Revistă print și online

Tomás Nevinson. Cântecul de lebădă al unui romancier de geniu

“Eu am fost educat în stil vechi și niciodată nu am crezut că într-o zi mi se va ordona să ucid o femeie." Când un roman începe astfel, ai încrederea că te afli pe mâini bune. Când mâinile aparțin lui Javier Marías, atunci încrederea se transformă în garanția că experiența lecturii unui roman de peste șapte sute de pagini va fi pe cât de captivantă, pe atât de utilă.

Javier Marías a fost, alături de Milan Kundera, și el mort de curând, unul dintre ultimii intelectuali ai romanului. Această formulare pare de natură să ridice niște sprâncene, însă e un lucru știut că, atunci când narezi, nu e bine să te adâncești prea tare în filosofie, dacă nu vrei să-ți diluezi povestea până la a-i altera gustul. Scriitorului spaniol, în schimb, îi ies bine ambele componente, și cea filosofică și cea narativă, motiv pentru care nu cred că va întâmpina probleme în a prinde trenul posterității, la fel ca omologul său ceh.

Tomás Nevinson (Litera, 2023), ultima sa carte, este, în cuvintele autorului, nu atât o continuare propriu-zisă, cât un “roman-pereche" al romanului Berta Isla. Tomás, un fost agent în Serviciile Secrete Britanice, retras de doi ani din activitate, își vede de viața lui la Madrid, alături de o soție distantă și cei doi copii ai lor, când este somat de fostul său șef, Bertram Tupra, pentru o ultimă misiune. Tupra este în sine un personaj memorabil: șarmant și seducător, cu o pricepere ieșită din comun în a citi oamenii și o erudiție pe măsură, dar fatal ca un basilisc atunci când simte că îi este amenințată sau pusă la îndoială autoritatea.

Așadar, Tomás primește trei fotografii ale unor femei, dintre care una este suspectată a fi Maddie O’Dea/Magdalena Orue, o teroristă pe jumătate nord-irlandeză, pe jumtătate spaniolă care a complotat la atentatele organizate de ETA în Barcelona și Zaragoza din 1987, cu zece ani înainte de acțiunea romanului. Asumându-și o identitate falsă, de profesor de limba engleză, Tomás merge în Ruán, un orășel fictiv din Țara Bascilor și se inflitrează în comunitatea din care fac parte cele trei suspecte.

De aici încolo începe un întreg demers voyeuristic în cadrul căruia toate tabieturile, gesturile compromițătoare și secretele murdare din viețile celor trei femei sunt observate și analizate cu precizie chirurgicală. Deși, în esență, Tomás Nevinson rămâne un roman de spionaj, Javier Marías se îndepărtează deliberat atât de senzaționalul din romanele lui Ian Fleming, cât și de proceduralul din romanele lui John le Carré. La fel ca în Berta Isla, autorul sondează, mai degrabă, psihologia trăirii în incertitudine, felul în care protagonistul său, față în față cu ocultarea adevărului, decide să meargă mai departe.

Tomás Nevinson este, în același timp, și o meditație asupra poruncii biblice: Să nu ucizi! Imaginea reginei Anne Boleyn în pragul execuției devine aproape un laitmotiv al romanului. În lipsa unor informații concludente, dacă Tomás ar alege, dintre cele trei suspecte, femeia greșită, ar avea mâinile la fel de mânjite de sânge precum călăul soției lui Henric al VIII-lea. Fără seninătatea lipsei de conștiință a călăului, totuși.

Și, chiar dacă ar ar lichida-o, conform ordinului, pe adevărata Maddie O’Dea/Magdalena Orue, asta l-ar face mai puțin ucigaș doar că, din punct de vedere pragmatic, a luat o viață ca să salveze zeci, poate sute de alte vieți?

În cele din urmă, tocmai această componentă filosofică face din Tomás Nevinson un roman pe care nu-l veți uita ușor și din Javier Marías un romancier de geniu.

“Zece ani înseamnă mult timp și nu înseamnă nimic, înseamnă mult într-o viață individuală și nimic în șirul timpurilor consemnate și neconsemnate. Dar în funcție de acestea nu știm să ne călăuzim, nu știm să ne vedem ca a infinita parte din ceea ce a acumulat lumea: dacă am fi capabili de asta, nimeni nu s-ar mai scula niciodată din pat și nu ar începe nici o acțiune, în dimensiunea aceasta totul este neînsemnat, prostesc și trecător, iar orice strădanie devine vană, până și cele care par cruciale în derizoria noastră viață cotidiană: să salvezi viața cuiva, să eviți nenorociri, să împiedici măceluri, în cele din urmă nimic nu contează în mersul universului care trosnește, strivește și netezește când trosnește."


Javier Marías, Tomás Nevinson, Litera, 2023.

Mihai BĂLĂCEANU

(n. 1994). A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, programul de Comunicare și Relații Publice. Debutul literar s-a produs în 2018, în Revista de povestiri, câștigând locul al doilea la un concurs de proză scurtă. În 2021, am fost inclus în antologia Șotron pe zăpadă. Redactor la Media Press TV România. Publică eseuri și cronici de carte, editoriale și proză scurtă. Colaborator al revistei Ficțiunea.