T​impul în izolare

...cum să faci să nu-ți pierzi timpul? Răspuns: să-l resimți în toată durata lui.” – își notează Jean Tarrou în primul capitol din Ciuma, cartea (re)citită – în orice caz, măcar cumpărată – masiv în mai multe țări, odată cu izbucnirea pandemiei de Covid-19. În mod previzibil, am recitit-o și eu chiar la începutul carantinei, interesându-mă în special influența epidemiei asupra modului în care personajele percep timpul. Dar mai mult decât despre romanul lui Camus, aș vrea să vorbesc despre o altă carte, la care am simțit nevoia să revin recent. O carte care problematizează – din nou, doar că dintr-un unghi diferit – percepția timpului, dar și izolarea și chiar supraviețuirea în cadrul unei experiențe cu puțini termeni de comparație. O carte care, dincolo de experimentul pe care îl prezintă – din preliminarii până la ecouri, poate fi considerată ea însăși un text experimental, provocând cititorul să parcurgă imaginativ o situație pe care acesta din urmă n-ar avea cum – și, cel mai probabil, n-ar avea de ce să vrea – s-o trăiască. O carte pentru care titlul În afara timpului nu este unul fantezist ori prețios.

În 1962, la 23 de ani, când „are la activul său explorarea a peste 140 de peșteri și 34 de comunicări științifice publicate” (Michel Siffre, În afara timpului, traducere de Marcian Bleahu, Editura Științifică, 1965, p. 9), Michel Siffre decide să petreacă 63 de zile la adâncimea de 130 metri, în avenul Scarasson din Alpii francezi. Tânărul va sta în proximitatea unui ghețar, într-un cort de 2.5 x 4.7 m, amenajat în prealabil. Siffre își lasă ceasul la coborâre, așa încât, de-a lungul experimentului – desfășurat într-un mediu în care alternanța zi/noapte nu e sesizabilă –, protagonistul să nu știe data și ora, ci să le estimeze și să le anunțe prin telefon colegilor de la suprafață, în funcție de somnul și de mesele sale. În afara interesului de ordinul cronobiologiei, expediția vizează manifestările organismului uman în urma expunerii îndelungate la frig, umiditate înaltă și lipsa luminii naturale. Ilustrativ în toate aceste privințe (și nu doar) este jurnalul redactat de Siffre în cele două luni ale acțiunii sale subterane, această mărturie unică în felul ei constituind o treime din cartea în discuție.

Unul dintre rezultatele frecvent amintite ale experimentului – și poate cel mai frapant dintre ele – constă în progresiva „întârziere” a intervalului temporal aproximat de speolog. La a treia sa deșteptare, autorul scrie: „...timpul nu îmi pare deloc lung, ci, dimpotrivă, trece foarte repede.” Și, totuși, la opt zile după coborârea din 16 iulie, „Michel Siffre avea un decalaj față de data și ora reală de 32 de ore și 24 de minute”, pentru ca zilei de 27 iulie în calendarul lui Siffre să-i corespundă data reală de 30 iulie, celei de 31 iulie – cea de 6 august, celei de 4 august – cea de 14 august, celei de 13 august – cea de 31 august, celei de 18 august – cea de 8 septembrie, iar pe 14 septembrie, atunci când echipa de la suprafață a anunțat încheierea experienței și pregătirea pentru urcare, protagonistul indică o dată cu 25 de zile înaintea aceleia efective.

Nivelul de bază la care poate fi receptat jurnalul lui Siffre – ca, de altfel, întreaga sa carte – rămâne cel documentar. Însă înregistrarea experimentului nu reprezintă singura miză pragmatică a însemnărilor lui Siffre. Pe lângă relevanța lor pentru echipa implicată în experiment – și, în cele din urmă, pentru publicul larg –, notele diaristice ale lui Siffre au și rolul de a contrabalansa unul dintre cele mai neliniștitoare simptome mărturisite de autor: slăbirea memoriei de scurtă durată, „obliterarea” întâmplărilor din timpul perioadei petrecute în peșteră. Dimensiunea terapeutică a jurnalului respectiv este mai amplă; notațiile zilnice, oricât de concise, sunt o importantă formă de prevenire a dezechilibrului psihologic pe care l-ar putea cauza provocarea claustrală. Dincolo de aceste aspecte, nu am putea identifica o expresivitate voluntară a scrierii, o ambiție estetică a lui Siffre.

Și totuși, pe palierul său narativ, textul lui Siffre are un impact demn de atenție datorat amestecului de monotonie și recurență caracteristic relatării, amestec asociat la rândul său cu repertoriul restrâns al senzațiilor fizice (oboseala, frigul, umezeala picioarelor, malnutriția) și al celor psihice (frica – provocată în special de frecventa cădere a unor bucăți mari de rocă sau de gheață –, angoasa, dar și fervoarea, dorința de realizare până la capăt a experimentului). Profund limitată este și lista activităților lui Siffre – scurte plimbări și escaladări pe ghețar, îndepărtarea apei care se prelinge de pereții cortului din cauza condensării continue, desenarea unor detalii din peisajul subteran, fotografia, audiții muzicale (în special discuri de vinil cu Beethoven, Liszt și Mario Lanza), lecturile (Camus, Lamartine, Tacit, Cicero, Malraux). Astfel, textul însuși tinde să (re)producă asupra cititorului (firește, în mic, dată fiind distanța – extremă, în cazul de față – dintre experiența imaginabilă și cea propriu-zisă) efectele mentale ale evenimentelor tematizate: „încețoșarea” amintirii celor relatate cu puțin timp înainte, deturnarea percepției timpului narativ (în complementaritate cu decelerarea percepției temporale a lui Siffre, cele 80 de pagini ale jurnalului par mai lungi decât în realitate).

În afara timpului ar putea fi considerată și o radicală reinterpretare a mitului platonician al cavernei. De asemenea, un termen complementar pentru explorări mai recente ale peșterilor, urmărind depistarea unor virusuri care ar putea fi periculoase și pentru oameni. Alții, citind povestea lui Siffre, și-ar putea reaminti, prin contrast, povestea cosmonautului din șlagărul Space Oddity al lui David Bowie. Interesul meu pentru volumul lui Siffre – când am chiar vârsta protagonistului la vremea experimentului – e motivat și de ceea ce am simțit de la bun început că este caracterul poetic al acestuia. Și folosesc termenul poetic nu în sens literar, ci într-unul – cuvântul nu e mare – ontologic, așa cum apare la Gellu Naum. (Nu insist asupra împrejurării că am descoperit cartea lui Siffre într-un anticariat din centrul Bucureștiului – și am cumpărat-o cu un leu – în ziua de după o lectură publică de poezie din cadrul „Festivalului Gellu Naum”, în curtea MNLR, și în ajunul unei vizite la casa poetului, de la Comana). La fiecare lectură a Zenobiei am avut senzația că succintele și bizarele relatări de tip fapt divers – ca atare, niște decupaje de ziar – intercalate în textul romanului reprezintă latențe fertile pentru unele narațiuni mai ample (cel puțin pentru niște proze scurte). Or, citind În afara timpului, am simțit că parcurg versiunea deplină – ca să nu spun hipertrofiată – a unei narațiuni care s-ar fi putut regăsi, condensată, în „antologia” de fapte surprinzătoare din Zenobia. Iată trei exemple de „fapte poetice” din Zenobia, înrudite cu povestea lui Michel Siffre: „Tânărul pictor Bruno Mendoza, 23 de ani, și-a încheiat perioada de creație în fundul unei grote de unde, după trei zile și două nopți, a revenit cu 9 pânze și 27 de desene lucrate în semiobscuritate.” (Gellu Naum, Zenobia, Polirom, 2014, p. 46); „Marc de Maere, care a stat 105 zile într-un sicriu special amenajat, la o adâncime de 1,50 m, se pregătește să petreacă 206 zile în condiții suplimentare.” (p. 49); „La Cagliari (Italia) o anchetă încearcă să elucideze motivul pentru care o familie cu 11 copii s-a retras de 15 ani în munți, trăind într-o peșteră. Salvatore Cossu, de 53 de ani, coboară din când în când numai el, în localitățile apropiate, interzicând restului familiei să facă această deplasare.” (p. 97).

Riscul la care se supune Siffre și participarea fizică și psihologică a protagonistului pot fi considerate naumian poetice în următoarea ordine de idei – desfășurată de Simona Popescu în critificțiunea sa, în care prin poetic se înțelege o intensitate specială a investirii de sine și a acțiunii: „Mi-a spus odată că s-ar putea ca, într-o bună zi, să se termine cu poezia, așa cum a fost făcută până acum. «Probabil – adăuga el ironic – prin poezie se va înțelege cu totul și cu totul altceva, să stai în mâini, de exemplu, sau în cap, dar starea de poezie nu va dispărea niciodată, pentru că oamenii au nevoie de asta ca de aer (și cine prețuiește, conștient, aerul?). Poezia e o necesitate. O necesitate a speciei.»” (Simona Popescu, Clava. Critificțiune cu Gellu Naum, Paralela 45, 2004, p. 59).

Incursiunea lui Siffre este un caz de confruntare cu o „zonă dură” (p. 61) – această din urmă reprezentând un alt reper al cunoașterii poetice naumiene. Imersarea în întunericul peșterii, renunțarea la cronometria obiectivă sunt consubstanțiale cu „orbirea voluntară” (p. 72) și cu „atitudine[a] nocturnă, opusă nu doar mecanicei acțiuni diurne, lipsite de surprize, sau conștientului care refulează misterul (totdeauna disturbator), dar și vizibilității, lizibilității prea accesibile, catacretice, leneșe” (p. 75). „Starea de poezie nu e altceva decât un mod al existenței” (p. 61), în care se pot înscrie și curajul și înalta disponibilitate a lui Siffre pentru experimentul întreprins în 1962, experiment pe care tânărul savant îl închide cu un optimism de-o anvergură comparabilă cu proporțiile riscului perioadei de izolare din peșteră: „Ceea ce a făcut posibilă supraviețuirea în condițiile grele în care m-am găsit a fost încordarea extremă a voinței mele, hotărârea, flacăra care ardea în mine, dorința de a nu-mi decepționa prietenii și de a nu mă desconsidera în proprii mei ochi. […] Toate acestea joacă un rol atât de important – și este bine să se știe – în pregătirea unei încercări, oricare ar fi ea, ca și studierea materialului și pregătirea fizică. Astfel echipat, se poate realiza mult, aș spune chiar, se poate realiza totul.” (Michel Siffre, În afara timpului, p. 236).

Nu știu cât de reconfortantă și instructivă ar fi lectura „la scară largă” a volumului În afara timpului în contextul actualei pandemii, al restricțiilor care se pot prelungi pentru o perioadă încă incertă. Pe de altă parte, nu știu dacă în primul rând confort au căutat numeroșii (re)cititori – sau, cel puțin – cumpărători din toată lumea ai Ciumei lui Camus. În definitiv, ambele cărți reprezintă două memorabile pledoarii despre supraviețuire în condiții extreme, or, de astfel de pledoarii avem astăzi acută nevoie.

Vasile GRIBINCEA

Masterand la Studii Literare, Facultatea de Litere a Universității din București.

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Creionul de tâmplărie​

de Mircea CĂRTĂRESCU

Recomandată de Bogdan TĂNASE

Humanitas

Radio Trafika Europe

Literatură europeană, la New York

PREZENTĂRI & CRONICHETE

José Luis Olaizola – La leyenda de Luis Candelas

Luis Candelas este banditul cel mai faimos din Spania, care fură de la bogați, dar nu dă nimic săracilor, ci cheltuie totul, în special pe băutură și pe femei. Așa spune legenda. Pe atunci (1804-1837), cartierul Lavapiés nu era al hipsterilor, ci al celor cu briceag la cingătoare. Candelas era maestru al deghizărilor, apărea la petreceri, se prezenta ca fiind din înalta societate, distrăgea atenția și, între timp, banda lui jefuia tot ce se putea.

Olaizola (n. 1927), scriitor, critic de film, a fost recompensat cu Premiul Planeta (1983) pentru La guerra del general Escobar. Conduce, la 92 de ani, un ONG care luptă împotriva prostituției infantile în Thailanda.

Alexandra NICULESCU

Biblia după Borges. Literatură și texte sacre

Conferințele și eseurile cardinalului Gianfranco RAVASI (cărturar subțire și prefect al Bibliotecii ambroziene din Milano timp de aproape două decenii), publicate în Italia, în intervalul cuprins între 2005 și 2018, confirmă atenția lui constantă pentru arta cuvântului și virtuțile hermeneutului biblic.

Structura tripartită a volumului imaginează o călătorie în teritoriile care surprind înlănțuirile dintre tăcere și cuvânt, privind anumite fragmente biblice ca pe forme ale unei transparențe diafanice, meditează la maladiile existenței, într-o manieră care ne invită să ne amintim de textul lui Constantin Noica (pe care cardinalul îl citise în italiană), și propune o survolare a arhitecturii atât de diverse și de sofisticate a operei lui Borges, din perspectiva unui cititor împătimit de scrierile sale.

Peste toate se așterne țesătura diafană a vocabulelor care descind din Biblie și sunt tâlcuite pentru contemporani, ca un fel de hrană menită să întrețină sufletul, deși cardinalul știe, chiar mai bine decât cititorii săi, că întotdeauna „cuvântul sacru cel mai însemnat trebuie să fie lăsat în tăcere”.

Editura Polirom, 2019. Traducere de Miruna și Bogdan Tătaru-Cazaban.

Cristina BOGDAN

ÎN CURÂND

RAMONA de Andrei Crețulescu

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

Recomandări OPTm

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro