Călătorie în miraculoasa lume a plantelor

În romanul lui Milorad Pavić, Ultima iubire la Țarigrad, o iscusită ghicitoare care putea citi în lacrimile oamenilor visele lor și se pricepea să tragă cu ochiul „în bucata de timp a altora”, se trezește peste noapte fără casă, într-o grădină minunată plină de trandafiri albi și roșii, de chiparoase și de floarea soarelui, de liliac și palmieri, de tot felul de cununi și bolți de frunze și ierburi. Lucrul cel mai uimitor este că în această grădină vrăjită cărțile ei de ghicit învață să vorbească limba plantelor, unde stau scrise – după cum ne spune povestitorul – destinele muritorilor.

Mi-am amintit de acest straniu pasaj din cartea lui Pavić zilele trecute, după ce am terminat de citit romanul lui Holly Ringland, Florile pierdute ale lui Alice Hart. Deși, la prima vedere, cartea prozatoarei australiene nu are prea multe în comun cu genul de fantastic balcan-peninsular din Îndreptarul de ghicit al lui Pavić, totuși – văzută prin ochii lui Alice, fetița de nouă ani, care este personajul principal al romanului – lumea de la Thornfield, ferma de flori autohtone a bunicii, nu e lipsită de mister. Același limbaj miraculos, vrăjit al plantelor, tradus – grație unui dicționar anume ticluit – în limba oamenilor, ajută la vindecarea rănilor adânci ale sufletului. Treptat multe dintre enigmele de la Thornfield se dovedesc însă lesne de dezlegat – chiar fără ajutorul unui dicționar miraculos – pentru că au de-a face, în fond, cu suferința, violența, trădarea sau vinovăția omenească și mai puțin cu acțiunea inexplicabilă a forțelor supranaturale.

Nu poate fi tăgăduit faptul că Holly Ringland știe să ticluiască o poveste, să hrănească suspansul și să aleagă perspective neașteptate și trucuri incusite, menite să mențină treaz interesul cititorului. De când am răsfoit cartea, în librărie, mi-au stârnit curiozitatea titlurile și subtitlurile capitolelor – numele plantei este urmat de o succintă descriere și de reprezentarea ei grafică (ilustrațiile, aparținând lui Hazel Lam, au fost păstrate în ediția românească):

Mentă vărgată – semnificație: dragoste neîmpărtășită; Prostanthera stratiflora/ Australia Centrală. Crește pe pante stâncoase sau pe teren pietros. Are frunze înguste și tari, cu miros puternic de mentă. Floarea are formă de clopot cu dungi violet pe interior și puncte galbene înspre partea de jos. Nu trebuie mâncată pentru că poate produce insomnie și uneori vise foarte intense.”

Alura aceasta de enciclopedie botanică mi se pare una dintre găselnițele ingenioase ale autoarei, la fel ca intertextualitatea subtilă, sesizabilă de la bun început, cu Alice în Țara Minunilor. Nu printr-o vizuină de iepure pătrunde însă Alice cea din romanul contemporan în grădina minunată de la Thornfield, ci adusă cu mașina de la spital de către bunica June, singura rudă mai apropiată ce-i rămăsese după tragedia care avusese loc în familia ei. Traumatizată de ceea ce i se întâmplase, Alice se cufundă în muțenie, ca sirena cea mică din povestea lui Andersen, sau ca Eliza, sora celor unsprezece lebede. Tragedia lasă urme adânci, iar plantelor le revine misiunea să le vindece. La început, mai degrabă uimită, decât încântată, copila descoperă priveliștea ce i se deschide – ca într-un vis – de la fereastra camerei sale din turn: cât vedeai cu ochii șiruri nenumărate de tufe și de flori. Apoi simte aerul înmiresmat, nenumăratele mirosuri: pământul reavăn, frunzele de eucalipt, bălegarul umed și peste toate parfumul inconfundabil al trandafirilor, pentru ca mai apoi să zărească și ciudata adunare de „grădinărese” (numite, generic, Flori) care o uluiesc nu mai puțin decât dacă ar fi fost cărți de joc transformate în grădinari.      

Construcția romanului – în special în prima jumătate, care este, de departe, și cea mai reușită – ne trimite cu gândul la scenariul din basme unde – de foarte multe ori – un eveniment oarecare îl scoate pe „erou” din universul său familiar și îl obligă să înfrunte o lume necunoscută. Alice Hart se află în această postură, fiind la fel de vulnerabilă ca soldatul de plumb, ca Degețica, fetița cu chibrituri sau sirena cea mică. Pe bunica June o frapează de la prima ochire asemănarea cu Agnes, nora sa, și fragilitatea, aspectul de făptură vulnerabilă pe care le moștenise de la aceasta – „păr rebel, gene bogate, buze pline și ochi mari, plini de curiozitate și de dorințe.”

Prin comparație, cea de-a doua jumătate a cărții este mult mai previzibilă și mai lipsită de autenticitate, dar – în pofida prezenței unor clișee – autoarea își confirmă și de astă dată iscusința când vine vorba de dozarea efectelor sau de întreținerea suspansului. Personal, m-a deranjat faptul că, spre final, se vede destul de limpede că Holly Ringland își construiește discursul după rețete deprinse la lecțiile de creative writing – chiar dacă majoritatea însușite magistral – și că își asumă, transparent și militant, câteva obiective precise, de la promovarea florilor autohtone și atracțiilor turistice australiene, până la lupta împotriva violenței domestice. De altfel la sfârșitul cărții descoperim un număr unic de contact, valabil în România – 0800 500 333 – la care pot fi semnalate situații de violență domestică, trafic de persoane, discriminare de gen sau discriminare multiplă. Lăudabile, în fond, asemenea inițiative amintesc de nevoile presante, cotidiene, de actualitate, dar fac să se diminueze pe parcurs, tocmai ceea ce reușise să ne cucerească la început – gratuitatea, insolitul, manipularea subtilă, ingenioasă a intertextului etc. Toate acestea lăsau cititorului impresia că explorează o altă țară a minunilor, un tărâm al florilor, vrăjit, înmiresmat unde totul aduce a ritual și a magie, departe de lumea dezlănțuită.

Una peste alta, Florile pierdute ale lui Alice Hart este, incontestabil, o carte ce se citește pe nerăsuflate, un roman ca un veritabil paneretto d’insalatella, în măsură să satisfacă gusturile unor categorii felurite de cititori. În bună măsură acest lucru se datorează împrejurării că pune laolaltă ingrediente atât de diferite, asezonate cu condimentele potrivite și dozate după rețete de succes.  

Holly Ringland, Florile pierdute ale lui Alice Hart, trad. din engleză și note de Sînziana Dragoș, București, Humanitas, 2020

Catrinel POPA

Lector univ. dr. la Facultatea de Litere din București și scriitoare, Catrinel a colaborat cu mai multe reviste culturale printre care România literară, Observator cultural, Dilema veche, Dilemateca etc. Cărți: Caietul oranj (2001), Labirintul de oglinzi. Repere pentru o poetică a metatranzitivității (2007).

Scriitori și creatori de ficțiuneOpinii și ideiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutTraduceriArhivă

Noua Literatură

Iulia PANĂ lasă poezia pentru proză. Proiectatul ei roman vine cu o viziune mult diferiră de textele sale poetice.

Tributară doar aparent atmosferei chick lit americane, proza semnată de Iulia PANĂ este, de fapt, un torent cinic de panseuri și imagini cartoonish. Cu umor și (auto)ironie, autoarea malaxează tipologiile mitologice ale formulei hollywoodiene happily ever after într-un construct ficțional fluid și antrenant, ce atacă în răspăr clișeele brevetate de comediile romantice. Fragmentul din Rezidența, pe care îl prezentăm azi la rubrica Noua literatură, promite, însă, nu numai un biopic fictiv catchy și glossy, ci și un dezmăț imagistic gore.

Altfel spus, Abigail Samsonite este un fel de Bridget Jones, asta dacă jurnalul celebrului personaj britanic ar fi rescris de un Chuck Palahniuk.

Andrei ȘERBAN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Craiova​ de ieri, 1927-1947

(album)

de Mircea Georgescu, Mihai Muraretu, Lucian Purcaru. Ed. Argonaut

Recomandată de Cristina BOGDAN

N O U T Ă Ț I

Gala Premiilor GOPO, 29 iunie, la Verde Stop Arena

Detalii

Cel mai bun film de lungmetraj la Premiile Gopo2020 este LA GOMERA!

Radu Cosașu

omagiat la GOPO, alături de Cristina Ionescu​

OPT motive - partener media, la Gopo

Touch Me Not - 9 nominalizări la GOPO(Gabi Suciu)

Recomandată de Doina RUȘTI. Ed Litera

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Care Santos –Seguiré tus pasos (Îți voi urma pașii)

Cine n-o cunoaște deja pe scriitoarea catalană, care a venit în Romania și ne-a atras cu „Poftă de ciocolată”, cu „Tot binele și tot răul” și cu „Încăperi ferecate”? Ei bine, ea sărbătorește 25 de ani de carieră prin publicarea unui nou roman: „Seguiré tus pasos” (pe care l-a tradus singură din catalană în spaniolă). Este autoironică și își prezintă cartea astfel: „Încă un volum despre Războiul Civil? Ce lene.” Dar apoi ne convinge că nu e doar despre asta, e despre consecințe și despre ce facem cu memoria: alegem să ne amintim sau să uităm? Personajele ei formează două tabere: unii spun hai odată să uităm trecutul, alții se opun și vor să-l aibă alături. Romanul are trei direcții: aflarea adevărului despre ce s-a întâmplat în vremurile alea, prezentul, și viața ascunsă a celor apropiați. Scopul ei, o afirmă cu patos, e ca cititorul să nu lase cartea din mână.

Alexandra NICULESCU

Dieu en personne, de Marc-Antoine Mathieu

Și dacă Dumnezeu chiar ar veni, în persoană, pe pământ? Va fi recunoscut sau va sfârși la fel ca Fiul său? Cu siguranță, nimeni nu-i va mai împlânta piroane în palme, dar violența mass mediei nu o echivalează pe cea a unei răstigniri ca la carte? Romanul grafic al lui Marc-Antoine Mathieu este un exercițiu inteligent și incomod de punere la zid a meschinăriei umane care, de fapt, doar pretinde că se află în căutarea unei certitudini epifanice. Zeii există, chiar și pentru omul modern, dar cel mai bine ar trebui să stea acolo unde le e locul: ascunși în cer sau în paginile scripturilor.

Andrei Șerban

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

sub noaptea oranj mă aplec

prin fumul țigării de foi

cu tălpile-o să vin, o să trec

prin urme mai vechi și mai noi.

(Mihai ENE)

Recomandări OPTm

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Noutăți

Ed. LITERA

Roman contemporan românesc

Anul BEETHOVEN

Bogdan Tănase despre antologia lui Freeman

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a,

- se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Adrian Jicu, Baricada de hârtie

Baricada de hârtie, recenta apariție editorială a lui Adrian Jicu, este o carte care include o serie de cronici literare și recenzii selectate din perspectiva unui critic riguros, dar care în același timp are capacitatea de a se detașa suficient, atât cât e necesar, pentru o privire cât mai obiectivă asupra a ceea ce are de analizat. Este limpede că dicțiunea ideilor e importantă pentru Adrian Jicu, un autor care chiar e preocupat să scoată în evidență latura stringentă a textului literar. De asemenea, volumul e structurat foarte bine: autorul alege încă din debutul cărții să configureze câteva profiluri literare de scriitori, după care continuă cu trei capitole pe parcursul cărora scrie cronică literară propriu-zisă, sub lupa sa intrând cărți de proză, poezie sau critică și eseu. Ceea ce ne bucură este faptul că autorul cărții se apleacă și asupra unor traduceri. De remarcat sunt eforturile susținute ale lui Adrian Jicu pentru claritate și coerență, fraza sa demostrând nu atât o îndreptare spre sine, ci, mai ales, către celălalt, pe care vrea să îl apropie de anumiți autori, de textele lor, pe care și le explică și ni le explică, și nu oricum, cu o dezinvoltură proprie. Prin urmare, avem o carte cu toate ingredientele necesare, cu formulări suple și exacte, de o certă savoare. Fără doar și poate, Baricada de hărtie este un volum necesar spațiului literar mioritic, salvând întrucâtva fața lezată a criticii de întâmpinare de la noi. Și, da, într-adevăr, cum afirmă chiar autorul, „aceste cronici schițează o imagine, parțială și subiectivă, a literaturii actuale, dar și un autoportret”.

Adrian Jicu, Baricada de hârtie, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2020

Alexandru Ovidiu Vintilă

Copyright © optmotive.ro

Echipa