Mă întrebam zilele astea de ce nu reușim și noi, ca popor, să ne orientăm atenția către produsele noastre și să încercăm, dacă nu să le promovăm, măcar să le cumpărăm. Dar cine sunt eu să afirm asta, poți întreba. Păi sunt un simplu om care susține mișcarea rock românească, cumpărând CD-uri, tricouri, hanorace și militând pentru literatura noastră contemporană. În mișcarea de a fi părtaș la ceva și a vorbi despre acel lucru nu trebuie să existe TREBUIE și nici măcar E NECESAR SĂ, dar întreaga noastră cultură, cum e ea, bună, rea, înaltă, perimată, obosită, pastișată etc. e de dorit să existe. Altfel am rămâne simple mecanisme în curs de cumpărat fâșii de pânză rupte pe post de blugi și tricouri cu sfârcuri la vedere ca să fim în trend. Nu că nu se poate și așa, dar zic 😊

Pentru mine, Mall-ul e locul unde aleg să mă duc pentru librării. E o senzație atipică să ajung acolo și să urmăresc oamenii, să îi văd grăbiți prin vreun magazin de țoale, căutând, probând, pufăind, enervându-se în fața vreunei cabine de probă, ieșind certându-și soțul, soția, prietenul sau concubinul. E fascinant să studiezi oamenii în mediul ăsta. Și, ca un protest personal, mă duc în librării cu toată încrederea, ca și cum m-aș duce să probez o pereche de adidași. Trec pe la Noutăți și mă proptesc în fața rafturilor de scriitori români contemporani.

În căutările mele am dat și peste "Stai jos sau cazi", despre care citisem câteva comentarii pozitive pe net. Am luat la spicuit postfața, un "defect" profesional și am zis să încerc.

Tocmai ce terminasem "Și copiii copiilor lor" de Nicolas Mathieu, în traducerea lui Cristian Fulaș (care urmează în curând a fi recenzată tot aici) și pur și simplu am deschis-o. Poate mulți dintre voi, cititori pasionați sau de ocazie, aveți câte un ritual de lectură sau de selecție a ei din bibliotecă. La mine e în funcție de stare. Mi se întâmplă să rămân și câte o jumătate de oră în fața rafturilor căutând o carte care să mă surpindă. Și de obicei iau câte 4-5 și mă apuc de citit primele rânduri. Dacă mă bagă direct în film și se pliază pe starea mea, asta e cea băftoasă.

Așa am procedat și cu microromanul lui Bogdan Munteanu, apărut anul acesta la editura Nemira. L-am deschis și nu că m-a prins, m-a scos din realitate cu o viteză uluitoare și m-a dus într-o alta la fel de autentică, dar mai puternică din punct de vedere emoțional.

M-am trezit într-un caiac pe un râu învolburat, în fața mea apărând de nicăieri câte o stâncă, câte un ochi de apă și crengi de copaci. Dar soarele era pe cer și păsările cântau. Mai vedeam câte un clovn zâmbind. Asta a fost starea în care m-am regăsit, niciuna dintre imaginile de mai sus neavând vreo legătură cu subiectul cărții.

Nu este cazul să accentuez tema romanului: epilepsia, căci este din start sugerată din titlu, dar este necesar să discutăm despre ea. Și am pornit cu caiacul meu pe drumul acesta și m-am lovit de atâtea ori când personajul s-a izbit de asfalt, m-a durut, am trăit spaima mamei, a iubitei, a bunicii, m-am văzut în ambulanțe, spitale, în fața unor necunoscuți, dar de fiecare dată, asemeni protagonistului, m-am ridicat și am zâmbit.

Este fenomenal cum Bogdan Munteanu a reușit să aducă hazul în situații atât de grave, dar tocmai d-asta, și nu numai, este un scriitor bun. Iar dincolo de acest aspect "Stai jos sau cazi" devine, din punctul meu de vedere, vocea persoanelor care suferă din pricina bolii ereditare. Căci, și ei sunt oameni. Și ei au nevoi, stări, emoții. Și ei suntem noi și și ei vor ca boala lor să nu mai fie tot timpul expusă ca o tară, ca o ciudățenie a naturii. Au și ei nevoie să simtă empatie și să privească lucrurile cu zâmbetul pe buze.

Stilul direct, fără elucubrații sau reveniri este stilul vieții în care trăim, al orașului, al oamenilor surprinși în profunzimea și simplitatea lor. "Stai jos sau cazi" este un roman al respirației, îți dorești să nu se termine. Pare desprins din succesiunea imaginilor care rulează în mintea noastră și efectul este cel scontat.

Căci gluma e de suprafață. Ea te ajută să aprofundezi lumea epilepticilor, să te pui în pielea lor și să le iei pulsul. Zâmbești la prima cădere, la cum protagonistul se raportează la ai lui, la job, la prieteni și apropiați și zici: "mă, ce fain e omul ăsta, dar cât de greu o fi pentru el." Și parcă nici nu îți lasă loc de milă, pentru că el nu plânge de ea. Îl vezi "viu", dornic să trăiască și să se bucure de tot ce e în jurul lui.

D-asta îmi plac scriitorii români și nu numai, dar despre ei aminteam la început, că aduc zone din realitățile lor imaginate și ni le prezintă ca fiind adevărate. Și noi îi credem. Pe Bogdan Munteanu cel puțin eu îl cred. Sper că și voi.

Susțineți literatura contemporană autohtonă! Poate veți rămâne surpinși de ce găsiți.