportament exemplar sau măcar acceptabil pentru ea din partea soțului, iar el nu e niciodată la înălțime și de aici provine toată furia ei, pe care nu o poate îmblânzi nici măcar Edward, un copil cuminte care e tot mai des speriat de ambii părinți.