OPTm
nr. 82

Cu vocea tatălui

Claudiu Komartin (născut în 1983) este fără doar și poate unul dintre stâlpii generației douămiiste și unul dintre cei mai activi promoteri culturali, organizând de doisprezece ani atât Institutului Blecher cât și alte evenimente literare, promovând atât literatura tânără, cât și scriitorii consacrați. A debutat în anul 2003 cu volumul „Păpușarul și alte insomnii” (Vinea). Au urmat volumele de poezie: „Circul domestic” (Cartea Românească, 2005), „Un anotimp în Berceni” (Cartier, 2009), „Hemoragia soarelui. 33 de poeme de Claudiu Komartin cu 22 de gravuri de Ana Toma” (ediție bibliofilă în două exemplare, 2009), „cobalt” (Casa de Editură Max Blecher, 2013), „Dezmembrați”, semnat cu heteronimu Adriana Carrasco (Casa de Editură Max Blecher, 2015), și antologia „Maeștrii unei arte muribunde – Poeme alese 2010 - 2017” (Cartier, 2017, 2018). Cel mai recent volum al său de poezie se numește Autoportret în flama de sudură și a apărut în 2021 la Max Blecher. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează. 

Vara anului 2018 a fost una neagră pentru Claudiu Komartin, pierzând la un interval scurt de timp, doi oameni foarte dragi: pe poetul Adrian Diniș, care îi era și prieten, și pe tatăl său, Mircea Komartin. De altfel, volumul de față îi este dedicat tatălui, cuprinzând însă și un poem pentru prietenul său.  

Volumul debutează cu un text despre relația tată-fiu, privită prin geamul camerei de spital a tatălui. E o încercare de a-și pune ordine în gânduri și în sentimente, de a clasa cumva, fie doar pentru sine, „dosarul” relației lor, al cărui punct culminant este, firește, boala și deja iminenta moarte a bătrânului: „Tatăl meu. Descoperit târziu, de mine: fiul,/ al lui, după o droaie de sancțiuni, sentințe, decepții./ K_aput. El,/ pentru mine, atâta timp, doar/ pretext. Nebuloasă/ în versuri, cu urmări discutabile. Tătuca./ Poemele cu. Nu așa./ Până când am avut evidența unei neglijențe/ nu ticăloase: nu față de el,/ față de ceea ce se cerea spus. Nici chiar fățarnic,/ n-aș zice,/ poate doar prost orientat. Suspicios. Rău dresat./ Meschin./ Tata. Cu tubul lui de oxigen, atât de pur în sfârșit./ Luat cu mine în poezie/ să nu mai fie atâta ger aici, unde încerc să mă folosesc,/ într-un loc ticsit,/ de puțin. Să-mi căptușesc spațiul ăsta luat în arendă/ cu decât și cu prin. Nu mă dau rănit, ar fi prea de tot. Nu e/ printre tainele mele să ies basma curată, să mă,/ cum ar veni, scot. Atât încerc,/ să nu irosesc. Respirația. Ta. Tată./ Care ți-e drămuită, acum, de o valvă și-un manometru./ Ți-o spune, în timp ce te scrie,/ creația ta, destrămată sub baloții ăștia de/ milă sălcie”.

Portretul tatălui se conturează într-un monolog în fața doctorului și implicit în fața morții, prin care descoperim un om care a iubit viața, care a luptat până în ultima clipă - uimitoare prezență de spirit, de cinism și ultra-luciditate. Este, bineînțeles, un autoportret al tatălui, pictat însă cu mâna fiului, după indicațiile precise ale celui dintâi: „Doctore, doctore, nu rânji încă, nu ți-ai găsit omul./ Sunt mai sarcastic decât tine la orice oră,/ iar despre cinism mai bine să nu vorbim/ e cam prea devreme, nu crezi?// Știu, am rămas doar noi doi,/ deși aș fi preferat ca-n locul tău să fie/ un barman,/ un împătimit de pariuri,/ o midinetă.// Chestia asta chiar n-a depins/ de mine sau de tine,/ așa că să nu ne rățoim unul la altul/ și nu, n-o să mă convingi să mă piș în plosca aia.// Doctore, doctore, nu te juca de-a Dumnezeu/ cu mine, s-ar putea să-mi smulg perfuzia/ și să te strâng de gât cu ea până apare o infirmieră.// Simt că încă mai pot – știi și tu asta,/ de aia încerci să mă vlăguiești, încet și sigur./ Te simt, golănașule, frate,/ ca pe unul pe care-l cunosc de tare demult./ Doctore, ești la fel ca mine și nici unul din noi/ nu mai pleacă de-aici.// Spelunca asta a ta/ și-a pierdut toți clienții de vază/ și tu suferi că n-ai prins trenul ăla la care visaseși./ Dar uită-te încoace și spune-mi că nu te/ recunoști măcar puțin în situația asta jenantă pe care/ e de datoria ta s-o tratezi.// Poate că și corpu-ăsta al meu o fi/ ceva mai mult decât inconvenientul care-ți amână/ micuțul flirt cu asistenta bondoacă”. 

Evenimentelor nefericite din vara lui 2018 le-a urmat însă și unul foarte fericit, nașterea fiului poetului, Emanuel, ce a reușit să înlocuiască cumva paradigma sobră din viața familiei Komartin, cu dinamica unei vieți noi: „Legănându-ne o primăvară întreagă în/ păienjeniș de răutăți/ și totuși cât de lin au trecut norii pe/ sub acoperișul casei noastre/ în timp ce noi începeam să ne deprindem/ cu primii pași ai fiului,/ dinamica unei vieți noi, raid bâjbâit în/ teritorii necunoscute,/ mamă și tată în cuirasatul tăcerii,/ confruntați cu aglomerarea de scâncete și/ spectaculoase căderi/ pe care fericirea noastră terorizată a/ încercat să le împiedice/ cu puterile neajutate, cu larma acestui/ viitor incert,/ cu lacrimile zidite pe dinăuntru și/ griji și nesomn/ un spațiu în cele din urmă infim, numai al nostru// fiul meu, față în față cu Marele Interzis/ într-o suburbie a Bucureștiului, sau/ chiar a cerului/ râsul lui ne-a descheiat inimile, iar de/ atunci sângele a/ galopat în neștire, pentru că sângelui/ nu i-a fost dat să aibă urmași/ pe care să-i mângâie, să-i ferească/ la asfințit/ de căderi, de larma acestui viitor/ incert/ și de oroarea care îi cuprinde pe/ oamenii de fier/ când se lasă noaptea, cântecul ăsta de/ leagăn să întrerupă/ fiindcă cel care vine o ia mereu de la/ capăt, camuflându-ne buimăceala,/ răscumpărând surâsul nostru/ tâmp de ocnași”.  

Dar volumul de față nu este doar o consemnare de evenimente subiective, ci îl redescoperim în paginile acestuia și pe Claudiu Komartin, poetul politic, poetul care ia atitudine împotriva nedreptăților sociale, a prostiei, ignoranței și răutății celor care țin vremelnic frâiele acestei țări, pe care nu se sfiește să-i împroaște cu imprecații cât se poate de acide: „Jeg, Jaf și Josnicie - / iubirea noastră de moșie/ e un triunghi și mocirlos, și strâmb,/ cu unghiurile, cele trei, în J/ (...)/ Mi-e și rușine să spun mai multe despre neamul ăsta amărât,/ atât de-al meu încât/ mai că îmi vine să îl strâng la piept până se pierde rușinos, și/ se sufocă/ și își împarte ultima suflare cu o focă/ străpunsă de harponul/ care poate că-i ultima lui armă, muică, pe care-o folosește,/ chiar înainte/ să dispară, omul”; 

Apar aici și înțepăturile veninoide ale ironiei: „Dacă ar mai fi în viață, l-aș trage de barbă și i-aș spune că-n orașul/ ăsta sunt baruri în care nu mai poți lua nimic pe caiet/ și ești una-două vârât în încăperea din spate/ pentru discuții metafizice cu chelneri îndatoritori/ care și-au însușit bunele maniere la Poarta Albă. // Cântă, zeiță, dacă te ține./ Plata se va face în termen de 40 de zile de la semnarea/ contractului”. 

Autoportret în flama de sudură se prezintă ca un volum de poeme în care autobiografismul ia nuanțe diverse, trecând prin evenimentul public și prin cel intim, cu aceeași privire, pe cât de necruțătoare pe atât de edulcorantă, specifică poemelor komartiniene. Deși primează emoțiile, nu lipsește nici atitudinea refractară, bătăioasă, cinică și ironică îndreptată împotriva inechităților sociale și a derapajelor politice. Implicat și dedicat artei sale, Claudiu Komartin rămâne și prin acest volum la fel de riguros în construcția poetică, aș spune chiar îmbogățit prin felul în care își asumă emoțiile, act de care până acum a încercat parcă să se țină, de dragul poeziei, la o oarecare distanță. 

Este cu siguranță o carte întregitoare, care ne descoperă cumva un alt Claudiu Komartin sau mai bines pus, care ne relevă o altă fațetă poetică și în același timp umană a aceluiași Claudiu Komartin. 

Claudiu Komartin: Autoportret în flama de sudură, Casa de Editură Max Blecher, 2021

Romeo Aurelian ILIE

Scrie poezie, cronică de carte, eseuri literare și teologice în diverse reviste culturale, începând din anul 2008. A colaborat la Poesis Internațional, Convorbiri literare, Timpul, Tribuna, Urmuz, Revista Nouă, Actualitatea literară și Dilema Veche și la diverse platforme on-line. Este autorul volumului de poezie Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutu (2018) și scrie cu regularitate pe blogul personal: Cronicile RAI.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

 

Actriță de succes, Aida ECONOMU mi-a dat câteva texte de proză, care dovedesc o sensibilitate cel puțin egală cu cea scenică. Proză de notație, cu un epos dezvoltat pe faptul cotidian, ba chiar pe amănuntul clipei prezente, povestirea din acest număr reconstituie un portret cu mijloacele simple ale legăturii dintre nepoată și bunică. E dialogică, desigur. Are atmosferă, imagini tușante, un cadru ofertant pentru un roman confesiv și o naturalețe greu de atins în proză.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Pan Macmillan, prin Cărturești

Recomandată de

​Ion CARAMITRU

 

Imagine în premieră din spectacolul Stupid Fucking Bird de Aaron Posner, adaptare liberă și non-conformistă, având ca punct de plecare Pescărușul lui Cehov. Regia - Răzvan Oprea. 

Premiera : 16 și 17 septembrie 2021, ora 19.30 , Sala Pictura a TNB

LITERA, 2021

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

Polirom, 2021

Un fragment în OPTm

Nemira, 2021

note, liste, însemnări de autor

Dracula: foileton. Vă așteptăm!

Polirom, 2021

Litera, 2021

Copyright © optmotive.ro