Revistă print și online

Romanul marginalului

La finalul anului 2021 în revista Ficțiunea apărea o rubrică nouă – Despre ce scriu prozatorii români? Se viza prin aceasta o bursă a subiectelor din literatura română contemporană, printr-o prezentare atentă a subiectului textelor citite și analizate. Miza era de a oferi o viziune obiectivă asupra conținutului prozei românești actuale, deci și de a obține o imagine generică a subiectelor abordate. Sigur, sub această rubrică, au fost adunate multe texte, printre care cele mai recente fiind semnate de Iulia Micu (despre Femei de Iasomie de Ionel Bușe), de Răzvan Idriceanu (despre Cerul ca oțelul de Cosmin Leucuța), de Maria Pleșca (despre Încotro ne îndreptăm de Pavel Nedelcu) etc.

Acum, sub egida acestei rubrici, voi publica periodic o serie de cronici de carte, având, desigur, ca suport (literar) principal – literatura română contemporană, cu atenție pe subiectele abordate de prozatorii români contemporani.

Pentru început, îmi voi opri atenția asupra unui debut notabil din anul 2022.


La finalul anului 2022 apărea Nașterea eroului (cu o Prefață complexă de Emanuela Ilie) în colecția Biblioteca de Proză Contemporană, coordonată de Doina Ruști. Câștigător al celei de-a doua ediții a concursului "Primul roman", organizat de Editura Litera, Andrei Ungureanu debutează cu un roman despre anarhie și despre criza mondială, despre identitate și despre alteritate. Se observă, deci, la tânărul scriitor o ancorare lucidă în cotidianul imediat, în realitatea crudă a imigranților, în imaginarul periferic etc. O poveste puternică prin care sunt (de)mascate cele mai tragice și sensibile subiecte ale lumii prezente, ale istoriei care se scrie sub ochii noștri...

Omenirea s-a confruntat în ultimii ani cu numeroase dezastre naturale sau artificiale, punându-se la încercare credințele, ideologiile, convingerile generale și/sau personale. Pandemia, războaiele, cutremurele, valurile masive de imigranți, toate acestea și nu numai, duc treptat și sigur, la conturarea unei noi episteme, în termeni foucaultieni.

Potrivit Comisiei Europene, aproape 1.000.000 de cereri de azil au fost depuse în UE în 2022, ceea ce este cu aproape 50% mai mult decât în anul 2021. Predomină, în special, cererile sosite din Siria, Afganistan, Turcia, Venezuela etc. și depuse mai ales în cinci state membre, Germania fiind în fruntea listei, urmată de Franța, Spania, Italia, Austria. Dacă ne raportăm doar la ultimii ani, de la criza refugiaților din 2015 și până la prezentul războiului din Ucraina, s-au înregistrat evenimente de un tragism inimaginabil, în care milioane, dacă nu zeci de milioane de oameni la nivel mondial, au devenit, din varii motive, imigranți... unii dintre aceștia supraviețuind, alții, din păcate, găsindu-și sfârșitul în acest proces zguduitor. De ce amintesc toate acestea? Protagonistul romanului Nașterea eroului este Moussa, un tânăr imigrant senegambian. Prin condiția socială și prin statutul moral și psihologic ale acestuia, ni se vor dezvălui unele dintre cele mai sumbre și dramatice scenarii pe care le poate trăi un imigrant pe axa propriei e-/involuției: de la un tânăr sărac din marginea unei localități din Senegambia la un dealer de droguri la periferia Parisului.

Acțiunea debutează "într-un sat-ghetou de la periferia marelui oraș", reflectorul narativ fiind îndreptat simbolic pe postura lui Benji – un tânăr senegambian revenit temporar în localitatea natală, ca urmare a "exodului" său în Franța pentru a scăpa de sărăcie. Relevante în primul capitol devin, așadar, dialogurile dintre Benji și celelalte personaje, foști consăteni, printre care și Moussa, întrucât pun în lumină două arii geografice, deci și mentalități, diferite, dacă nu opuse. Tensiunea pe direcția Franța – Senegambia, deci și Europa – Africa, atinge cote alarmante, pe alocuri și agresive, dezvăluind, pe această cale, diferite tipologii umane (încă) marcate de (neo)colonialism.

"— Ce dreacu’ să știți, mă, voi. Băăă, păi în Franța e viață. Noi aicea, în Senegambia, suntem vai mama noastră. Voi, adică, fiindcă eu nu mai sunt. Eu acuma sunt cetățean european și am drepturi. Păi se compară Franța cu Senegambia, mă? Țara asta e praf, dacă ar cădea bomba atomică peste ea, n-ar fi nicio pierdere. Europenii, bă, ăia sunt oameni, nu voi. Acolo ești respectat, nu e corupție, nimeni nu fură niciun capăt de ață".

Sigur, idealizând imaginea Europei, "reformatorul", cum este numit Benji, se dezice de originile sale, lapidând în diverse moduri imaginea Senegambiei, precum și pe cetățenii acestei țări, inevitabil și pe sine... Episodul în care se cațără pe capota mașinii și aruncă bancnote în aer devine atât de sugestiv pentru simbolistica și valoarea banului în conștiința umană: "Oamenii, până atunci mânioși, rupseră de îndată cercul, ca și cum nimic nu se întâmplase, și începură să alerge după bani. Toți în afară de Moussa./ — Vezi ce ieftini sunt oamenii? Dacă-i dădeam lu’ ală nervosu’ banii, mă lăsa să-i fut și nevasta". Sigur, această "ieftineală" a oamenilor este observabilă nu doar în periferie, cât și în centru, adică în orice clasă socială, pentru că "nimeni nu e liber", după cum lectura romanului lasă să se vadă.

Capitolul al doilea marchează un al moment de cotitură pentru Moussa. De ce? În discuțiile cu Keisha, fata de care îi place, protagonistului i se demască noi deziluzii.

"Chiar ai crezut că ai vreo șansă cu mine? Ce să văd eu la tine? Că citești cărți și ai luat premii? Îmi țin mie de foame premiile tale? Mă piș pe ele de cărți. Am trăit douăzeci de ani în sărăcie, nu mai vreau". Prin urmare, la început, e marcat de o dublă deziluzie: în iubire și în posibilitatea unei viitor mai bun pe fondul studiilor. Altfel spus, nici iubirea, nici studiile, nu par să îi ofere lui Moussa un echilibru psihologic, afectiv, social etc.

Progresiv, în următoarele trei capitole, decizia lui Moussa de a pleca din satul-ghetou devine una irevocabilă. După moartea lui M. C. Yasser (un cântăreț-vedetă al locului) și toate evenimentele stranii din preajma acestui caz, pentru protagonist va începe aventura care-i va marca existența în toate modurile posibile. Textul primește, mai ales din acest moment, un accent vizibil de bildungsroman.

Andrei Ungureanu descrie simbolic nu doar trăirile și stările lui Moussa înainte de a pleca, cât și întregul context premergător "fugii". Aflăm că e nevoie de anumite etape pregătitoare; prima etapă constă în "angajarea unui agent care știe cum merge treaba și-ți stabilește traseul". Tot agentul e cel care vorbește și cu cărăușii de pe drum. Criza refugiaților a dat, astfel, naștere unei industrii underground, unei afaceri profitabile pentru traficanți, după cum aflăm și din datele oficiale: "Pentru a ajunge în Europa, ei plătesc fiecare traficanților mii de euro. Potrivit lui William Lacy Swing, directorul OIM, rețelele de traficanți de persoane care au contribuit la venirea a peste un milion de extracomunitari în Uniunea Europeană în 2015 au avut profituri de aproximativ 910 milioane de euro." (Preluare după Adevărul). Toate acestea sunt posibile, deoarece cărăușii primesc taxă de protecție suplimentară. Se opresc intenționat, în locuri speciale, pentru a-i sabota pe imigranți. Până a ajunge de la un punct la altul, de la o tabără la alta, se pierd vieți umane, cei mai slabi vor muri, din păcate..., se plătesc taxe suplimentare etc.

După zile și zile de trasee și de diferite piedici, ajung în Libia – locul de pregătire al bărcilor pentru traversarea Mediteranei. Acest spațiu e simbolic, întrucât Moussa se hotărâse să nu le mai dea niciun ban cărăușilor. După cum intuim, protagonistul a trecut în urma acestei decizii printr-un dureros proces de scrâșnire a dinților. "Moussa însă insista că nu plătește. Una, pentru că n-avea de unde, și-a doua, pentru că era sigur că primiseră banii de la agent, dar acum îl țineau prizonier și-l chinuiau ca să scoată și mai mult de la el". Opunându-se cu atâta îndârjire, acțiunea protagonistului a atras atenția șefului cel mare, Mehdi. Prin acesta, Moussa va simți o altfel de durere, o durere interioară... cauzată de insultele primite. Totodată, prin "bunăvoința" lui Mehdi, este și momentul în care va fi pus cârmaciul unei bărci alături de ceilalți "oropsiți ai sorții", întrucât acesta cunoștea două limbi de circulație internațională (franceza și engleza).

Se distinge o recurență în "naufragiul" exilaților, definită în termeni de obiectualizare a ființei umane: "ca pe niște saci de cartofi" sau animalizare a acesteia: "se lăsau ca niște oi docile de mâna unui stăpân care îi ducea spre pășuni noi, dar la fel de bine putea să-i ducă la tăiere". Ceea ce îl mai animă însă pe protagonist este speranța și credința că într-un final va găsi Ithaca, țara-prototip, țara imaginată și dorită cu atâta ardoare (sigur, aceasta este o altă iluzie pe care protagonistul și-o creează): "Moussa începuse chiar să-și imagineze cum vor fi locurile acelea, cum va fi această grădină a Edenului care îi va aștepta dacă reușeau să treacă marea". Toate acestea mi-au amintit de un text scris undeva de Mircea Eliade: "Fiecare exilat e un Ulise în drum spre Ithaca... Drumul spre Ithaca este drumul spre Centru. Știam toate acestea de mult. Ceea ce descopăr brusc e că șansa de a fi un Ulise i se oferă oricărui exilat (tocmai pentru că a fost condamnat de zei, adică de Puterile care hotărăsc destinele istorice, terestre). Dar, ca să-și poată da seama de aceasta, exilatul trebuie să fie în stare să pătrundă sensul ascuns al rătăcirilor lui și să le înțeleagă ca pe o lungă serie de încercări inițiatice (voite de zei) și ca pe tot atâtea obstacole pe drumul spre casă (spre Centru). Asta înseamnă: a vedea semne, înțelesuri ascunse, simboluri în suferințele, depresiunile, ariditățile de zi cu zi". Va pătrunde Moussa sensul ascuns al rătăcirilor lui? Le va înțelege ca pe o serie de încercări inițiatice?

Marea, punct de cotitură, dar și de legătură, între cele două continente, simbolizează totodată și o ruptură pe care Moussa o va resimți odată cu naufragierea acesteia. Altfel spus, procesul imigrației atrage după sine o scindare a personalității, a interiorității, într-atât de tare încât, putem discuta despre un dublu: "... Moussa senegambianul, omul cu idei, cu visuri, cu frici și speranțe, nu mai exista. Era acum un alt Moussa, o imagine de carton, un simbol-stereotip al imigrantului chinuit care cerșește milă și merită să fie primit în Europa pentru că a suferit prea mult".

Debarcat în Franța, Moussa ajunge într-un centru de imigranți, loc în care se desfășurau lecții "intense și agresive" pentru însușirea "etosului francez, republican și laic". Din partea activiștilor veneau unele dintre cele mai anarhice și nihiliste reacții: "lumea cea veche trebuie să dispară" pentru a face loc unei lumi noi, mai bune, drepte, egale și tolerante. Astfel, "religia, cultura, literatura, familia, totul trebuie să dispară. Doar după ce am distrus tot putem reconstrui mai bine". Prins în mijlocul acestei bătălii ideologice, lui Moussa îi cad alte noi iluzii: "... a priceput ce-i propuneau ei. Să-i trădeze pe ai lui pentru himera unor exaltați. Să se lepede de omul negru, de cine era, de toți ai lui, ca să i se facă loc la masa omului alb".

Ajuns la această răscruce ideologică, Moussa alege "să dezerteze" de la lecțiile devenirii "omului nou", preferând o formă de vagabondaj periferic/marginal. Este și momentul în care îi reapare însă, cu o intensitate mai profundă, sentimentul de abandon. Aici, Andrei Ungureanu excelează în imaginarul periferiei și al mahalalei. Ca detaliile unui microscop, textul focalizează pe cele mai tenebroase imagini pe care le poate trăi un refugiat, un om al străzii, un cerșetor. Relația identitate/alteritate este descrisă în termeni dintre cei mai duri, mai sfâșietori: "Atunci toți călătorii se făceau că nu îi observă, îi ocoleau cu mare grijă, ca și cum simpla prezență aproape de ei i-ar fi îmbolnăvit pe loc de SIDA sau de cancer de suflet". Astfel, protagonistul dă piept cu birocrația, cu refuzuri, cu uși închise, cu rasismul, cu xenofobia. Și asta pentru că era de culoare, pentru că era imigrant, pentru că nu avea acte... Moussa se va izbi direct de răutatea și de incapacitatea umanității de a empatiza cu Celălalt.

Parte din lumea marginală, underground, Moussa va întâlni un român care deține o firmă ilegală de construcții. Aici, se vor demasca noi psihologii umane, marcate și acestea de o altă formă a imigrației. Le cunoaștem și noi atât de bine, întrucât numărul românilor plecați "dincolo" la muncă este covârșitor. Postura imigrantului plecat pentru a oferi un trai mai bun familiei, însă asta cu un risc major: bunăstarea materială nu va suplini prezența fizică. "Eu am plecat și am lăsat-o singură cu mă-sa, că la mă-sa stă. Ce mai vin acum să mă bag în viața ei? Am stat eu cu ea, am avut grijă de ea? Păi cum, tu, nebuno, n-am avut grijă de tine, nu ți-am trimis mii de euro? Zecii de mii de euro ți-am trimis. Ce spui tu acolo? Da, zice ea, așa e, dar eu aveam nevoie de un tată. Tu n-ai fost tată, ai fost sponsor. Finanțator". Din dialogurile muncitorilor, a imigranților, se distinge o formă de cunoaștere specifică, prin care se evidențiază plasarea și condiția omului în slujba naturii: "Am ajuns, în loc să fim liberi, să facem ce vrem noi, să muncim pentru animale și pentru holde. Până la urmă, cât ne ținem noi, oamenii, că suntem cei mai deștepți, natura tot ne-a tras ceasul".

Moussa nu va rezista foarte mult la firma de construcții, fiind epuizat fizic, alegând să devină un dealer de droguri. În acest context, intră în scenă și Zaku, un afgan imigrant, dependent de droguri. Prin postura acestuia ni se prezintă nu doar istoria pe scurt a Afganistanului, cât și repercusiunile pe care consumul de droguri îl poate avea asupra vieții unui om.

Înspre final, vor fi descrise o serie de revolte în care perifericii vor fi actanții principali. E o luptă dusă împotriva unui sistem, deși democrat, opresiv (în subsidiar) la adresa marginalilor. Totodată este și momentul în care "au început să iasă, timid, pe străzi, grupuri de autoproclamați «intelectuali», «progresiști», «luptători pentru dreptate socială», «revoluționari», «liber-cugetători» și alte asemenea exemplare, alcătuind o faună pestriță și amuzantă". Citit în această cheie, textul ironizează și lipsa de activitate concretă, pentru ajutorul aproapelui sau departelui, a grupurilor de autoproclamați... în fond, și ei vor să-și impună ideologia, așa cum constată Moussa. De fapt, sunt rolurile eterne care se reiau neîncetat în bătălia ideologiilor: marginalul (de)vine central și centralul (de)vine marginal.

Contrar așteptărilor, Moussa este încarcerat și bătut pentru ceea ce nu a făcut (las cititorul să descopere mai multe...). În închisoare, va cunoaște un eston, pe Margus. În dialogul, pe alocuri revelator, cu acesta, protagonistul își exprimă neputința și resemnarea pentru ceea ce (nu) este: "Sunt mai singur și mai chinuit decât niciodată. Și mă tem că nu o să-mi revin".

Prin urmare, alert, matur și convingător, romanul lui Andrei Ungureanu marchează o epocă și un tip de scriitură. Sigur, cartea poate fi citită și interpretată în varii moduri. Însă, ceea ce mi se pare relevant de menționat, în raport cu vârstele romanului (cu trimitere la titlul lucrării lui Liviu Petrescu), este tocmai surprinderea în textul lui Ungureanu a unei forme de cunoaștere bazate pe bătăliile ideologice racordate la (idealurile din) prezent. Astfel, romanul poate fi și o demascare hotărâtă a ideologiei dominante, dar și a celei secundare, cred. Mărturie poate fi însăși viața lui Moussa, întrucât finalul romanului (re)prezintă un Moussa (pregătit?), care să devină cine fusese sortit să fie: "Va fi un erou nu pentru că va construi, ci pentru că va distruge. Șandramaua asta infectă pe care deontologii o numesc civilizație modernă nu mai merită să rămână în picioare. Cine distruge răul merită titlul de erou".


Andrei Ungureanu, Nașterea eroului, Prefață de Emanuela Ilie, Litera, BPC, 2022.

Ciprian HANDRU

Doctorand al Universității din București, este autor de articole și exegeze, unele premiate, cu precădere dedicate lui Adrian Marino, dar și poeziei clasice.