Bălțatul acela oacheș și scârbos era atras de Clara. Dădu din unul dintre capete. Veni înspre ea. Nu era agresiv, cel puțin nu încă.

Doar panourile din carne ce se extindeau și se roteau, deformându-se uniform, reprezentau o primejdie.

Pericolul era o constantă acolo. Iar viața de afară nu-i interesa nicidecum. Chiar pe nimeni.

Până și locuitorii Cartierului Nordului începură să se amuze, confecționându-și mici bulgări de zăpadă, aruncându-i în santinele, doar ca să fie fugăriți. Dar după un timp, și această cursă nesfârșită începu a plictisi tabăra adversă.

Acum, santinelele își încărcau mitralierele cu bulgări de zăpadă și gheață, doar ca să tragă în locatari.

Uimiți în timp ce erau împroșcați în fețele lor firave, oamenii începură a retalia și ei. Nu a luat mult până ca această mică interacțiune să devină un război rece cu bugări de zăpadă. Era ceva uluitor, de neașteptat, de necrezut. Toți s-au adunat să asiste, fie dinăuntrul camerelor lor calde sau de-afară.

*

— Anton, ce-i în neregulă cu tine?

Anton, deși grăbit, se-ntoarse spre el. Barnabul îl aștepta c-un picior în afara ușii întredeschise. Cu o freză-castron, ochelari fumurii, și un iepuraș mort pe cap. Cauza morții acestui sărăcuț animal fiind o neuro-toxină, bărbatul administrându-i mai mult de douăzeci de injecții în corp. Din urma cărora, pricăjitul alb a uitat cum să respire și pur și simplu a murit sufocat.

Barnabul tânjea după suferință. Deși o ducea la extrem uneori. Nu prea erau multe animale în buncăr, așa că și le făcea chiar el. Nu exista nicio explicație, motiv sau sens legat de acest act semi-divin, sau de unde făcea rost de materialele necesare pentru a da sau lua viață.

Totul era ținut secret față de Anton. Cei cinsprezece ani ai săi au fost așa. Un secret ce era întreținut și schimbat între locatari, androizi, chiar și între santinele. (Acestea evitând apartamentul Barnabului pentru un motiv sau altul, din bănuielile lui Anton.)

Ce naiba o vrea Barnabul? Se întrebă Anton.

— Sunt pe o pistă. Încerc să le dau de cap.

— De ce? Plănuiești să li te alături?

— Stai, pot face asta? Nu știam.

— Șhh, nu te uita încă în spatele tău, dar te așteaptă, acolo, în capătul holului. Te așteaptă!

— Barnabule, nu știu ce că fac. Toată viața mea am urmărit oameni, mi-am petrecut-o singur în cameră sau făcând-o cu Clara. Nu știu nimic înafară de asta.

— Dar mâncatul?

— Ce-i cu el?

Barnabul era încruntat. Clara era în spate, putea auzi totul, dintr-un punct obscur. În opinia sa, ce făcea era o lașitate, trasul cu urechea. Și o mai și făcea în timp ce-l ținea pe oacheșul său prieten libidinos la distanță. Nu era nici măcar un semn de întrebare legat de ce i-ar face monstrului acesta scârbos dacă l-ar fi prins. Dar fătușca tot îl proteja.

— Mai încet, încerc să-i ascult, zise fata.

— Uite, Anton. Nu ne cunoaștem prea bine. Nu vorbești cu nimeni, și o să fiu sincer cu tine, ești un ciudat. Așa că o să-ți dau un sfat, n-o face. Nu te alătura lor. Speranța moare ultima. Și tu, tu poți face ceva cu viața ta. Nu-i nevoie să-ți arunci singura șansă pe care o ai la un viitor strălucit, pentru ce? Ei nu-s ca noi. Ei stau degeaba, ba vin, ba pleacă, ba iau vieți, ba mai stau o leacă. Și totul începe din nou.

— Iar noi nu suntem la fel? Tot timpul, oamenii cad în depresie. Iar când le vin mințiile la cap, în loc să-și vadă de treabă, vin și-mi bat în ușă. Nu-i niciodată asta sau aia, Anton, hai să mergem împreună sau s-o facem. Mereu eu și Clara, iar ea nu e tot timpul lângă mine. Nu am așteptări mari. Dar m-am săturat să fiu singur. Vreau ceva mai mult de la viață decât astea trei lucruri, mereu și mereu și mereu și mereu. Știi ce zic?

— Desigur, și din cauza asta, nu li te poți alătura. Ceva nu-i în regulă cu ei. E un presentiment al meu, sau din auzite.

— Nu mă lua cu teoriile tale conspiraționiste, Barnabule!

— Fă bine și bagă de seamă. Santinelele astea, sunt vechi, antice. Provin din zilele Morții Negre. Au ceva în ele ce afectează cum văd lumea înconjurătoare. Ei o consideră o boală, felul cum vedem noi lumea. Nu va mai exista vreo cale de întoarcere din momentul în care le vei prelua mantaua. Capul ți se va roti, învârti și în față și-n spate, iar tu nu te vei mai întoarce.

Anton nu-l mai văzuse într-un asemenea hal pe Barnab niciodată. Aproape că-i dădea lacrimile.

— Închide ușa, te rog!

— Știu că nu ne prea cunoaștem, Anton, dar nu suport să văd atâția oameni buni dispărând. Nu-i drept!

— Se mai întorc, Barnabule, i-am văzut cu ochii mei.

— Nu, Anton, nu se-ntorc. Nici măcar unul dintre ei nu se-ntorace.

— Ba da, se-ntorc. I-am văzut, iar singura diferență este faptul că ei nu vor să vorbească despre ce li s-a întâmplat acolo. O țin doar pentru ei, știi? Nu dau cu parul,

Un braț apăru și-l trase pe Barnat înapoi în casă, închizând ușa după el.

L-au așteptat prea mult pe băiat, iar acum era timpul ca el să se întoarcă. Dar ceva îl îngândura pe băiat.

Dacă Barnabul avea dreptate? Dacă nu se întorceau?

Viața lui a fost asta. O briză constantă, fără sfârșit.

Abia acum începu să înțeleagă. Acel motiv pentru care ei erau ei. Cum procesau sunetele. Mesajele lor secrete. La început, modul în care vorbeau santinelele nu avea sens. Dar cu cât era mai mult era expus la cuvintele lor, cu atât îi venea mai ușor să le înțeleagă. Acum, totul avea sens.

Dar, un singur gând încă îl deranja. Nu auzise același mesaj al lor în trecut?

— Ai fost găsit vinovat pentru că ai primit părți de rezervă care nu-ți aparțin. Materiale periculoase care n-au fost verificate, dar care au fost livrate fără permisiune. În cazul în care refuzi a ne preda bunurile, nu numai că vei fi pedepsit cum trebuie, dar va exista și o prelungire la sentință!

O singură chestie nu avea sens.

— Predă-ne bunurile, acum!

Pe undeva pe hol, aștepa Clara, cu spatele expus la perete.

— Psst. Șuieră fata. Imediat îi atrăsese atenția, făcându-i cu mâna.

*

Puțin mai departe de unul dintre blocuri, santinelele și-au dat seama de o greșeală grosolană în planul lor divin. Pe lângă moleculele metalice, aparatul ce dirija totul începu să se autocanibalizeze. Un android lungan se zvârcoli ca un vierme și intră într-o gaură de canal. La fața locului, unde o lumină caldă și inocentă pâlpâia, era intrarea în paradisul plăpând și dulce. Aceasta avea și ea o scară, și îndeajuns spațiu încât să se strecoare o persoană de dimensiuni decente.

În paradisul făurit din acest canal, sau în burta bestiei îl așteptau ceilalți androizi. Patru dintre ei așteptau. Stâteau la coadă să-și primească biletul de muncă. Zi după zi, săptămână după săptămână, doar pentru o amărâtă de foaie. Unul din grupul lor, un android șmecher furase o lampă doar ca s-o așeze frumos pe una dintre mesele din stejar. Era frumos. Lumina era plăcută.

— Totul merge conform planului?

— Desigur, nasolicii nici nu știu pe ce lume trăiesc, sau în ce zi a săptămânii suntem. Mai facem câteva schimburi în zilele care vin, și totul va merge ca pe roate.

La care, fiecare android începu să râdă cât poate de tare, ecoul lor metalic fiind oprit de pereții izolați fonic.

*

Mai era ceva ce-l deranja pe Anton, deși acesta se abținea.

Cei doi se întâlniră pe un front comun.

— Ce-i cu el?

— Poveste lungă, dar cred că mă place. A început să mă urmărească de când am luat-o pe urmele tale.

— De cât timp? Ce-ai auzit?

Trezit din starea sa aproape catatonică, urâțenia deveni agresivă. Nu-l displăcea pe Anton, dar pentru vreun motiv oarecare, nu putea suporta ca ei să fie împreună.

— Ai grijă!

Patru santinele veniră din neant și-l apucară pe Anton. Pe Clara au dat-o la o parte. Urâțenia cu multe picioare sări în fața ei s-o protejeze.

— Clara, fugi! Nu-i lăsa să te prindă!

Vocea lui pieri în distanță. Cei cinci erau deja pe drum spre puterile centrale. Prea ușor. Erau prea rapizi și prea eficienți. Dar nici Anton nu era mai prejos.

Băiatul se zbătea, lovea, se lupta cu toată ființa și mândria sa. Ușă după ușă se deschise, vecinii pe hol, doar ca să se uite. Vroiau să-l ajute, dar nimeni din acești privitori reci și lași n-au îndrăznit să facă ceva.

Îi putea privi în ochi, la fiecare colț.

— Anton, nu te da bătut!

— Fii bărbat, Anton, nu-i lăsa să te aibă!

— Luptă din răsputeri băiete!

— Anton, Anton, Anton, Anton, pune-le piedică, știu că poți!

Iar unul dintre cei mai bravi și curajoși a și încerat să-i pună o mână pe umăr ca să-l tragă înăuntru, doar ca să fie împins și aruncat înapoi.

Anton încerca din răsputeri să urle.

— Pot lupta, dar n-o pot face singur! Am nevoie de voi, vă implor!

Dar umanitatea pieri din ei în timp ce se îndepărtau. Oricât de mult a încercat să lupte, totul a fost în zadar. Santinelele erau prea puterince, iar el.

El era prea firav și ostenit, sleit de puteri.

*

— Până la urmă, ce s-a întâmplat cu Șoferii-Sângelui?

— O duc bine, încă. Locuiesc cu mamele lor, precum cei mai respectabili nobili, aristocrați, familii regale sau orice alt membru al unui sistem de conducere în a noastră societate blândă.

Unul dintre ei era Jormanul Pavilion de Carte.

Carte era un om foarte rău. Chiar și când ceilați dintre ei erau ocupați cu sugrumatul cocoșului, Jormanul era singur, într-un colț, roșu la față, încercând să-și câștige existența ca și șofer de noapte. Acesta era urmărit și în afara programului de către milițienii incinerați, sau mai bine zis, de către acești justițiari, care zburau în cârdurile lor de trei, patru sau cinci, plutind și fluierând ca niște sirene sau mâțe în câlduri.

Omul era un golan. Poate chiar mai rău de atât, o scursură a societății. Într-o noapte, a smuls o cutie poștală, și a dat buzna în casa cuiva.

Casa era plină de bărbați îmbrăcați în straie de soldați, dar care nu aveau nici o legătură, și cu pistoale îndreptate spre tâmplele lui Mihai, și ale celorlalți membri ai familiei sale.

Jormanul era desensibilizat la violență. Nici nu-i păsa de acești necunocuți. Cu toate cele, se aproprie de un soldat și îi arde una-n față de-i zboară și casca și scrisorile peste cap.

— Strigați cât vă țin plămânii, că nu mă veți putea avea. Mă-nțelegeți? Nu pot fi omorât! Sunt făcut din aceeași aluat putred ca și Raunchiună, da! Acel Raunchiună, Țărm al Ranchiunii! Nu vedeți cât de dichisit sunt? Sau ce am în cealaltă mână?

Un conianc, fără gheață.

Avea clasă, cel puțin. Și un colt.

Intimidați, o luară la goană. Bărbații? Lași.

*

Încă un mic trib de oameni arși, ce cutreiera cartierul.

O noapte albastră, în timpul căreia se adunau. O piatră fu aruncată într-unul, sfâșiindu-i pancreasul în două bucățele. Exact asta s-a întâmplat și cu lumea din afara buncărului, după legendele lor. Nenorocul le curgea prin vene. Iar acest lucru îi făcea să sufere.

Unul dintre ei aruncă un lemur într-un furnal. Barnabului îi mai scăpase câte unul din când în când. Cum o fi ajuns atât de departe era un mister.

Dar furnalul nu era un furnal normal, ci corpul unuia din tribul incineraților, deschis ca după o autopsie. Un ceaun întredeschis, din care acum ieșiseră multe brațe roșii și zgomotoase, lungi ca țiparii.

Toți credeau în raiul lor celest, un bazin din cărbune, unde numai cei mai înflăcărați vor ajunge și vor arde la nesfârșit.

*

În adâncurile buncărului mai era un cartier. Unul ascuns.

Cartierul Deșeurilor Limacșilor ce o venerau pe Yoko Ono. Ei nu puteau zbura. În schimb, aveau măruntaie umane ce le proiectau din ale lor corpuri prin capetele omenești ale victimelor împărătesei Ono. Înoutau în mâzgă. Le era teamă, dar de ce? Sau, de cine?

Până la pâs, mulți oameni elongați, fără ochi, ce se comportau ca niște mimi ieșiră din gropile comunale ca să-i urmărească mai îndeaproape. Împăratul zvelților era Omololomoloc Un-Masiv.

— Îmi veți părăsi sălașul sau veți suferi consecințe cum nu s-au mai văzut sau auzit! Priviți cum din vârful degetelor mele eu produc, nimic altceva decât pură presiune!

Arătă cu degetul înspre una dintre sticlele de coniac din râul de mâzgă, și poc, o dezintegrase! Iar în locul ei, se formase un crater, fix în acea substanță slinoasă, dezvăluind tuburi negre și saci organici și pietroși.

*

Casa Tribului Trupurilor Incinerate era Castelul furnal, o structură dărăpănată, plutitoare ce acum dădea înconjurul străzii Sec. Muștele acestea infernale, umanoide, de foc își protejau din răsputeri sălașul, abia hrănindu-se când nu erau de veghe.

— Se poate întâmpla, se poate întâmpla în orice moment, la orice oră!

Zburau în cârduri, constant. Iar oricât de mult încercau să-și dea seama de ce le-a zis Marchizul de Sade în trecut, nu erau în stare nici să intuiască mesajul său secret.

Cercetașii iadului veniră în zbor. Raportul lor, arșița verii sună ceva de genul:

— Piatra a devenit piele! Iar în afara învelișului său moale și roz, s-a format o carapace.

Asta era prea de tot. Plămânii lor îmbâcsiți mai aveau puțin și pocneau de invidie.

Întâmplarea face ca niște strigăte să le distragă atenția. Vigoarea lor era de neîntrecut.

Invadatorii ăștia ne vor înghiți cu totul, gândi unul dintre cei încinși.

Corpurile incinerate erau considerate o delicatețe în acele părți.

— Căpetenie Copac-Bolnav Incinerat-în-Refugiu, observ că ai furat vigoarea prafului încins și arzător, în timp ce poporul tău acum străin este împrăștiat în colțurile cele mai pierdute ale buncărului. Am venit să-ți aduc veste din Est. Agonie va urma dacă oamenii tăi vor rămâne aici, ancorați de această fortăreață plutitoare, acum la fel de străină ca și al tău neam.

— Prostii, abureli, liniște! Nu o să accept o asemenea insultă și nici nu voi fi mișcat. Nici eu, nici oamenii mei. Ne vom petrece restul zilelor în acest cartier!

Incineratul nu fu înțeles. Pluti câțiva centimetri în spate înainte de a continua.

— Ascultă de vocea rațiunii. Dacă rămânem aici, vom fi smulși din cer, azvârliți și omorâți!

— Atunci asa să fie. Nu sunt atât de orgolios încât să nu ascult de un corp bun.

Deși, șiret cum era, Copac-Bolnav nu se putea da de gol, cel puțin nu încă. Fă ce zice popa, dar nu ce face popa.

— Dar nu uita cine este trupul din umbră, ce controlează tot ce zboară și se mănâncă. Cine distruge și cine calmează conurile vremii ce-l urmăresc.

Așa, crezi ce zic. Gustă-mi cuvintele bolnave. Eu voi fi responsabil pentru moartea tribului, iar în acel moment al suferinței, eu voi pluti prin ale lor rămășițe, doar ca să aprind chibriturile, defilând.

— Bunule corp, nu vâd nimic altceva pentru care te-aș putea sancționa, așa că.

Apoi se oprise. Ceilalți începură să observe cum își abuza poziția.

Ca să scape cu basma curată, îi veni o idee.

— Braconierii ăia blestemați sunt de vină. Cu fagotul lor de lemn!

— Da, sire, dar cum este posibil? Ei locuiesc în cocioabe libidinoase, într-un crater uitat de lume.

Pe lângă faptul că erau aroganți, erau și ipocriți, mai ales pentru că locuiau în același buncăr.

— Le-am pierdut, nu-i așa?

— Ce, prietene?

— Mințiile. Am făcut ceva ce nu trebuie. Sunt o creatură teribil de rea. N-ai înțelege, cum ai putea? Noi doi. Noi doi suntem diferiți, nu-i așa? Suntem la fel de distanțați ca și soarele și luna, și asta spune multe despre noi.

— Nu pentru mult timp.

Iar cele două trupuri incinerate se împroșcară cu sânge.

*

Nimeni împrejur.

Anton n-a avut nici cea mai mică șansă de a riposta. A încercat din răsputeri, doar ca să eșueze.

Băiatul nu se putea gândi la nimic altceva decât la Clara. Atâta rușine și vinovăție. Oricât de mult încerca, nu-și putea aduce aminte ce-i zisese. Nu se putea concentra pe nimic altceva decât cum a fost abandonat de ea.

— Revino-ți în fire, Anton, iarăși visezi cu ochii deschiși, își zise băiatul.

Un bărbat de la etajul doi nu numai că-i văzuse, și pe el, și pe santinele, dar îi și udase cu găleata. Opriți din drum, ele îl priviră cu îndârjire.

— Uite cum stă treaba, băiete. Poate că am pus prea multă presiune pe umerii tăi, dar asta nu înseamnă că nu ne pasă de tine! Nu te da bătut!

— Cum? Și de unde ai făcut rost de o găleată? Cum se face că eu nu primesc nimic niciodată?

— Nu-ți fă griji cu asemenea flecuștețe. Crede-mă, nu ai putea să-ți ții gura închisă. E spre binele tău! E gura ta. Mereu te ia pe dinainte. Nu te poți abține. N-o lua personal. Așa ești tu!

N-a luat mult până ca santinelele să-și vadă din nou de treabă, cărându-l pe Anton cât se poate de departe.

*

Locatarii de pe acoperișurile blocurilor îl urmăreau cum era dus spre puterile centrale. Era prima răpire după o perioadă destul de lungă, ce a făcut scena cu atât mai îngrozitoare decât ar fi trebuit să fie.

— Nu știu cine-i pușlamaua, dar n-a fost destul de isteață încât să nu fie prinsă. Nu-i așa?

Anton văzu capcana de nichel, zăpada de lângă bloc, firele și tuburile furate, burghiele ce amenințau tot buncărul, androizii cât și creaturile acelea schiloade din colțurile întunecate ale cartierului.

— Ăla-i băiatul care-i tot ia la mișto, și îi batjocorește, nu?

— Iar noi n-o facem?

— Idiotule, ei n-o fac în timp ce-s singuri. Iar el n-avea pe nimeni să-l îndrume, ceea ce-l face mai special!

Clara fusese apucată de două dintre picoarele metalice are urâțeniei cât și de doi vecini. Evident că și ei știau de ieșirea secretă din clădire. Iar ea trebuia numai să coboare scările și să încerce să-l prindă din urmă. Pe lângă faptul că această ieșire era ascunsă într-unul dintre apartamente, ușa avea și ea numere false ce creșteau în loc să scadă.

— Dați-mi drumul! Are nevoie de mine, nu vedeți că nu se poate descurca de unul singur? E neajutorat fără mine!

— Lasă-l fătușcă, nu mai ai ce face. Te vor prinde și vei suferi aceeași soartă ca și el. Știu ce simți, întrucât simt și eu același lucru. Cum e să fii neajutorat, fără pic de speranță.

*

În inima muribundă a mașinii, unde motoarele încinse pompau sânge coagulat în ea, lângă clădirea principală a puterilor centrale, o nouă uniformă cât și o mască erau făurite. Ambele erau făurite ca de un fierar pe o nicovală din carne. Nu mai era destul timp ca alt sacrificiu să fie găsit. Rampele de metal din jurul ei începură a fi coborâte, iar sclavii veniră să le tragă înapoi cu ajutorul unor lanțuri ruginite. Costumul fusese deja încărcat cu energie termică. Această uniformă plină de calcar metalic i-ar fi fost strâmtă și unui schilod. Multe brațe de om veniră și ele din ceruri ca să atingă costumul și să-l mângâie, ușor.

Un joc de cuie țineau un om neclintit, în timp ce totul era pregătit. Mai puțin de zero grade celsius, era ciudat de rece, dar procesul continuă.

Deși era un lucru deranjant, întâlnirea trebuia să continue. În timpul ei, mulți dintre locuitorii buncărului, reprezentanți ai cartierelor de nord, sud, și cei ai estului, despre care nimeni nu vorbea, s-au adunat în fața porților ce duceau la sediul puteriolor centrale. Mulți alții li s-au alăturat, fie că erau oameni sau nu, asta numai conta.

Nebunii ce-și cărau covoarele din piele de animal, răpite din cazemata Barnabului, ale căror boboci eliberau dușuri de lipitori ce se scurgeau pe pământ. Până și androizii veniseră cu steagurile lor zințate, alături de Mama-Purtătoare ale căpușelor electice, urâțeniile fără cap ce aveau labrinte conice gravate pe corp, cu guri ce se deschideau și se închideau, șoptiund citații meschine ce erau învăluite de întuneric.

Iar unele dintre santinele, trădătoare defel, puteau fi văzute pe ici, pe colo, cel puțin cele ce s-au atașat de locuitori cât și de cauza lor.

Surpinzător, în fața acestei adunări păgâne, o puteai găsi pe Clara, ca un fel de general. Nu numai că scăpase de gura vecinilor ei, dar ea a ajuns aici ca urmare a puterii ei de convingere.

Mai important de atât era faptul că toți soldații, supușii ei loiale, așteptau un discurs.

— Cum ai reușit să aduni atâția oameni? Sunt mai mult ca sigură că marea majoritate nici nu-l cunoaște pe Anton.

— Stimată domniță, cred că am auzit cu toții îndeajuns de mult despre el încât să știm că nu-i nimic drept în lume atâta vreme cât băiatul acela rămâne pierdut. Nu ne vom da bătuți până când acest suflet blând va fi adus cu bine acasă! Nimic rău nu i se va întâmpla, pe onoarea mea!

— Deja l-au prins.

O voce nebună veni dinspre vârtejul din piele lichefiată din gâtul unui corp. În timp ce vorbea, se puteau auzi mai multe voice ce șopteau ca într-un cor, iar pielea sa își schimba culoarea precum cea a unui cameleon, vibrând și tremurând ușor.

*

— Vom contiuna pe această cale oarbă și întunecată, dar tu, Clara, vei fi responsabilă de operațiunea de salvare de dincolo de porțile ce duc spre puterile centrale.

— Nu mai sunt atât de sigură pe mine, cum eram odinioară, grăi fata, n-aș ști ce să fac.

— În cazul acesta, vom găsi pe cineva ce poate, cineva pe care ne putem baza, și în cineva în care putem avea încredere. Acel cineva vei fi tu, om-fără-cap!

Adevărul era că această creatură, odinioară arăta ca un parazit-simbiotic, descendent al unor gropi organice și moi dintr-un tărâm obscur. Din vârtejul său, un vierme mic și negru ieși să facă ture prin labirintul constelației din piele ce acum plutea deasupra lor.

Era o priveliște uluitoare.

*

— Foarte bine, îl voi numi, sau o voi numi, pe această scârboșenie fără cap, al nostru, ilustru, general!

— Te vom urma până-n pânzele able, creatură ciudată și fără cap. Îți vom rămâne datpri, dar aveți grijă vă nu vă împiedicați fraților, ca să nu fiți mâncați!

O mică observație înainte de toate, vârtejul acesta era de o natură organică, acționând atât ca și o gură, cât și un nas, fiind de-o potrivă, sursa șoaptelor sale întunecate. Capul său fiind odinioară întreg, înainte de a fi turtit și de a deveni o ființă atât de râncedă și meschină.

*

Androizii s-au întors spre corp ca să-și etaleze mușchii și brațele umane, ridicându-și degetele osoase, pe când ceilalți și de culegeau de pe jos. Tributul lor era un morman de pumni metalici de care s-au descotorosit, ce începură a răspândi boala electrică ce se hrănea cu piele de om.

Gândurile rele i-au izgonit pe oameni din jurul lor. Ar fi fost o nerozie pentru toți, să accepte această agonie sau infern în care aveau de gând să fie conduși de către bestia fără cap.

— Asculați! Poate că nu aveți habar ce suntem, dar băgați de seamă că împărțim o singură conștiință cauzată de vibrațiile dinăuntrul capetelor noaste elongate. Noi am observat tot ce s-a întâmplat înăuntrul buncărului în toți acești ani. Am văzut androizii furișându-se în toiul nopții, aducând bunuri din ascunzișurile lor, făcând schimburi și întrecând orice așteptare avută de fiecare dintre voi. Pe bărbatul care a dat naștere vieții în al său laborator ferit de lumini și camere de filmat.

La care privitorul-și îndreptă degetul spre Barnab.

— Căile noastre v-au atins inimile haine și v-au influențat până și arhitectura. Dispozitivele deasupra voastră fuseseră creațiile noastre, la fel de egale ca și voi, distrugătorilor, adunători de părți de schimb.

De data asta, privitorul arătă spre burghie cât și înspre cei ce erau pe jumătate mașină, și jumătate organici. Sau spre cei ce se ascundeau în cochiliile lor de fier.

— Noi suntem responsabili pentru tot ce vedeți în fața ochilor voștri.

— Chiar și santinelele? Întrebă un locatar al unui bloc din cartierul Estului.

— Și santinelele, ba chiar, v-am creat și pe voi!

— Voi sunteți ai noștri Dumnezei?

— Nu, spuse privitorul, am mințit în legătură cu asta. Umorul nostru englezesc deste de vină. Nu v-am creat pe voi, doar tot ce vedeți în jurul vostru.

— Atunci de ce ați creat ființe care să ne hărțuiască? Întrebă alt bărbat, la fel de confuz ca și primul.

Până să răspundă și să explice totul, burghiele începură a se învârti. Cineva sau ceva le-a activat.

— Nu mai e timp. Imediat ce Anton este coborât în acel costum, cu toții vom muri!

*

Clara avea și ea ceva de spus.

— De ce l-ar vrea cineva pe Anton? E un idiot, simplu, deși este un idiot pe care-l ibuesc, gândi fata. Nu-i nimic special la el.

— Asta crezi tu, dar în realitate, nici nu-ți putem dezvălui ce-i rezervă destinul. Uită-te la noi și la ce-am devenit.

Corpul privitorului se târâ înspre una dintre santinele, smulgându-i masca cu forța. Imediat ce l-a dezvăluit, toți au înghețat pe loc. Era o priveliște atât de scârboasă și de nedescris, încât nimeni n-a mai îndrăznit să pună vreo întrebare.

— Noi suntem sub aceste măști. Dar ei nu fac parte din conștiința noastră colectivă. Nu, pentru că, pentru a putea să ni se realăture, ei trebuie să aleagă, ori să-și scoată scoată măștile de bună voie și fără rea voință, ceea ce i-ar distruge și psihic și fizic, ori să-și continue existența în lașitate.

— Și, la o adică?

— Nu mai este timp! La gale!

Odată cu terminarea discuției, au decis ce era de făcut. Porțile ce blocau accesul spre puterile centrale s-au deschis. Iar acum, numai Anton conta.

*

Costumul era pregătit. Masca era acolo. Viziunea ultimului capitol al vieții sale deja dispăruse.

Anton fusese cărat înspre gard. Dincolo de acesta, îl aștepta o curte veche, cu o portiță larg deschisă. Clădirea puterilor centrale era în mijlocul unei podele largi și uriașe, făcută din corpuri de om încapsulate în sticle de metal ca și-n chihlimbar. Era așa cum se aștepa să fie, foști oameni în uniformă.

— Voi deveni unul dintre ei, nu-i așa?

Nu numai asta, dar generatoarele porniră.

Încă o mică observație, deși nu era nici locul, nici timpul potrivit, arhitectura clădirii puterilor centrale aparținea stilului brutalist.

Două turbine se învârteau nebunește. Deja plănuiau zborul în afara buncărului, pentru a scăpa de valul de distrugere ce avea de gând să urmeze. Era inacceptabil, mai ales pentru că exista și o cale de scăpare pentru el.

Aton se strădui puțin să-și ridice capul pentru a putea privi în jur. Văzu multe motoare acum, peste tot prin curte, care-i scăpaseră odinioară. Nori feroși în jurul lor. Deși podeaua din oameni era ca o platformă zburătoare ce, tocmai acum avea de gând să decoleze, totuși era prea grea. Atunci a simțit-o, chiar în acel moment. Numai o mână de oameni sau de creaturi au fost aleși pentru a supraviețui.

— Ai fost ales, ai fost ales, ai fost ales!

— Chiar am fost ales?

Santinelele ce-l înconjurau acum n-au mai răspuns. Mai ales pentru că era acolo din întămplare, în urma unui accident. Acum, asta nu mai conta. Era prea târziu și nici măcar o cale de întoarcere, mai ales pentru că burghiele fuseseră activate.

Anton nu era în stare s-o vadă, dar sub ele erau ultima relicvă a unei lumi civilizate. Dacă acel cineva din conducere ar decide să-i pună capăt, și asta și părea că era intenția lui, omenirea ar pieri pe loc. O mică scăpare, urmată de o cădere, și milioane de oameni ar pieri.

Băiatul își dădu seama pe loc cine sunt. Multe dintre ele mereu păreau atât de familiare, mai ales pentru că reușiserp să-și păstreze personalitățile, până la un punct, într-un fel sau altul. Simțea acelați lucur ca și cum ar fi fost în locul lor, dar acum această bănuială avea de gând să se adeverească, fiind forțat să devină unul de-al lor.

*

Într-una dintre pauze, încă două santinele și-au croit drum spre ei. Acestea cărau un mic cufăr antic, din care au scos o mască cu mult mai experimentală decât cele pe care le purtau. Pe lângă asta, această față ruginită avea niște extensii care aveau să fie înfipte în umărul băiatului. Nu îi era permis să știe nimic altceva. Nici măcar planurile oamenilor din umbră ce se ascundeau în spatele cortinei puterilor centrale.

—Te vei alătura lor. Anton își aminti vag ce-i spusese Barnabul.

Voi începe să văd lucruri în momentul când mi-o vor așeza pe față. Băiatul avea un gând rău față de ce i-au pus sub mască. Devenise paranoic, înfricoșat de ceea ce plănuiau să-i facă. Un lucru imposibil de evitat. Imediat ce a fost ușor așezată pe poziție, el a început să simtă micile bucăți de sticlă intrându-i în nas. Dar nu simți nicio înțepătură, cel puțin nu încă, din moment ce nu era sticlă, ci un gaz întărit, ce începu a se reîntoarce la forma sa inițială. Un gaz multicolor, ce-și schimbă nuanțele în roșu, verde, portocaliu, violet, începând să fluctueze ușor. Încetul cu încetul, Anton deveni ca ei, înțelegând nevoia lor de a-i hărțui pe locuitorii buncărului. Nu numai de a împărtăși durearea, ci și de a scăpa de frustrarea cu care aveau deaface.

Nu era viziunea lor asupra lumii, ci acest gaz care era responsabil de leziunile pe creier. Traiectoria lor fiind creierul său moale, și acum, putred. O viziune ascunsă îi apăru în față, dezvăluindu-i corpuri în uniforme ascunse în criptele de sub podea. Trupul lui plăpând începu a se atrofia precum brațele și picioarele ce-l strângeau, altele decât ale santinelelor. Mai mult de atât, el privi spre cer, nu ca să vadă o baricadă de burghie, ci ființe primordiale de nedescris, viziuni ce nu ar trebui privite de ființa umană sub nici măcar o formă. Umanoizi uriași, stele căzătoare din carne cu gheare ce ieșeau din ele, atașate de guri cu nenumărați dinți moi, toate aceste creaturi dând naștere unor creaturi mici și firave, plutitoare, ce se împroșcau una pe cealaltă cu intestinele lor expuse și invizibile. Uriașii aceștia semănau cu el. Sau mai bine zis, cu ce a devenit. Unii dintre ei își smulseră capetele doar ca să hrănească gurile acelea etern de înfometate ale stelelor din carne. Dintr-una ieși un nor negru și teribil ce fulgerea etern cu o putere formidabilă de distrugere. Anton nu băgase de seamă încă, dar căpușele erau peste tot.

Uriașii aceia erau sursa lor de alimentare. Nici eu nu aveau ochi, doar energie pură și infinită în locul lor. Viața mea, simplă și normală, nici nu se compară cu ale lor, gândi băiatul.

— O fi vreo altă lume? O halucinație, sau nălucă? Or fi fost generatoarele de vină pentru pentru aceste viziuni teribile? Anton nu-și putea da seama, mai ales din cauza gazelor toxice ce i-au omorât din neuroni. Santinelele nu-l eliberaseră încă.

—Dați-mi drumul, trebuie s-o văd pe Clara! Am nevoie de ajutorul ei! Nu mai era nevoie să-l țină.

Așa că i-au dat drumul.

*

— Uite, viața merită trăită sub orice formă! Zise Clara.

— Nu acum, domniță, avem o misiune de terminat.

Un autocamion modificat și transformat într-o mașină de luptă își croi drum printe ei. Barele lui erau lăcuite și pline de zinți și țepi. Zidurile dimprejur erau dărâmate. Au venit cu intenția de a distruge sau de a fi distruși și până la urmă cu asta s-au ales.

În fața lor, un morman de gunoi. Zidurile începură să cadă. Praful începu a se-ntinde până la degetele locuitorilor.

Din spate mai veni alt autocamion, plin cu multe capete, încă funcționale de androizi. Deși nu erau în totalitate întregi la minte, și ei au venit cu scopul de a-l salva pe Anton.

*

Înăuntrul clădirii puterii centrale, liderii încă plănuiau o cale de a-i ucide pe toți locuitorii buncărului, sau mai degrabă pe posibilii supraviețuitori, pentru a putea evita un al patrulea război mondial.

— Atenție pasageri, vom începe debarcarea imediat. Părăsirea buncărului este iminentă. Intrarea cu numărul cinci, opt, opt, unu.

Anton nu mai era în stare să-și revină. Dar în acel moment, intră într-o psihoză psihedelică aproape ca o transă. Acele numere, înțelesese ce însemnau. Fiecare precum o numărătoare inversă. Erau condamnați la moarte, toți locuitorii buncărului fiind de fapt criminali ce au fost spălați pe creier, bătuți mișelește, deși atâtea planuri n-au mers cum trebuie.

Cinci ziduri de sticlă apăruseră în jurul lui înainte de a avea o șansă să reacționeze. Avea destul spațiu să se miște. Destulă mâncare și apă încât să reziste o vreme. Primordialii ce apărură din neant și-l ținură captiv pe Anton acum râdeau în hohote. Unii dintre ei erau destul de aroganți, ba chiar nebuni.

*

Ușile pocniră.

Și marșul începu până ca puterile centrale să aibă o șansă să reacționeze. Era un eșec total. Atâția oameni, androizi, santinele trădătoare, în autocamioane și pe jos, reușiseră să le invadeze spațiul.

Clădirea puterilor centrale părea nesfârșită. Cauza scăderii natalității dinăuntrul buncărului era din vina lor. Din cauza operațiilor lor și experimentelor făcute pe săracii oameni, care și acum erau legați de mese, pregătiți pentru chirurgie.

Dintr-o dată, androizii puseseră ușile înapoi de unde le-au luat.

Unul dintre privitori începu:

— Clara, acum e timpul. Tu ești singura care poți ajunge la el.

— Acum aveți nevoie de mine? Trăiam cu impresia că voi sunteți creatorii lumii dinăuntrul buncărului și că totul face parte din măreața voastră schemă.

— La ce se referă? Întrebă un vecin de-al ei.

— Normal că am plănuit asta de la bun început. Privește în jurul tău, Clara, e destul spațiu încât să adăpostim cel puțin de trei, patru ori populația buncărului. Cu ajutorul mini-navelor dinăuntrul acestei clădiri, vom putea recuceri lumea de afară, așa cum am plănuit inițial. Tu și oamenii tăi veți fi salvați. Dar, Clara, ai făcut alegerea care trebuie.

Celălalt corp întunecat se băgă și el în vorbă.

— Am decis între noi că ar fi corect față de tine să te lăsăm să alegi. Dar să știi, că nu-l vei mai putea întâlni după. Este alegerea unei mame, de a-și salva iubitul.

Nici măcar ea nu-și dădu seama că era gravidă, până să-i spună asta. Dar acum știa, și mai mult ca sigur ca asta, știa cine este tatăl. Cu fiecare pas pe treptele de argint, cei din uniforme o amenințau cu mitralierele lor mecanice, doar ca să și le retragă, din cauza fricii față de corpuri.

*

— Acum e acum.

Toată energia dinăuntrul buncărului era trasă, și redirecționată în clădirea puterilor centrale. Dezlănțuită, se descotorosi de sursă, și începu să leviteze. Până ca cetățenii să-și dea seama ce se întâmplă, și să privească cerul printre ferestrele străvezii, platforma de sub clădire căzu. O distrugere cum nu s-a mai văzut vreodată începu. Acesta fiind începtul celui de-al patrulea război mondial.

Și totul în timp ce clădirea plutea lin.

— Îmi vreau iubitul înapoi, zise Clara!

Aceasta începu să urle și să lovească cu pumnii și cu picioarele în pereții din sticlă ce-l înconjurau pe Anton.

Deja pregătiseră masca experimentală ce urma a-i fi pusă pe față. Se opriseră pentru un motiv sau altul. Totul părea atât de calm în jurul ei. Și părea că și el era acolo.

Același Anton cu care a copilărit. Pentru un moment.

*

Toată lumea a fost forțată într-un singur buncăr din Vest. Nimeni nu știa de ce, până să vină valul de napalm al Proto-Agripparilor. În timpul sfârșitului, nivelul radiației a devenit insuportabil în lumea de afară. Crusta planetei devenind o mâzgă osoasă și verde, ce a contaminat până și atomii și vânturile alcaline ce cărau bolile corpurilor în putrefacție.

Bucățile de om au ajutat la răspândirea celor mai puternice bolie cunoscute de ființa umană.

Miliarde de vieți. Dar ăsta era trecutul, iar trecutul nu conta.

*

Înăuntrul lumii subterane, viața era destul de instabilă. Majoritatea nașterilor fiind eșecuri. La început, majoritatea cuplurilor fuseseră separate și duse în camere ce se mișcau și schimbau la intervale ciudate de timp.

Unele dintre ele nici nu aveau hrană sau apă.

Deși acele camere aveau roți, precum niște autocamioane.

Era destul de dificil să-ți formezi prietenii sau relații, dar ăsta era prețul pe care trebuiau să-l plătească.

O nouă clasă socială dominantă apăru, cea a inginerilor. Ei au creat acest sistem perfect și nimic nu mai conta.

*

— Nadia, am nevoie să ai grijă de tatăl tău azi. Nu cred că se simte prea bine. Nu pare în apele lui.

Fata privi deasupra tricoului ei murdar. Tatăl ei murise acum opt ani. Cel puțin așa scrisese pe zgarda pe care o purta la gât. Ori mai era puțin până să înnebunească, ori ăsta nu era tatăl ei real.

— Haide, Nadia, cheamă-l pe Ivan, servim masa de prânz.

Nadia tot nu înțelegea. Ivan era și el mort. Corpul lui era lângă tatăl lor. Ba chiar a fost omorât de acesta, deși n-avea zgardă.

Mesele de genul erau ciudate. Ana avea mintea ocupată. Ea era șoferul, mama, slujnica, fiind responsabilă de gătit, de făcut curățenie, și așa mai departe, în timp ce soțul ei era la muncă.

Patul în care "dormea" era un mic vagon de tren, fără roți, cu un evantai mecanic atașat, să nu i se facă rău omului. Mereu se uita prin cameră, așteptându-se la ceva nou.

Toți pereții din cameră erau albi, cu excepția gratiilor de sus, pe unde intra aerul.

Mi-e atât de cald, gândi fata. Un ursuleț și o mașină de jucărie, stricată de fel, pe podea. Ambele erau ale lui Ivan, dar el nu mai avea de gând să le folosească. Nadia se mira cum de ar avea cineva încredere în mama ei, mai ales pentru că nu era în totalitate întreagă la minte.

— Ce avem la masă azi? Întrebă fata.

— Străinii.

Pe masă erau câteva farfurii. În oala din mijlocul mesei erau cele opt capete ale Dandrilonului. Acestea erau, inițial, animalele cărnoase ale buncărului. Proiectate și modificate biologic, să se comporte ca vitele, să crească ca plantele și să rămână pasive în timp ce erau vânate. Corpurile lor cărnoase erau ca niște cactuși, cu piele groasă și șorici de porc. Aveau, de asemenea tuburi respiratorii și organe moi ce pocneau dacă încercau să reziste.

În timp ce ADN-ul a mai multor specii de animale și ființe nemaiîntâlnite erau extrase, câteva mutații au dat naștere unor Dandrilioni puțin mai speciali ce aveau de gând a fi disecați și mâncați pe loc. Inginerii biologici s-au întrecut pe ei înșiși de data asta. Carnea era fragedă și avea gust de pui, vită, pește și nu numai, pe lângă faptul că avea toți nutrienții și mineralele necesare pentru o viață sănătoasă. Deși cu fiecare generație nouă, aceste animale au început să se sălbăticească, devenind din ce în ce mai agresive. Întorcându-se la impulsurile lor violente de care nu puteau scăpa. Acum luptau nu numai împotriva stăpânirii dar și unul împotriva celuilalt, din ciudă.

Afară-și creaseră o haită. Traversând străzile anevoioase ale buncărului fără a se asigura că era sigur, mai ales pentru că instinctul lor animalic fusese scos de către ingineri.

Mișunau pe ici, pe colo, fără picioare. Prin nisip, peste petele timpurii de pământ vâscos, eliberându-și frații și surorile din captivitate pentru a nu fi mâncați.

*

Ora cinei. Rațiile și așa erau pe terminate. Nadia deja văzu că ceva era în neregulă. Câțiva stupi în formă de coarne de țap ieșiră din corpul bestiei, cu tot cu viespi în formă de becuri. Era destul de clar că nimeni și nicăieri înăuntrul buncărului nu era sigur.

Mai ales nu aici, în cămăruța mică în care erau. Viermii parazitari ieșiră din viespile bec, formând beteli organice între ele. Încetul cu încetul ele începură să se apropie. Acidul lor, aproape caustic era destul de inofensiv pentru ființele umane. Deși topi prin gâturile late ale viespilor, lichefiindu-le capetele doar ca să le împreuneze după.

Zburau de la un capăt la altul al tavanului, încercând să tragă cât mai mult de timp ca să crească.

Pentru a putea supraviețui, se hrăneau cu azbestos, moloz și particule de praf. Atâta vreme cât aveau cu ce se hrăni, și nu îndrăznea nimeni să le omoare, viespile nu aveau cum să moară.

Și două capete, cum s-ar spune, sau în cazul de față, zece, sunt mai bune ca unul.

— Ești în regulă, Nadia?

— Desigur, mamă, mulțumesc pentru întrebare. Dacă-mi permiți.

— Numai decât, pune-ți o dorință, și voi încerca din răsputeri s-o îndeplinesc.

— Aș vrea să-mi petrec noaptea cu un prieten, cu Iapă.

Imediat ce-i ieșiseră vorbele din gură, mama ei apăsă dispozitivul de la capul patului soțului și fiului ei. Amândoi fiind sigilați.

*

Celelalte paturi fuseseră trase și retractate sub podea. Urmate de cam toată mobila, toaleta, zidurile, cât și toate obiectele ascuțite în caz că se întâmpla ceva.

Un bărbat pe nume Uliul visa să devină un inventator celebru. Își aminti vivid planul.

— Într-o bună zi, voi deveni un inventator măreț și voi vindeca toată lumea.

Visa la o lume dinafara buncărului fără radiații sau bestii mârșave.

*

Corpurile înflăcărate erau pe un drum lung, lat și anevoios. Nu erau în stare a sta pe loc, mai ales pentru că aceștia se născuseră în zona Strigătelor-Galbene, regiunea Verde-roz. Ecourile urletelor lor nu făcea nimic altceva decât să-l amuze pe Dumnezeu cu aceleași fețe, care plănuia să-i binecuvânteze la momentul potrivit.

Comisarul Elonghielul porni marșul umbrelelor din carne. El era, de asemenea, generalul armatelor de umanoizi cu piele de culoarea căpușunii, care erau naufragiați pe luna roz făcută din tumori dinăuntrul buncărului. Multe dintre orașele de pe lună fuseseră distruse din urma războaielor purtate între ei.

Elonghielul sări de pe lună și precum un înger decăzut ajunsese pe străzile din Nac. Multe dintre corpurile zburătoare și incinerate îl luaseră deja în vizor, apropriindu-se de el.

— De ce ai venit aici? Ce te-a făcut să ne invadezi teritoriul? Îl întrebă unul dintre corpuri le Elonghiel.

— Am venit aici în urma voinței stăpânului meu. Cei de sus, care v-au invadat așa zisul teritoriu nu numai că nu s-au mai întors, dar au și fost șifonați în foc și arșită de gheară.

— Și ce vrea stăpânul tău mai exact?

— Ei bine. Să înțeleagă ce se întâmplă mai exact aici, pe plaiurile Nacului.

— O inimă nu-i mecanică, deși te comporți ca și cum n-o poți vedea, Elonghielule.

— Eu sunt moartea cerului, zise comisarul.

— Nu poate exista moarte fără foc, îi răspunse corpul incinerat.

— Atunci, în timpul investigării, vom lucra împreună.

— Contra cost, desigur.

— Desigur. Ce ai mai exact în minte, corpule?

— Trebuie să ne ajuți în ale noastre rânduieli.

— Așa să fie.