Revistă print și online

Despre romanele lui Khaled Hosseini (II)

Publicam anul trecut în revista Ficțiunea o cronică despre primul roman al lui Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, carte dedicată "tuturor copiilor din Afganistan". Odată cu Splendida cetate a celor o mie de sori se observă o mutare a accentului pe condiția Femeii în/din Afganistan. Dacă primul volum a fost povestea a doi băieți afgani prinși între război și rivalitățile etnice afgane, cel de-al doilea este omologul feminin. Pornind de la motto-ul: "tuturor femeilor din Afganistan", textul va gravita în jurul a două personaje feminine complexe: Mariam și Laila.

Narat la persoana a III-a (spre deosebire de Vânătorii de zmeie, care este narat la persoana I), romanul începe cu o frază simbolică în economia desfășurării evenimentelor: "Mariam avea doar cinci ani când a auzit prima oară cuvântul harami". Tradus prin copil din flori, acest harami are o însemnătate ce va atârna puternic de întreaga existență a protagonistei:

"Atunci a înțeles ce vrea să spună nana, că un harami este de nedorit; că ea, Mariam, este o persoană nelegitimă, care nu va putea ridica niciodată vreo pretenție legitimă asupra lucrurilor pe care le au alți oameni, lucruri cum ar fi dragostea, familia, căminul și poziția socială".

În primele pagini ale romanului se descrie, astfel, istoria personală a lui Mariam. Pe scurt, Jalil, om înstărit din Herat, întreține relații intime cu una dintre slujnicele sale – așa se naște Mariam. Povestea protagonistei ni se dezvăluie din două perspective: a mamei și a lui Jalil. De pildă, "Nana spunea că ea a fost cea care a ales numele de Mariam, fiindcă așa o chemase pe mama ei. Jalil spunea că el a ales numele fiindcă Mariam, tuberoza, este o floare minunată". Iată, un exemplu pentru a înțelege modul în care o fetiță este scindată între jumătăți de adevăruri, între cuvinte greu de înțeles și într-o poveste mai mult necunoscută decât cunoscută. Un destin care caută necontenit să se cunoască, să-și (re)găsească identitatea, dar care se află, la voia hazardului, în mijlocul conflictului dintre figurile parentale.

Prezența maternă îi insuflă fetei o perspectivă pesimistă, lipsită de speranțe, în ceea ce privește condiția femeii, în general, și condiția lui Mariam, în particular:

" — Asta-i soarta noastră, Mariam. A femeilor ca noi. Să îndurăm. Asta-i tot ce avem. M-ai înțeles? Ca să nu mai zic c-or să râdă de tine la școală. Să fii sigură de asta. Or să-ți strige că ești harami. Or să te facă în toate felurile. Și pentru ce?".

Pe de altă parte, Jalil era legătura ei cu lumea, cu orașul, cu civilizația, "dovada ei că există o lume largă dincolo de kolba, dincolo de Gul Daman și chiar de Herat...". Prin toate acestea, tatăl primește semnificații exotice, prin comparație cu condiția acestora, fiind investit cu valori sentimentale complexe.

Pe fondul acestor neajunsuri, dar și dorințe de a cunoaște mai multe, Mariam ia o decizie hotărâtoare pentru viitorul ei. Pleacă de acasă, în ciuda insistențelor nanei de a rămâne, în căutarea speranței de a fi primită în casa și în grija tatălui. Cum nu se întâmplă asta, ci, din contră, este alungată din fața porții de către îngrijitori, Mariam se reîntoarce acasă, însă... mama ei se sinucise, așa cum o anunțase: "O să mor dacă pleci".

Ajunsă în această situație, destinul lui Mariam va fi hotărât de nevestele lui Jalil, fără ca acesta să se împotrivească. Tânăra de 15 ani va fi măritată cu un cizmar de 45 de ani din Kabul, Rasheed. Un nume, un personaj care m-a bântuit și m-a contrariat pe parcursul întregii lecturi. Încadrat în tipologia negativului, Rasheed se caracterizează printr-o autoritate și un snobism grele de înțeles.

Ajunsă în Kabul, Mariam trebuie să-și ia în serios rolul de soție, cu toate implicațiile sale, așa cum soțul îi ceruse. Alături de descrieri despre viața de cuplu, rețin episodul în care Mariam a pierdut sarcina; protagonista a fost privată de mai multe ori de a avea copii. Această neputință a atras după sine și mai mult ura soțului. Nu puține sunt momentele în care Rasheed o lovește cu bestialitate pe Mariam, conturându-se o serie de imagini naturaliste care pun în lumină repercusiunile violenței domestice. Hosseini demască în roman mentalitatea tradițională în care femeia este obiectualizată sub toate formele. Acest sistem de gândire va atinge apogeul odată cu venirea la putere a talibanilor.

Însă, fără a continua prea mult cu povestea celor doi, atenția va fi îndreptată spre viața altei familii din cartierul Deh-Mazang. În partea a doua a romanului, cititorii o vor cunoaște pe Laila, "Copila Revoluției, fiindcă se născuse în noaptea loviturii de stat din aprilie 1978", odată cu invazia sovietică.

Spre deosebire de Mariam, Laila nu este o harami, însă asta nu este suficient pentru a o face fericită sau împlinită în cadrul familiei și al societății. Chiar dacă tatăl are deschidere înspre cultură, înspre o gândire liberă, înspre o educație erudită, deci și înspre o relație deschisă cu fata, nu întâmplător a fost profesor, mama acesteia o ignoră total, ca urmare a pierderii în revoltele cu sovieticii a celor doi frați ai Lailei, Ahmad și Noor. Protagonista își va găsi, în schimb, speranța și alinarea în dragostea purtată lui Tariq.

"Laila stătea cuminte și asculta, dorindu-și ca mami să observe că ea, Laila, nu s-a transformat în shaheed, că este vie, aici, în pat cu ea, că are vise și un viitor. Dar Laila știa că viitorul ei nu poate concura cu trecutul fraților săi. Cât fuseseră în viață, o eclipsaseră. Acum erau morți și nimic altceva nu mai conta".

După înfrângerea și îndepărtarea facțiunilor comuniste, au existat anumite momente de pace, însă, nu pentru foarte mult timp, deoarece "mujahedinii, înarmați până în dinți și rămași fără un inamic comun, se întorceau acum unii împotriva celorlalți"; luptele continue între paștuni și hazari au generat catastrofe colosale. Sigur, odată cu aceste evenimente, tragediile devin din ce în ce mai multe și mai aproape de protagoniști, mai aproape de istoria lor personală. De pildă, Giti, prietena Lailei, este lovită de o rachetă: "... mama lui Giti a alergat în sus și în jos pe acea stradă, țipând isteric și adunând bucăți din carnea fiicei ei într-un șorț."

Tensiunile fiind tot mai pronunțate, familia hotărăște să plece din țară, așa cum procedaseră multe altele, dar și cea a lui Tariq, iubitul Lailei. Însă, în mijlocul pregătirilor, casa lor este lovită de o rachetă. Părinții Lailei mor, doar ea supraviețuiește, fiind salvată de... Rasheed și Mariam. Iată, deci, este momentul în care autorul aduce în același plan cele două personaje. Cele două povești de viață devin acum una și aceeași poveste.

În perioada recuperării, Rasheed se îndrăgostește de Laila, ceea ce îi creează soției disconfort și ură față de "contracandidata" ei. Laila acceptă să se căsătorească cu Rasheed în momentul în care conștientizează că este însărcinată... cu Tariq. De frică și din dorința de a nu avea un harami, Laila preferă să trăiască în minciună. Astfel, se naște o fetiță, Aziza. Este și momentul prin care se va stabili o legătură strânsă între cele de odinioară "rivale". O relație dusă până în punctul de a lua în răspăr legile patriarhale, de a se împotrivi unui sistem opresiv etc. Acte de curaj și de unitate absolut edificatoare. Două femei care se ridică împotriva unui regim totalitar și a unui soț lipsit de scrupule.

Punctul culminat este atins de reapariția lui Tariq în viața Lailei. Odată ce află de prezența lui, Rasheed încearcă să o omoare pe Laila: "era tot peste Laila, cu ochii ieșiți din orbite, lucind de nebunie, strângând-o de gât. Laila era deja vânătă la față și își dăduse ochii peste cap." Însă Mariam, dându-și seama că nu mai are altă soluție, a recurs la un gest suprem – l-a omorât pe Rasheed.

Pentru gestul ei, Mariam a fost dusă la pușcărie și judecată după legile talibanilor. Cum altfel? Va plăti și ea cu moartea... Prin moartea ei, însă, a oferit libertate Lailei. Libertate de a iubi, libertate de fi fericită, libertate de a spera, libertate de gândi etc.

Sigur, acestea sunt doar unele dintre elementele de interes pe care le-am reținut. Hosseini are capacitatea de a construi romane totale, pline, atât în conținut, cât și în formă. Personaje complexe, acțiune alertă, descrieri memorabile, dar, mai ales, povești de viață greu de uitat. Ar merita dedicat un proiect mai detaliat care să pună în valoare relația dintre personajele Amir și Hassan din Vânătorii de zmeie și Mariam și Laila din Splendida cetate a celor o mie de sori.

Volumul discutat este un "poem tragic" în proză care pune reflectorul pe viața socială și personală a două femei, blestemate să trăiască sub auspiciile unui destin atât de crud, dar și al unei lumi în care patriarhatul, violența domestică, îngrădirea libertăților individuale, mai ales feminine etc. "sunt reguli de respectat" pentru bărbați. Hosseini propune, deci, un periplu în care se oglindește condiția atât de lapidată a Femeii, nu doar afgane, aș spune eu, ci din toate timpurile și spațiile.

Khaled Hosseini, Splendida cetate a celor o mie de sori, traducere din limba engleză și note de Crenguța Năpristoc, București, Editura Niculescu, 2020.

Ciprian HANDRU

Critic literar, preocupat de proza contemporană, pregătește o teză de doctorat în naratologie. Și-a început pregătirea universitară la Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, cu studii dedicate lui Adrian Marino, iar în prezent este doctorand al Universității din București. A publicat mai multe articole și exegeze dedicate prozei actuale, unele premiate. Este redactor la revista Ficțiunea.