Andrei Crețulescu produce filme și dansează Charleston. În plus, mai este și director. El nu calcă pe noul val, ci pe valul recent, însoțit de toți spiridușii cinema-ului, din ultimii 30 de ani. Bineînțeles, ne-am întâlnit numai în interiorul unui film, unde-am mâncat prăjituri împreună. Păi, bine, măi, Zenob, mi-a spus el, de-aia te-am invitat aici, ca să-mi mănânci recuzita? De-aici mi-am dat seama că are autoritate și ochii ațintiți asupra întregii povești. Dar e și frumușel, drept să vă spun, ar putea să mai bage capul în vreunul din filmele lui. Pe deasupra, are niște prieteni, tot unul și-unul – de la Rodica Lazăr, la Șerban Pavlu și Andi Vasluianu, ca să zic doar trei nume. Din acest motiv, nu trăiește într-o casă normală, ci într-o video-cameră, unde, recent, a apărut și-un bebeluș, care deja repetă pentru noul film al tatălui său.

Dragă Andrei, se aude prin târg că la naștere ai fi primit niște ochelari vrăjiți: cum ți-i pui, imediat se și schimbă lumea. E adevărat? Iar dacă nu, cum/ce vezi tu?

Dacă se aude e musai să fie adevărat, nu? I-am pus și i-am scos de atâtea ori că se șubreziseră... Acum șapte ani le-am schimbat ramele și-i purtam extrem de țanțoș. Pe urmă i-am rătăcit, dar i-am regăsit, heureusement, la începutul acestui an, mai exact acum cinci luni. Ca să fiu sigur că nu-i mai pierd i-am făcut cadou. Grozavă idee.

Cea mai vie amintire referitoare la ei se leagă de Charleston. După ce-am scris povestea, obișnuiam să umblu cu ochelarii ăștia pe nas și nu reușeam să vad personajul. Mai mult, chiar auzeam în jurul meu pomenindu-se despre Șerban Pavlu, dar nu reușeam să-l văd. Până într-o zi, când mi-am scos ochelarii! Și-atunci am dat cu ochii de Șerban, care părea destul de potrivit. Am stat la un vin, i-am dat scenariul și i-am spus: uite mi-aș dori să joci tu. Inițial părea înfricoșat de rol, dar, la un moment dat, și-a pus ochelarii mei și-așa a intrat în Charleston.

Cu ce personaj (dintre personajele tale) ai avea încredere să-ți lași bebelușul pentru o oră?

Cu blonda răzbunătoare jucată de Rodica Lazăr în Ramona, fără discuție. Și chiar mai mult de o oră – ar avea multe să-și spună… Am scris Ramona pentru Rodica Lazăr, pentru ideea noastră comună de-a face un film fără dialog.  Există prin urmare între noi o poveste bazată pe încredere. Multă lume spunea atunci că forța filmelor mele stă în dialog, ceea ce era descurajant. Însă Rodica a crezut în această idee, iar încrederea asta i-a adus alături pe alți prieteni – Adi Vasluianu, Dorian Boguță, Șerban Pavlu. Și-așa am ajuns la Cannes, ne-am bucurat de succes, iar toate astea mă îndreptățesc să-mi las copilul cu un personaj clădit pe încredere: Ramona.

Ce părere ai despre pălării? 

Aș fi tentat să zic că n-am nici o opinie whatsoever... Pălăria poate fi un statement, dar nu pentru mine. Cred că ne-am întâlnit la momentul nepotrivit ca să putem lega o prietenie. În timpul filmărilor port o șapcă, pe care o consider un obiect funcțional. O singură dată am purtat o pălărie pescărească. Și atât.

De admirat, însă… am admirat pălăriile din filme, de-a lungul anilor, cu toate că nu-mi par teribil de practice. Nu mi-e nimeni atât de antipatic încât să-i fac un asemenea cadou, dar mă gândesc cu drag la un personaj care-și construise întreaga imagine în jurul unui asemenea accesoriu. Regizor era dumnealui, Jean-Pierre Melville se numea, iar Stetson era pălăria pe care îmi place să cred că nu și-o scotea nici la masă. A propos – dacă se întâmplă cumva să nu-i fi văzut filmul din 1969, care se numește L'armée des ombres... , nici că se putea moment mai prielnic.