Adriana Teodorescu e atât de cunoscută la Craiova, încât nici nu mai îndrăznește să iasă pe stradă, ci trimite niște păpuși în locul ei. A, da! Am uitat să vă spun, în castelul ei, de pe Calea București, locuiesc 3000 de păpuși, toate rămase de pe vremea Regatului păpușilor, mai mult clone ale unor ființe din epoca veche, entități dispărute între timp, zâne, vrăjitoare și alți zărghiți. Iar păpușile făcute după chipul și asemănarea acestora au ajuns cumva în grija Adrianei, pe care cred că vă dați seama că n-o cheamă așa. Doar privindu-i tatuajul de pe braț îți poți face o idee despre neamul din care vine. De altfel, toată ziua face lucruri ciudate, începând cu ora 10 a dimineții, când dă drumul păpușilor pe stradă. Mai întâi spune cuvântul colibri, care deschide toate ușile, toate drumurile. Apoi își trimite trompetiștii ca să anunțe c-au ieșit păpușile la plimbare. Abia după toate astea, urcă în turn, de unde urmărește convoiul de ciudățenii, ea și prietenul ei Manitu. Îi poți recunoaște, pentru că după circa o oră,  plutesc lin peste bulevard, apoi peste parcul Romanescu, unde dispar întotdeauna, învăluiți în nori.

Cu ce personaj de ficțiune te-ai plimba prin Parcul Romanescu?

Categoric cu Manitu - e prietenul meu. El se află în permanență alături de mine. În biroul meu, de la Colibri, are un scaun special, lângă țambal. Când are nevoie de ceva, bagă o simfonie. Deși să știi, dragă Zenob,  că cel mai adesea comunicăm telepatic. Dacă mă uit la el știu ce gândește, văd în frame-uri viața lui viitoare. Uneori îl mai iau și-n parc, dar asta spun aici, că e interviu, în particular pot să mărturisesc că el mă duce pe mine. Pe Manitu îl știe toată lumea, nu doar pe-aici prin Craiova, ci peste tot în lume păpușarilor. Exista încă de pe vremea convorbirilor noastre din UNATC, dacă ți-aduci aminte, uneori se deschidea fereastra și pluteau niște umbre dinspre Inișor, iar printre siluetele albe, era și Manitu, pe-atunci fumuriu, ca o fantomă, mai târziu, după ce s-a luat după mine, după ce a făcut cunoștință cu viața nocturnă a orașului nostru cam turmentat, a ajuns așa cum îl vezi astăzi. 

Ce obiect vrăjit ții în buzunar?

O pietricică albă, cât pruna, pe care am găsit-o, cu ani în urmă, pe o plajă din Halkidiki - nu spun care, pentru că nu vrau să capăt epigoni. Piatra asta îmi strecoară armonia în sânge. O mângâi puțin și-mi recapăt calmul, rațiunea. Și nu doar ea.  Totul a început demult când am găsi un blacheu, pe care l-am păstrat câteva săptămâni ca amuletă, apoi am început să fac colecție de blacheuri. Ajunsesem pe la 200 și mi-am oprit. Mai am și-o scrumieră de poșetă, fără de care nu plec nicăieri: îmi aduce noroc. Când sunt tensionată, fumez o țigară, iar toate tristețile se duc o dată cu scrumul, adunat în această scrumieră, aruncat pe urmă cât mai departe.

În 2018 mi-ai dat o pălărie pe care o mai am și astăzi. Îți mai aduci aminte povestea ei?

Cum să nu! Eram în plin festival, cu păpușile în stradă. Marcel Iureș se înființase ca de obicei, mare amator de păpuși. Unii credeau c-o să plouă și stăteam în cumpănă, dacă să ținem parada sau nu, chestie care se întâmplă de fiecare dată la Craiova: lumea s-așteaptă să ne ude păpușile, dar nu se întâmplă așa. Apoi au apărut niște mămăițe cu piersici și cu gogoși, ca să ne meargă bine, ziceau ele, iar noi ne-am plâns c-o să plouă. Stați liniștite, maică, au răspuns mămăițele, uite aici o pălărie pentru zenobi: dacă apare vreunul pe-aici, îi puneți pe cap pălăria asta și sigur nu plouă! Și-ai apărut tu, mi-aduc aminte, foarte vesel în vara aia. Deși era doar o superstiție, ți-am dat pălăria și-așa a fost, n-a ploua niciun strop, iar de-atunci niciodată în ziua paradei.