Copiile domnului Vlad

Lucrez la un centru de copiere din cartierul Nicolina de aproape patru ani. Nu e o slujbă despre care să vorbești la petreceri, presupunând că mai mergi la petreceri. Dimineața pornesc cele două aparate mari, verific tonerul, aștept. Oamenii vin cu buletine, cu tot felul de contracte, cu diplome pe care le pierd și le regăsesc după un timp. Uneori vine cineva cu o carte veche pe care vrea s-o salveze pagină cu pagină, și atunci munca devine aproape tandră.

Domnul Vlad venea joia, întotdeauna joia, fix la ora patru fără zece. Era un om subțire, cu părul cărunt tuns scurt, cu o servietă maro pe care o purta cu grijă, mereu la piept, ca și cum înăuntru s-ar fi aflat ceva foarte fragil. Îmi întindea o singură foaie A4, îmi cerea douăzeci de copii, plătea, îmi mulțumea și pleca. Foaia era mereu aceeași. O recunoșteam după o pată mică în colțul din dreapta jos, o pată de cafea, presupun, uscată de ani buni. Textul era dactilografiat, în românește, un fel de scrisoare fără destinatar, cu paragrafe scurte despre o casă din Buzău, despre o grădină cu nuci, despre cineva numit Ilinca. Nu am citit-o niciodată în întregime. Aveam impresia că, dacă o citesc, aș fura ceva.

L-am întrebat o dată, într-o joi de noiembrie, în timp ce aparatul zumzăia:

— Douăzeci de copii, în fiecare săptămână. Le distribuiți undeva?

M-a privit fără supărare, aproape amuzat.

— Nu, mi-a spus. Le păstrez.

— Toate?

— Toate.

Am dat din cap, ca și cum răspunsul acesta ar fi explicat ceva. Aparatul a scos ultima copie, am aliniat teancul, i l-am întins. A plătit, m-a salutat, a ieșit în ploaia măruntă.

Mai târziu, prins de o curiozitate inexplicabilă, am făcut un calcul. Dacă venea de patru ani în fiecare joi, avea acasă în jur de patru mii de copii ale aceleiași pagini. Am încercat să-mi imaginez unde le ținea. Într-un dulap? Într-o cutie sub pat? Așezate pe podea, ca niște plăci de gresie din hârtie?

Iarna aceea a fost lungă și fără zăpadă. Am început să aștept joile cu o nerăbdare pe care n-o mărturiseam nimănui, în primul rând mie. Aveam o iubită pe atunci, Ana, care lucra la o farmacie de gardă și dormea în timpul zilei. Ne vedeam serile, în garsoniera mea, mâncam supă, ne uitam la seriale despre bucătari coreeni. Nu i-am povestit despre domnul Vlad. Aveam senzația că, spus cu voce tare, ar fi devenit ridicol, ca un mic obiect din porțelan care se sparge dacă îl scoți din vitrină.

Într-o joi de februarie, domnul Vlad n-a mai venit. Nici în următoarea. Am verificat de câteva ori ceasul de perete, ca și cum ceasul ar fi știut ceva și nu-mi spunea. Mi-am căutat de lucru, am pornit aparatul degeaba, am făcut o copie a mâinii mele, am aruncat-o.

A treia joi, la patru fără zece, a intrat o femeie tânără, poate de vârsta mea. Avea o haină bleumarin prea mare pentru ea și o servietă maro pe care am recunoscut-o imediat. A pus-o pe tejghea cu o oarecare grijă, a scos o foaie A4 cu o pată de cafea în colț și mi-a spus:

— Douăzeci de copii, vă rog.

Am rămas cu foaia în mână mai mult decât ar fi trebuit:

— Domnul Vlad…

— Era unchiul meu, mi-a explicat ea. A murit acum trei săptămâni. În somn, dacă asta contează.

— Îmi pare rău.

A dat din umeri, un gest care nu era nepăsare, era doar oboseală.

— Am găsit foile în apartamentul lui. Trei mii nouă sute optzeci și șapte. Le-am numărat. Nu știu de ce le-am numărat.

Am pornit aparatul. Zumzăitul, familiar, umplea încăperea. Ea privea aparatul cum privești un acvariu.

— Vreți să continuați? am întrebat.

— Nu știu… Cred că da. Cel puțin până înțeleg ce voia să facă cu ele.

— Poate nu voia să facă nimic.

M-a privit atunci pentru prima dată direct:

— Toată lumea vrea să facă ceva.

Aparatul a scos copiile una câte una. Am aliniat teancul, i l-am întins. A plătit exact suma, ca și cum ar fi știut-o dinainte. Înainte să iasă, s-a oprit în ușă.

— Cum vă numiți? m-a întrebat.

— Andrei.

— Sorana.

A închis ușa în urma ei. Ploua din nou, o ploaie fină, aproape invizibilă.

A venit apoi în fiecare joi, timp de șapte săptămâni. Vorbeam puțin, cu pauze care nu ne stânjeneau. Am aflat că lucra ca traducătoare, din portugheză în română. Locuia acum în apartamentul unchiului, într-un bloc din Podu Roș, la etajul nouă. Îmi spunea lucruri mărunte: că în bucătărie era un ceas care mergea cu două minute înainte, că vecinul de sub ea cânta la vioară seara, fals și cu perseverență.

Într-o joi de aprilie, mi-a mărturisit:

— Am citit-o. Toată.

Nu era nevoie să întreb ce.

— Și?

— Nu e o scrisoare. Nici măcar nu cred că e despre cineva anume. E o descriere. A unei case în care nu s-a întâmplat nimic. Ilinca stă pe o bancă, nucii fac umbră, cineva pune apă la fiert, cineva se întoarce de la piață cu roșii. Atât.

— Poate era casa lui.

— Nu a avut niciodată o casă la Buzău. Am verificat.

— Atunci?

A ridicat din umeri, din nou acel gest:

— Poate era o casă pe care și-a dorit-o. Poate era o casă pe care a văzut-o o dată, dintr-un tren.

Am tăcut. Aparatul termina ultima copie.

— Douăzeci? am întrebat, în timp ce așezam teancul.

— De data asta, una singură.

Am pus nouăsprezece la loc în tavă. I-am dat o singură foaie, caldă încă. A împăturit-o în patru, a băgat-o în buzunarul hainei.

— Nu mai continui, s-a confesat ea pe neașteptate. Am înțeles.

— Ai înțeles?

— Nu chiar. Am terminat de încercat să înțeleg

A plătit o singură copie, cincizeci de bani. A zâmbit pentru prima dată.

— Andrei, mi-a spus, dacă vreodată vrei să vezi patru mii de copii ale aceleiași pagini, adunate într-o cameră, e la etajul nouă, în Podu Roș. Îți las adresa.

A scris pe o notiță adezivă adresa, a lipit-o pe tejghea și a ieșit.

Nu m-am dus. Nu în săptămâna aceea, nici în cea următoare. Ana și cu mine ne-am despărțit în mai, pașnic, cum se despart oamenii care s-au iubit cu economie. Am rămas cu serialele coreene, supa și cu o tăcere care nu era deloc neplăcută.

Vara a trecut. Notița adezivă galbenă a rămas lipită pe tejghea, sub o folie de protecție, decolorându-se ușor. O priveam uneori în pauze, între doi clienți. Adresa era încă vizibilă.

Într-o joi de septembrie, la patru fără zece, mi-am dat seama că mă uitam la ușă. Nu intra nimeni. Afară, un tramvai a trecut zăngănind. Am dezlipit notița adezivă și am pus-o în portofel, între buletin și un permis vechi de bibliotecă.

M-am dus într-o sâmbătă, spre seară. Blocul era exact ca oricare altul, cu balcoane închise în clasicele termopane și cu un interfon care nu funcționa. În plus, nu funcționa nici liftul. Am urcat pe scări. La etajul nouă erau patru uși. Am identificat-o pe a ei după un mic autocolant cu o pasăre desenată în tuș.

Am stat câteva minute în fața ușii. Auzeam, de undeva de mai jos, o vioară. Cânta îngrozitor de fals, ceva de Bach cred, cu erori repetate în același loc.

N-am sunat. Am coborât, repede.

Pe drum spre casă, în tramvai, am scos foaia – foaia mea, cea pe care o făcusem singur, într-o joi liberă, o copie a copiei domnului Vlad, pe care o păstrasem fără să spun nimănui. Am citit-o pentru prima dată, cap-coadă. Ilinca stătea pe bancă. Nucii făceau umbră. Cineva se întorcea de la piață. Cineva punea apă la fiert. Era o pagină liniștită, aproape goală, ca o cameră cu ferestrele deschise într-o după-amiază fără vânt.

Am împăturit-o la loc. Am privit pe fereastra tramvaiului. Orașul Iași trecea pe lângă mine, cu vitrinele lui aprinse, cu oamenii care se întorceau acasă cu sacoșe pline în ambele mâini.

Nu știu ce urma să fac cu adresa. Poate aveam s-o arunc. Poate aveam s-o păstrez ani buni în portofel, până când notița avea să devină o simplă hârtie îngălbenită și cu scrisul șters. Poate aveam să mă întorc într-o zi de joi, la ora patru fără zece, să bat la ușa Soranei, cu foaia mea împăturită în buzunar.

Tramvaiul a oprit la piața Alexandru cel Bun. Cineva a coborât. Cineva a urcat. Am rămas la locul meu, cu portofelul în mână, uitându-mă cum se închid ușile.