OPTm
nr.crt.

Un cântăreț de blues pe nume Boratin

E greu să-ți placă scrisul altui autor turc după ce l-ai citit pe Orhan Pamuk, și totuși de ce să ne limităm, nu? L-am citit pe Sönmez pentru că am deschis întâmplător cartea într-o librărie la pagina care spunea așa: Îmi doresc ca cineva care își caută un tovarăș de conversație și care nu mă cunoaște să vină cu o bere în mână, să se așeze lângă mine, să își împartă berea cu mine, și, chiar dacă berea nu mă pasionează, m-a făcut curioasă personajul ăsta. Și, pe urmă, Sönmez a fost avocat pentru un timp, luptă pentru apărarea drepturilor omului, a fost nevoit să fugă din Turcia o vreme, iar de curând a fost numit președintele PEN International, deci mi-a fost clar că are niște lucruri adevărate de spus.

Cartea de față, Labirint, nu e despre vreun regim politic, ci despre un cântăreț de blues pe nume Boratin.

Am avut ocazia să-l ascult zilele astea pe Sönmez vorbind despre literatură, despre originea lui kurdă și despre cum e să scrii într-o altă limbă decât cea maternă, dar și despre Labirint. Îmi place să aflu cum își văd scriitorii cărțile - nu contează că e sau nu vorba de o autobiografie -, pentru că pe urmă, fiecare roman capătă alte și alte haine și învelișuri, date de toți cititorii care vin cu propria interpretare. Deci el o vede ca pe o carte despre libertate și despre cât suntem lăsați să alegem și cât ne impune de fapt societatea, chiar fără să ne dăm seama.

Boratin e un tânăr care se aruncă în Bosfor de pe un pod, și scapă ieftin, i se spune: doar cu o coastă ruptă și cu pierderea temporară a memoriei. Acum el nu știe nici cine e, nici ce l-a determinat să facă așa un gest, nici cum să se poarte, e totul o foaie albă, viitorul și trecutul sunt o necunoscută pentru el. Și imediat prietenii încep să-i recompună istoria: erai așa, făceai aia, mergeai acolo, îți plăcea asta. Iar el acceptă, se lasă ghidat pentru că are nevoie, dar la un moment dat se oprește, nu știe dacă mai vrea să-și afle trecutul sau să fie același din trecut.

E limpede că Sönmez este un fan de-al lui Borges, ca și mine, de altfel: și-a ales titlul cărții după una dintre temele scriitorului argentinian. Îmi vine în memorie - apropo de subiectul romanului de față - o minificțiune (Borges) în care un rege al Babiloniei pune să se construiască labirintul perfect, apare un alt rege, al arabilor, care este lăsat/aruncat înăuntru, dar el se roagă și reușește să scape. Se întoarce cu armata, îl ia prizonier pe regele Babiloniei și-l duce în deșert, adevăratul labirint, din care nu se poate ieși. La fel și aici, Boratin caută o ieșire din situația întortocheată în care e, caută să se regăsească, să știe cine sau ce e, și se pierde, trecutul rămâne ascuns, și el nu știe pe ce cale să apuce.

Timpul ales de Sönmez este prezentul, mai toată cartea este scrisă la prezent, tocmai pentru că asta e tot ce are Boratin, doar clipa de față. Îi place scriitorului să treacă ușor și firesc de la persoana a treia la persoana întâi, nu e o luptă între un narator impersonal și Boratin, ci mai degrabă un duet, mereu o completare, un dans în care unul începe un pas și celălalt îl urmează, tot ca în tangoul iubit de Borges.

Boratin este totuși atât de tânăr, are doar douăzeci și opt de ani, dar asta o aflăm destul de târziu, când deja avem o imagine despre el, iar imaginea mea este, până să ni se spună vârsta, a unui om bătrân, cu gesturi lente, cu multă oboseală și mult trecut (chiar dacă necunoscut acum) în spate, cineva care a trecut prin multe, și de aici surpriza când apare vârsta. În niciun moment noi nu știm mai mult decât Boratin, de asta putem să fim atât de aproape de el, chiar dacă nu suntem de acord cu alegerile lui.

Ce știm totuși despre trecutul lui? Ne spune prietenul său, Bek, care e mereu în preajmă: cântau împreună într-o trupă numită Denizaltı, care în turcă înseamnă submarin, și aveau un cerc mic de amici, printre care Hayala, femeia care-l iubește și îl așteaptă, chiar dacă el nu o recunoaște.

Figura lui Bessie Smith, cântăreața americană faimoasă în anii ’20-’30 plutește deasupra romanului, de ea își amintește fără probleme Boratin, ca și de toată istoria Turciei și chiar a lumii. Tot ce nu are legătură cu el a rămas în memoria lui, tot ce a fost el, a dispărut.

Ajunge Boratin să-și spună că nu mai vrea să știe nimic, dar când omul are un trecut, nu se prea gândește la el, însă când îl pierde, nu mai reușește să și-l scoată din minte.

Există în carte două obiecte cu care Boratin are sau, mai bine zis, începe să dezvolte o relație specială - unul e ceasul: își cumpără un ceas de masă elvețian Hertz Zeit și ajunge să-l descompună ca să-i înțeleagă mecanismul, cum sunt legate rotițele și ce le ține împreună; crede probabil că dacă rezolvă misterul, va putea să afle ceva despre el, dar nici piesele ceasului, nici ale lui nu se lasă așa ușor descifrate. Al doilea obiect care îl sperie și fascinează este oglinda: o dă jos de la locul ei și o așază în fața orașului, acolo nu se vede istoria, pe care el o știe, și-o amintește foarte bine, ci este doar fața prezentă a orașului, pe care încă nu reușește s-o recompună.

Trecutul e totuși parte din fiecare, dar în timp ce unii vor să-l uite sau să nu se mai gândească la el sau la perioade din el, Boratin face drumul invers, el vrea să și-l amintească, asta este reacția normala la ceva ce-ți este negat. În momentul în care își dă seama că exact trecutul ăla e cel care l-a adus pe pod, deasupra apelor Bosforului, și l-a determinat să se arunce, începe să se îndoiască de adevarata lui dorință: Găsește-mi o alta cale. Ai încercat să mă duci în trecut, nu a fost de folos, de data aceasta, încearcă să mă îndepărtezi de acolo. Du-mă undeva unde trecutul nu ajunge. Are o nouă șansă, dar aceeași este natura lui, una care îl face să se zbată, să-și pună întrebări, să nu fie mulțumit, să se tortureze singur, ca orice artist.

Și totuși, foarte firavă și deloc sigură, există o ieșire din labirint și doar iubirea poate s-o găsească, chiar dacă e iubirea femeii pe care nu și-o amintește: este posibil așa ceva, ca un om care și-a pierdut memoria să-și continue iubirea? Pare să fie singurul pilon de care se poate agăța Boratin în vârtejul creat de noua lui viață, căreia vrea să îi dea un sens, dar pentru care muzica, fosta lui pasiune, nu mai înseamnă același lucru.

Alexandra NICULESCU

Prozatoare, autoarea volumelor Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014), Alexandra are o specializare în cultură spaniolă și publică în mod frecvent proză scurtă, cea mai recentă apariție fiind Kyparissia (Litera, 2020).

Echipa
Arhiva

 

PRINT 5⤓ PDF
Numerele tipărite

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

NOUA LITERATURĂ

Siguranță epică, portrete atent conturate și o poveste care se ține până la capăt. Marius Wamsiedel scrie bine, dovedind aptitudini de romancier.

Doina Ruști

OPTm

FILMELE REVISTEI

Cartea SĂPTĂMÂNII

​ART. 2021

Recomandată de

Cristina BOGDAN

VOXA reunește cărți, mai ales ceea ce-a apărut la Humanitas și Litera, cum ar fi „Povestirile" lui Ilf și Petrov în lectura lui Victor Rebengiuc sau povestirile lui E. A Poe in lectura lui Mihai Călin. Există și lecturi de autori.

 

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

LITERA, 2021

Anansi, 2021, pe Elefant

La mulți ani, dragă Eugen Negrici! Un final de noiembrie cu personaje noi, plimbări pe malul Dâmboviței și câțiva fazani de Vâlcea!

Doina Ruști & OPTm

NOU

LITERA, 2021

Copyright © optmotive.ro