OPTm
nr. 93/6

Meditație civică

Da, ați citit bine titlul. Conform unui raport al Agenției de Cooperare în Securitate și Apărare (DSCA) din S.U.A. (preluat de site-ul Umbrela Strategică), România a cumpărat arme și echipamente militare în valoare de peste trei miliarde de dolari în ultimii cinci ani, iar peste 768 de milioane s-au plătit numai în 2020. Altfel spus, în anul crunt al pandemiei de Covid-19, țara noastră nu a considerat prioritare nici sănătatea cetățenilor, nici rezervele de hrană pentru populație. Sub amenințarea izolării și a penuriei sanitar-alimentare impuse de criza coronavirusului, cei din fruntea statului au identificat stringența națională: dotarea cu tehnică militară cât mai sofisticată și mai costisitoare.

Argumentele care mi se vor aduce de cei care se cred practicieni ai unei Realpolitik de extracție bismarckiană sunt transparente: România, spune mantra belicoșilor, este amenințată direct de Rusia lui Putin, care urmărește anexări teritoriale în Europa de Est. Așa să fie? Și atunci care mai este utilitatea unei alianțe ca NATO, organizație la care numeroase state din componența fostului Tratat de la Varșovia au aderat după 1990, conștiente de simpla deterrence degajată de supremația militară americană? Mai mult, există, în Europa, țări precum Islanda, care au renunțat aproape complet la o armată permanentă. Este adevărat că Islanda nu se învecinează cu Rusia, dar, în schimb, Norvegia are frontieră comună, iar armata ei permanentă numără mai puțin de 9000 de cadre (la o populație de 5,5 milioane de locuitori). Prin comparație, România are peste 73.000 de cadre (la o populație de 19,5 milioane de locuitori). Proporțional, armata română ar trebui să numere doar jumătate din efectivele curente (și aceasta în condițiile în care România împarte graniță doar cu Ucraina, nu cu Rusia propriu-zisă).

Dar nu are rost să ne jucăm cu cifrele la nesfârșit. Demn de reținut este un singur lucru: că, pentru autoritățile de la București, afacerile cu tehnică militară sunt mai importante decât viețile cetățenilor pe care sunt chemate să le îngrijească. Acest amestec de nepăsare și de cinism îmi aduce aminte de o anecdotă adevărată, petrecută în Rusia lui Hrușciov și narată de istoricul Keith Lowe. Fizicianul (și viitorul disident, laureat al Premiului Nobel pentru Pace) Andrei Saharov a propus un toast la un banchet oficial din 1955, prilejuit de un experiment nuclear izbutit. Astfel, el a ridicat paharul în speranța că U.R.S.S. nu va trebui niciodată să folosească bombe atomice într-un război. Adjunctul sovietic al Apărării i-a replicat cu următoarea pildă: „Iarna, la ceas de seară, un moș se închină zgribulit înaintea unei icoane: «Doamne, îndrumă și întărește». Auzindu-l, baba lungită la căldură îl dojenește: «Moșule, tu roagă-te să întărească doar, că la îndrumat mă descurc și singură»”.

Cătălin GHIȚĂ

Prof. univ. dr. hab. la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, coordonator de doctorate, membru al BARS (British Association for Romantic Studies), Cătălin a publicat și editat peste 20 de volume, apărute în țară și în străinătate. Membru PEN, USR.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Andreea Berechet scrie ca și cum ar purta o cameră de filmat printr-o lume desprinsă dintr-un album cu fotografii de familie. Cuvintele zăbovesc asupra câte unui personaj sau a unui context și portretul sau scena capătă viață, devin episoade dintr-o poveste ce se ivește firesc sub privirile cititorului. Familiarizată cu munca de scenarist, Andreea construiește credibil dialogurile, selectează detaliile memorabile, țese punțile între secvențe, cu măiestria povestitorului care știe că toate elementele au importanța lor în tabloul final. O scriitură alertă, cu un foarte rafinat echilibru între modurile de expunere, definește stilul acestei autoare, care-și îndreaptă atenția mai ales asupra resorturilor psihologice ale istoriilor narate.

Cristina BOGDAN

Muzeul de la Piscu (ceramică), înființat de soții Adriana și Virgil Scripcariu

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii (semnate de 14 scriitori).

Crime Scene Press, 2020

 

Recomandare OPTm

 

 

 

CĂRȚI NOI

 

 

 

Humanitas, 2021

 

 

 

Ed Etnologică, 2020

 

 

Humanitas, 2020

 

 

 

Ed. Igloomedia, 2017

 

 

VIAȚA ARTISTICĂ

 

Victor Gingiu, între două expoziții

 

LITERA , 2020

 

 

Revista Museikon, Nr 4/2020, Ed. MEGA

 

 

Semnează

 

LITERA, 2020​

 

 

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro