Bucureștiul arată ca un oraș abandonat. De multă vreme, dar mai ales în ultimii patru-cinci ani, a început să semene cu o cârpă. Cineva îmi scria pe net că și celelalte capitale europene arată la fel. Așa e, am observat și eu. Mai ales Parisul și Roma par bolnave. Dar asta nu înseamnă că avem vreun model de urmat. Uitându-mă în urmă, cred că perioada cea mai bună pentru oraș a fost pe vremea lui Oprescu: vă amintiți? Cișmigiul curat, pasajul de la Universitate aproape occidental, ceasurile de epocă. Prin urmare, m-am bucurat de inițiativa revistei Ficțiunea de a mă lăsa să-mi imaginez Bucureștiul așa cum l-aș vrea. Fiind spațiul limitat, voi vorbi doar despre zona Universității. Cum se zice, măcar acolo ar putea să arate ceva mai bine. Sunt acolo vreo trei parcări mari: cea de sub statui, cea de la TNB și mai e una pe Academiei, afară. Totuși, străzile sunt pline de mașini, ba chiar e amenajată și o parcare pe Quinet, mai mult un atentat la clădirea Universității. În primul rând, aș strânge toate mașinile și le-aș duce în parcare, inclusiv pe cele din curtea interioară a Universității, și aș reda orașului și studenților acel spațiu. Iar dacă ar fi dat jos zidul dintre Arhitectură și Universitate, strada Quinet chiar ar căpăta stil: deja văd acolo șevalete de stradă, mese de scris, bănci, flori și multă lume tânără. Suporturi pentru biciclete și câteva copertine ușoare pentru zilele foarte însorite. Fântâna de lângă Arhitectură ar fi restaurată și integrată în acest ansamblu. Iar restaurantul de alături, fostul Dunărea, care e o rușine cu state vechi, curățat ori extirpat.

Aș vrea ca Bucureștiul să rămână contradictoriu, balcanic, neliniștit, cu straturi istorice, dar aș vrea să devină mai respirabil, mai generos și mai atent la oamenii care îl locuiesc. Să nu-și piardă povestea, însă să scape de improvizația agresivă, de mașinile înghesuite peste tot, de garduri, panouri și obiecte urbane așezate fără viziune.

La Universitate se întâlnesc mai multe orașe. Este un centru geografic, istoric și simbolic, dar și un spațiu traversat zilnic în grabă, fără ca oamenii să mai poată vedea cu adevărat clădirile din jur. Universitatea, Palatul Suțu, Teatrul Național, clădirea Arhitecturii, statuile și bulevardele alcătuiesc împreună unul dintre marile decoruri ale orașului. Cu toate acestea, piața nu are încă monumentalitatea și unitatea pe care le-ar merita. Și acum se vor supăra pe mine istoricii, dar trebuie să spun că Monumentul lui Ion C. Brătianu, pus la întâlnirea dintre bulevardele Nicolae Bălcescu, Ion C. Brătianu și Regina Elisabeta, dă un aer provincial Bucureștiului. Orice s-ar mai face acolo va fi înghițit de vetustețea acelei statui, care pare chiar prăpădită în vecinătatea Universității. Aș pune acolo o copie monumentală după Măiastra lui Brâncuși. Nu o reproducere timidă, pierdută în mijlocul circulației, ci o prezență vizibilă de la distanță, înaltă cât să intre într-un dialog real cu Universitatea. Ar deveni o emblemă a orașului, l-ar scoate din agonie. Bucureștiul are multe monumente care comemorează oameni politici și războaie, dar prea puține semne urbane consacrate imaginației. Măiastra ar vorbi despre cultură fără explicații și fără lozinci. Ar fi românească și universală în același timp.

Și ar mai fi ceva ce-aș face: aș închide bulevardul Elisabeta pe porțiunea Universității. Aș transforma într-o piață porțiunea statuilor, cu tot cu bulevard. O piață largă și elegantă. Frumusețea ei ar veni mai ales din proporții, din suprafața liberă și din continuitatea vizuală. Flori, câțiva copaci, bănci din piatră. În secolul al XVIII-lea era acolo o grădină botanică, făcută de un dascăl de la Sf. Sava. Mă visez mergând încet printre visele acelui om. O piață adevărată nu este doar un spațiu frumos, fotografiat de sus. Este un loc în care orașul își vede locuitorii, iar oamenii se văd unii pe alții. Bucureștiul are nevoie de asemenea spații, pentru că prea multe dintre întâlnirile sale se petrec în interiorul cafenelelor și al centrelor comerciale.