Ana se plimbă la răsărit în orașul rănit

Dimineața aurie se revarsă pe mal.

În golful pescarilor, liniștea se sparge

în sticlele goale, în barăcile goale.

Ei sunt pe mare, plutesc puncte negre în zare pe

linia caldă de cer pe linia caldă de mare.

timpul trece cum trece și tânăra

barmaniță

de la beach-barul de pe dig.

Ei n-o privesc. E zilnica ispită.

Cu fusta roșie semnalizează

culoare de baliză

o cheamă Ana și poate duce

o tavă cu multe pahare pline.

Are ochii albaștri și buze de sânge.

Ana se plimbă printr-un oraș

neclintit de furtună.

Iubește un bărbat care nu e prin preajmă.

Plutește în alte mări.

Încă îl aude spunând:

"Ana, ești o fată bună,

dar pescarii au plase cu ochi mulți.

Se prefac că nu te privesc,

îți scriu mesaje pe dig, în nisip

și pe stabilopozi..."

Dar ea duce, în pahare, tristețea.

Electric trece timpul prin trupul ei subțire și-l

îndoaie, de parcă ar lovi-o briza

direct în vintre.

Ana se plimbăla răsărit,

pe străzile pline de urmele distrugerii în masă.

Pescarii au părăsit deja pământul

Ce tristă este dimineața asta aurie

Culoarea soarelui

Tata s-a întors astăzi,

cu o suliță de vânătoare, boantă la vârf.

Are haine tribale, de un galben gălbejit

greu de recunoscut.

"De unde vii?" , îl întreb.

.Și-mi zice, ca un ventriloc,

Că din Portugalia,

deși eu cred că de altundeva

Un soare i-a tăbăcit pielea până la os.

Poate din Africa de acolo să fi luat

arama lipită de trupul slab,

Până și părul i-a crescut negru,

ca odinioară.

Îl privesc,

și el îndreaptă sulița spre mine,

Așa îl recunosc mai bine.

"Ai fost la vânătoare...?"

Îi văd tălpile albe,

ce straniu se ridică în aerul de spumă.

Prin tubul suliței aud cum mă întreabă:

"Ce formă are inima de rac?"

"Eu nu știu, tată,

Poți s-o auzi de dincolo de ape."

E curios cum timpul ridică perdeaua

din mărgele de sticlă,

și cum, prin spații goale,

comunicăm cum numai noi doi ne

pricepem.

Și-n toată această întâmplare

simt că mă ridic,

plutesc

și mă răstorn ca într-un caiac

îl văd pe tata o statuie.

cu sulița în aer, ațintită.

cu ea despică o perdea de ceață.

Brusc, într-o fotografie veche,

Mă ia de mânăca-n prima zi

de școală

"Mai stai un pic.

Să ne plimbăm prin casă,

Să ne-așezăm la masă,

sau să mă înveți

cum săplutesc, ca tine.

Cum să fiu războinică..."

Aud încet, prin șuieratul timpului:

"Să-ți cauți haine potrivite.

Să asculți mai mult printre

cuvinte

Să ai o suliță tocită

cu care să rescrii,

în tot nisipul mării,

o viață simplă.

Să folosești

culoarea soarelui."

(din volumul *Imensa mașinărie cu trepte de asfixiere, *2026