OPTm
nr. 93/6

Straniul caz al avocaților Bastian și Gregor Carp

Note pentru un (fals) roman „polițist”


„Cu o săptămînă înainte de-a se înfățișa la cabinetul avocatului Carp, mai exact, în ziua de 15 martie a anului 2014, posesorul unui splendid bolid negru a lovit mortal, în viteză, un rătăcit de pe marginea șoselei. O țeastă în picaj pocnind ca un acvariu plin scăpat pe ciment, tîrînd după ea zdrențe încleiate de piele și păr sîngeriu, antrenate de curent, atît a mai văzut șoferul în oglinda retrovizoare. Disperat, a redresat mașina și a fugit de la locul faptei. Seara a alergat de nebun pe străzi pînă la epuizare, s-a cățărat pe scara exterioară a unui imobil, zgîriindu-se în tăblăria balustradei, sîngerînd abundent, înnebunind și mai tare la vederea propriului sînge. Ajuns pe țigla clădirii, a vrut să se arunce-n gol. N-a făcut-o. N-a avut, însă, nici curajul de a-și recunoaște vina, și făptașul n‐a fost prins”.

Iată incipitul romanului Dorei Pavel, Bastian! Unul parcă decupat din romanele polițiste, poate chiar detectiviste, care pare a urmări mărturia și, apoi, dreptatea cuvenită rezultată dintr-un proces onest. Așa și evoluează povestea, până într-un punct. Lui Bastian, un avocat tânăr, dar cu perspective, proaspăt ieșit din stagiatură, i se confesează odioasa crimă de către un individ spectral, care a fugit de la locul faptei. Bastian transferă „centrul de greutate” al mărturiei fratelui său geamăn, Gregor Carp, care decide, stupefiant, să „ia asupra sa” păcatul tatălui său (căci aflăm că el este criminalul) și se autodenunță. Un început schizoid, de-a dreptul șocant, construit din rațiuni de marketing textual. Dar mizele și infiltrațiile filosofice și etice ale romanului îl îndepărtează de interesele literaturii „mainstream”. Debutul clișeic mușamalizează, de fapt, o narațiune condensată, viguroasă și aglutinantă, dar eliptică și hipnotică.

Fie că vorbim de epicul meta/auto-ficțional intertextual ori istoric, fie de cel biografist-balcanic profund psihologizant, fie de literatura science-fiction constructoare de lumi paralele, la baza tuturor „fețelor” prozei contemporane stă codificarea pluristratificată („double coding”), care permite citirea romanului în mai multe chei posibile. Bastian poate fi citit ca un 1) fals roman polițist, în care conștiința personajului principal se deteriorează până la autoanihilare, 2) testimonialul aceluiași personaj, din perspectiva patologică a schizofrenului, 3) roman existențial/absurd/gotic/psihologic, cu un univers halucinant/iluzoriu/fantasmatic, fără a greși prea mult în a-i pune asemenea etichete. De aceea, a nu vedea „intarsiile” etice/morale ale romanului Bastian înseamnă a condamna construcția ficțională la o cecitate perceptivă. Problema ontologicului, a alterității sau a paradoxului ființei rămân sedimente aluvionate de proza contemporană. Bastian „împachetează” o parabolă a incapacității restituirii adevărului, periclitat de fragilitatea „gramaticii” justițiare (aporia mărturisirii la Dora Pavel: cum pot eu mărturisi pentru o crimă „înmormântată” odată cu făptașul ei? răspunsul lui Gregor este: „asumând-o”), precum și constelația legăturilor familiale, cu consecințe de tip butterfly effect care frizează nebunia. Motto-ul romanului „Legăturile de sânge pot deveni ireparabile” (Thomas Bernhard, Frig ) stă „mărturie” pentru proiectul ficțional în cauză și descifrează panoplia descrierilor emise aproape aleatoriu în corpusul romanului.


Un recul dostoievskian

Problema lui Bastian este una profund etică și apare de mai multe ori în monologurile dense și fascinante ale lui Gregor Carp, însă, explicit, de puține ori:

„Oricît de labilă a fost mereu relația mea cu părintele meu, chirurgul Leon Carp, autorul omorului din culpă, din acea zi nefastă pentru el, ca și pentru noi, cei ai casei, n-aș putea să-i divulg vina cîtă vreme el ni se confesase cu toată încrederea numai nouă, fiilor lui, iar autoritățile statului nu i-o reperaseră încă. În același timp, fiind un cetățean onest, aveam și obligația să sprijin aceste autorități. Și cum puteam s-o fac, dacă nu luînd asupra mea toată povestea asta? "

și

„Pînă una-alta, fapta tatei n-a fost divulgată, ca urmare, nici pedepsită. Iar eu nu pot continua să trăiesc cu o asemenea povară. E simplu. Atît de simplu.”

Oricât ar susține protagonistul că „e simplu”, bazinul semantic karamazovian al romanului capătă o complexitate neverosimilă: Gregor trebuie să asume o crimă străină (aici a tatălui său), pledând pentru un imitatio Christi, pentru a restabili ordinea naturală a cosmosului interior și domestic, pe care dreptul procesual nu o poate reface, în aceste condiții. Proza Dorei Pavel urmărește colapsul conștiinței umane în dorința sa ardentă de a mărturisi , pe un teren epic încă „virgin”.

Relațiile inter- și intra-familiale întregesc panorama eticului postmodern. Saga personajului principal de a „trata” maladiile sistemului judiciar precar eșuează, întrucât organele cărora le revine serviciul „dreptății” îl discreditează și îl disculpă pe „vinovatul-nevinovat-perfect-convins-de-o-viață-de-vinovăția-lui”. Mărturia filială este dublată de cea fraternă. În capitolul 21, unul dintre cele mai interesante din punct de vedere stilistic (căci devine asimptotic realismului magic), naratorul-personaj reface, schizotimic, firul roșu al nașterii proprii și a fratelui său, dintr-o perspectivă omniscientă și, totuși, care aglutinează detalii frapante. Este pentru prima dată când se conturează o istorie și o geografie concrete, și anume Clujul revoluției din 1989. Cadrul narativ și descriptiv, care pare decupat din romanul Midnight's Children al lui Salman Rushdie, va prilejui descoperirea inexistenței (sau a existenței fantasmagorice a) lui Bastian, din capitolele următoare:

„Cum o aștept și pentru anonimul care sînt, pentru absența voinței, incapacitatea de-a iubi, pentru înstrăinarea de toți și de toate. Pentru eșecul acestor nici trei ani de avocatură a mea, profesie la care am fost nevoit să mă înjug, pe care ai mei o plănuiseră pentru tine, Bastian, dacă nu te-ai fi prăpădit la naștere cu doar cîteva minute înainte să mă rostogolesc și eu în lume și să-ți urmez. Cum o aștept mai ales pentru omorul pe care l-am săvîrșit asupra ta, cu graba mea nătîngă de a-ți urma, așa cum ți-am urmat atunci, la naștere, o caricatură în sînge, fără vlagă, un dublu, atît, un dublu al tău, neprevăzut și nedorit de nimeni, însă viu

Un plot twist demn de thrillerele clasice relevă spectralitatea personajului Bastian. Lumea avocatului Gregor pare a fi filtrată prin intermediul fratelui său geamăn („chiar dacă aceste adevăruri aveau s-ajungă la mine într-un mod intermediat, prin Bastian, așa cum ajung la mine toate adevărurile lumii ăsteia, numai prin Bastian”), a cărui soartă funestă i-a curmat șansa de a-și experimenta viața. Or, Gregor îi oferă, în roman, șansa de „a trăi” o viață-„surogat”, făcându-se pe sine un apendice al existenței ratate a lui Bastian:

„Un apendice, doar atît, un apendice al altui trup, răsărit acela cu puțin înaintea lui, dar dorit acela, așteptat și falnic, motivat și mai bine articulat, cu siguranță, decît marioneta care era el, doar copia, doar dublul care era el, doar subalternul anemic al celuilalt destin, al Primului Născut.”

Bastian devine el însuși o mărturisire despre imposibilitatea de a depune mărturie. Finalul „neașteptat”, totuși, este predictibil încă din evenimentele narate de către Gregor Carp, care par „metabolizate” de conștiința sa psihotică și redate printr-o emisie sintactică uneori joyceană, alteori elucubrantă prin acumularea de detalii, idei și sentimente angoasante. Dacă la început se poate crede că Bastian este o ființă „de carne”, în derularea epică el devine un „dublu eteral”, din cauza verbozității delabrate a naratorului, consistența sa fiind la fel de incertă ca, de exemplu, a lui William Wilson (geamănul malefic). În final, se lămurește statutul existenței lui Bastian, iar românul se încheie cu rătăcirile interioare ale lui Gregor în curtea sanatoriului.


Interfețe ale (neo)goticului postmodern

Dora Pavel pariază în romanele sale, așa cum s-a mai observat, pe neogoticul postmodern. Este un pariu pe care îl face, în primul rând cu „tradiția” acestui gen în sistemul literaturii române (cu manifestări sporadice, tangențiale, cu sedimente similigotice, dar fără avansări fulminante, ori coagulări generaționiste) și, în al doilea rând cu mizele eticiste ale scrierilor sale, pentru că el permite exploatarea morbidului, a patologicului și asigură scena desfășurării unor situații-limită în care subiecții se (auto)dizolvă. Excavări ale patologicului am mai întâlnit și în proza Hortensiei Papadat-Bengescu, însă ceea ce face Dora Pavel în romanele sale se apropie, mai degrabă de psihismul abisal al lui Edgar Allan Poe. În unele puncte de inflexiune, discursul lui Gregor Carp se aseamănă izbitor cu naratorul din Inima care își spune taina , iar prezența fantomatică, neliniștitoare a fratelui geamăn Bastian nu poate să nu amintească de una dintre cele mai cunoscute nuvele poești: William Wilson. De altfel, neogotice sunt și geografiile interioare, camerele-tabu, precum dormitorul lui Gregor – fost cabinet oriental – și biblioteca mamei care ascunde hamletianul (indicat deja de Marius Miheț în cronica sa) encefal al lui Bastian, conservat de către familia Carp.

Pulverizarea subiectului cunoscător este declanșată de vina „tragică” pe care el trebuie să o asume și o face numai în momentul în care devine obiectul ospiciului. De ce? Deoarece culpa, ca scop ultim al mărturiei, se instalează definitiv când ea este transferată în biologic: Gregor trăiește vertijuri, stări de anxietate, de hiperluciditate toxică și ajunge să se autoflageleze (ceea ce îl va și duce la internare). Și toate acestea pentru o crimă pe care nu a comis-o, dar față de care se simte dator să o mărturisească. Personajul „vinovat-nevinovat” din Bastian caută toate motivele pentru a putea fi inculpat, dar gesticulația sa artificială nu-l convinge pe cititor (așa cum nu-i convinge nici pe jurați). Doar îl siderează și îi stârnește interesul pentru boala lui mintală, care devine evidentă de la un punct încolo.

Contorsionarea gândurilor și a relatărilor protagonistului pândește, la fiecare pas, evenimentele romanești. Efectul stilistic al întretăierii celor două centre de greutate cognitive, observabil facil în primele două părți ale romanului, este „certificatul de garanție” că Bastian guvernează molecular conștiința lui Gregor Carp. De pildă, în cazul unui monolog rostit parcă într-o suflare delirantă (la această impresie concură și „uzarea” discursului indirect liber), apare verbalizat numele Bastian de zece ori:

„În tranzacția asta, a noastră, vorbește mai întîi clientul, de-acord, se repezise Bastian să-l oprească pe oaspetele său cu tonul cel mai oficial posibil, dar atenție la ceea ce spui, credeam că știi. Tranzacție? Ce fel de tranzacție?! tresărise ucigașul, căci, oricum am lua-o, cu adevărat un ucigaș era cel care i se spovedea atunci lui Bastian, și, întrebînd, omul avusese un scurt reflex de-a se ridica, mi‐a spus Bastian, dar își amintise mîna fermă care i s‐a proptit pe umăr cînd se așezase pe fotoliu. Și a fost mîna lui, a lui Bastian, mi‐a spus Bastian, deși nu mai era nevoie să mi-o spună. Am simțit‐o eu însumi pe propria piele ori de cîte ori Bastian mă ținea ca sub lacăt în asemenea perorații.”

Este evident cum „radioactivitatea” nebuniei lui Gregor ricoșează în discursul său, făcând fraze-fluviu, niște „mutanți” sintactici de o luciditate și o claritate specifice disfuncțiilor mintale. Alteori destinderea frazeologică aduce întrucâtva a descriptivismul călinescian din Enigma Otiliei & Co., prin tablouri vaste și dense, aglomerate de detalii arhitecturale tehnice, care „escamotează” structura maniacală a protagonistului.

Multifațetat, pluristratificat, schizoid, romanul Dorei Pavel, Bastian, aduce în scena literaturii române încă o creație (neo)gotică, care se așază alături de Agata murind, Captivul și Pudră și, de ce nu, bovarizând cultural, lângă autori precum Emily Brontë sau Edgar Poe. Apăsând pe pedala eticului în literatură, prozatoarea se menține în tendința romanului de a-și conserva scriitura ficțională sacrosanctă decât în siajul (auto)biografismului autenticist. Bastian însumează drama conștiinței umane puse față în față cu relațiile familiale și corsetul social-judiciar, a imposibilității de a mărturisi pentru propria persoană și pentru celălalt și insanitatea provocată de sentimentul unui nou fin de siè cle , toate acestea topite în creuzetul psihologizant și halucinant al unui discurs epic atent migălit și estetiza(n)t.

Dora Pavel, Bastian, Iași, Editura Polirom, 2020, 232 p.

Emanuel LUPAȘCU-DOBOȘ

Absolvent al Facultății de Litere, Universitatea „Babeș-Bolyai", din Cluj-Napoca (engleză), Emanuel este înscris la un master în studii literare, la aceeași universitate. E preocupat de teorie literară, istorie a ideilor, poetică, (post)modernism poetic românesc și englez, critică genetică.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Andreea Berechet scrie ca și cum ar purta o cameră de filmat printr-o lume desprinsă dintr-un album cu fotografii de familie. Cuvintele zăbovesc asupra câte unui personaj sau a unui context și portretul sau scena capătă viață, devin episoade dintr-o poveste ce se ivește firesc sub privirile cititorului. Familiarizată cu munca de scenarist, Andreea construiește credibil dialogurile, selectează detaliile memorabile, țese punțile între secvențe, cu măiestria povestitorului care știe că toate elementele au importanța lor în tabloul final. O scriitură alertă, cu un foarte rafinat echilibru între modurile de expunere, definește stilul acestei autoare, care-și îndreaptă atenția mai ales asupra resorturilor psihologice ale istoriilor narate.

Cristina BOGDAN

Muzeul de la Piscu (ceramică), înființat de soții Adriana și Virgil Scripcariu

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii (semnate de 14 scriitori).

Crime Scene Press, 2020

 

Recomandare OPTm

 

 

 

CĂRȚI NOI

 

 

 

Humanitas, 2021

 

 

 

Ed Etnologică, 2020

 

 

Humanitas, 2020

 

 

 

Ed. Igloomedia, 2017

 

 

VIAȚA ARTISTICĂ

 

Victor Gingiu, între două expoziții

 

LITERA , 2020

 

 

Revista Museikon, Nr 4/2020, Ed. MEGA

 

 

Semnează

 

LITERA, 2020​

 

 

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro