Antologia Insula timpului: 4 poeți din Ucraina și Rusia are un titlu foarte inspirat. Tema timpului, cu multiple variante și convenții, este fundalul discret al poemelor selectate: timpul care digeră lumea, timpul orbicular, timpul subiectiv/obiectiv, timpul ca flux inegal, timpul deraiat, durata proceselor istorice, ceasul biologic, sentimentul pierderii în timp și în istorie și, în ultimă instanță, timpul inexistent.

Poeții incluși sunt "din Ucraina și Rusia" din următoarele considerente: s-au născut în Rusia, dar s-au mutat în Ucraina, unde locuiesc în prezent și scriu în rusă (Galina Rîmbu), s-au născut și trăiesc în Ucraina, dar scriu în rusă (Ekaterina Derișeva), s-au născut și trăiesc în Ucraina și scriu în ucraineană (Lesyk Panasiuk), s-au născut și trăiesc în Rusia și scriu în rusă (Vladimir Korkunov). Aceste combinații reflectă o proximitate culturală indiscutabilă, pe fundalul unor drame sociale și politice din ultimii ani.

Galina Rîmbu (n. 1990) scrie despre criza morală a Rusiei, cu o anumită vanitate a periferiilor, și nu întâmplător. S-a născut în orașul siberian Omsk, iar în interviuri a relatat nu o dată despre viața traumatizantă din provinciile îndepărtate ale Rusiei, despre satele-fabrici (și marea farsă a privatizarii postsovietice), grupuri criminale, prostituție, jafuri, afaceri dubioase. Aceste exemple de catastrofă socială transpar parțial și în volumul de față, cu precizarea că autobiografismul depășește succesiv limitele individuale și devine marca unei colectivități și a unei generații. Asistăm la scene febrile, cu oameni chinuiți de greutățile cotidiene: într-un poem, copilul și tatăl umblă după cupru, caută cabluri în gropile de gunoi, le topesc și, în cele din urmă, declanșează un incendiu; în altul, "tatăl doarme pe dușumea și noi îi așteptăm/ salariul ca pe o minune, ca pe mesia, ca în copilărie/ ca la sfârșitul lumii", "motanul cel bătrân roade la bucătărie mărar uscat", iar lipsa alimentelor este endemică: "să mâncăm ceea ce ne dorim,/ să mâncăm, să tot mâncăm,/ până se va termina timpul".

Poezia Galinei Rîmbu deține trăsăturile unui discurs public bine calibrat, cu o reactivitate violentă față de teroarea politică, discurs în care se simte iminența revoltei sau măcar furia neputincioasă: "grămezile de guverne – ca niște grămezi de gunoi/ pe Pământul nostru", "la ce se gândesc «stăpânii», acolo în capitala lor cu mintea/ futută", "duritatea vechilor structuri care ascund resturile magazinului universal". Poemele sunt construite în jurul unui puternic sentiment de sufocare ("Singurul nostru geam din singura/ noastră cameră/ acoperit de staniolul gri de soare"), iar subiectul recurent este obsesia evadării: "omul din Nefteiugansk nu crede nici în guvernare,/ nici în luptă, nici în forța sindicatelor, nici în eliberarea/ prin artă,/ scopul lui e Moscova […]/ scopul lui e să ducă la Moscova în geanta sa o lume/ mai bună", "ce sunt oamenii care nu pot obține un pașaport,/ ce sunt oamenii care nu pot pleca nicăieri,/ ei stau culcați ca niște monștri bolnavi, în gropile dense/ ale muncii și foamei/ și vorbesc puțin". Într-un astfel de mediu ostil, identitatea feminină este compromisă și autonegatoare: "În ovarul meu locuiește un monstru", "Visez/ că sânul meu putrezește, că într-un sfârșit am devenit/ femeie". 

Poezia angajată a Galinei Rîmbu se adresează unui cititor concret, care simte, de pildă, criza familiei și relațiile ostile din cadrul acesteia (redistribuirea rolurilor familiale, antimitologia paternă). Nu numai în acest volum, ci în poezia Galinei Rîmbu în general, sexul se asociază cu violența, ca metaforă a agresiunii politice, iar iubirea glisează într-o iremediabilă vulnerabilitate. Toate aceste prejudicii justifică imaginea unui timp retractil, care "tace, întors în sine". 

Vladimir Korkunov (n. 1984) descrie lumea prin limbajul științelor (biologie, psihologie, electronică). Poeziile sale par niște fragmente de realitate conservate cu grijă. În aceste tablouri-gravuri se petrec osmoze ciudate, cu ecouri supraraliste ("tu ești cea care mă săruți/ dând drumul peștilor tăi în gura mea", "crapii koi cu branhii de brocart", "mă țin de balustrada care îți înlocuiește mâna"). Korkunov construiește o fenomenologie a corporalității, în care epiderma devine metafora iritabilității și sensibilității. Lumea reprezintă o extensie a trupului uman (sau invers): se vorbește despre transplantul de haine (în care "un lucru purtat de altul/ ți-l face pe acesta amant/ [chiardacăașimurit]"), despre "avionul de hârtie al corpului", "rugul de incinerare al gurii", corpul care "se învârte ca o săgeată de pendul". Energia pulsionară emanată de poezia lui Korkunov nu este înfricoșătoare, ci mai curând a unui absurd naiv. Rătăcind prin vis, eroul liric este un "turist într-un muzeu al mirajelor fără chip". El încropește o cronică a trupurilor, cum spuneam, văzute mai ales epidermic, prin "învelitoarea de corpuri", ca reflectare a "inflamației ecosistemului personal". Spectaculoasă este la Korkunov și imaginea orașului care "aruncă mesaje/ prin rețeaua din fibră optică/ a ploii" și în care sunt amprentate "zonele turbulenței politice". Totul se petrece în decorul unui "timp inelar", în care "creatorul creatorului învârte titirezul".

Lesyk Panasiuk (n. 1991) excelează în poeme reflexiv-emfatice, ale căutării de sine. Eroul liric umblă într-un univers plin de detalii alegorice și comparații inedite: "și degetele ca niște creioane cu minele pierdute/ ca niște albine ce au dat ac pentru prima și ultima oară"; "iar inima/ ce e inima/ o cratiță goală/ sună la fiecare mișcare neatentă/ iar acum ea s-a ascuns"; "în fiecare crater al lunii/ câte un copil mort/ să punem"; "să umbli prin oraș ca un șaman/ care nu a putut să cheme ploaia". Poezia lui Panasiuk deține o arhitectonică specială, de metafizician novice, care trage concluzii impulsive: "nu există nicio istorie și nici n-a existat". Cititorul este transpus într-o realitate multietajată și fluidă în care "întunericul se clatină puțin înainte să dispară". Concepția și ilustrația copertei antologiei îi aparțin tânărului poet ucrainean, care este designer și ilustrator. Înfricoșătoarea ilustrație mi se pare acum o anticipare incredibilă a distopiei "pandemice" pe care o trăim de câteva luni.    

Formația de programator a Ekaterinei Derișeva (n. 1994) dă tonul de bază al poeziei sale: concentrarea maximă a sensului, concepte și procese, coduri și funcții, pe scurt – limbaje de programare poetică. Avem de-a face cu o artistă introvertită, concisă, căreia îi plac experimentele și pentru care pare că nu sunt întotdeauna suficiente cuvintele existente. Versurile sunt aerate, poemele – minimaliste. Transcriu un suav poem de dragoste din domeniul IT: "oare calculatoarele nu se îndrăgostesc/ transmițând unul altuia semnale// cum se schimbă mărirea ecranului/ frecvența clipirii cursorului/ sunetul microfonului// la ce se gândesc acestea când adormim// cum se cheamă acel lapop metalic// ne vom mai vedea vreodată// cu ce umplutură se pregătește placa video// ce oferă în dar la ieșirea din sistem". 

Viziunile celor "4 poeți din Ucraina și Rusia", deținători a numeroase premii, se completează în această binevenită antologie în mai multe privințe, dintre care cea mai onorantă și tenace mi se pare a fi asumarea totală a vieții și a poeziei:  

"și cât e viața asta

măcar o dată să urci în vârful copacului

sau să te rostogolești pe o pantă abruptă

crezând că poți controla căderea

ca să fii fericit acolo la capăt

fiind mândru de propriile răni și fracturi

în noroi până la epuizare" (Lesyk Panasiuk).

Insula timpului: 4 poeți din Ucraina și Rusia (selecție și traducere din rusă de Ivan Pilchin, prefață de Maria Pilchin),  București, Tracus Arte, 2019