Hai să mai povestim… Nu ne povestești cum a fost? Sigur ai adunat ceva povești de când nu ne-am mai văzut… Tâmpiții! În câte feluri să le-o tot zică?! El nu are povești de spus.

Umblă ca tot omul, își vede de treburile lui, ziua se scurge în tiparul ei de când lumea, cu dimineți colorate sau cenușii, soarele își trasează curba monotonă pe cer, înserarea cade mai lent ori se prăbușește direct, iar în timpul ăsta el își face activitatea, datoria, bifează toate punctele din program. Nu e personaj de roman, nu colecționează scene, întâmplări, schițe pe care apoi să le istorisească. La dracu’, dar viața chiar nu merge așa!

Uite: se urcă în tramvaiul ca un vierme slinos, care-l poartă încet și hurducat, printre coate și spinări. Uneori geamurile-s aburite și are impresia că trece printr-un tunel de ceață, într-o lume pe care o înțelege tot mai puțin.

La muncă e o mină, un culoar în subteran, chit că lucrează sub cerul liber. Trage, ridică, apasă, sapă, împinge. Mușchii îi fierb și oasele îl dor. Urletele și înjurăturile se izbesc de el, dar când apar cuvintele astea din bălegar, el e deja prea obosit ca să mai reacționeze. Tace și trage, înghite și ridică, apasă, sapă, împinge.

Apoi urcă iar pe spinarea viermelui slinos, înapoi spre casă. Unde lipsurile sunt scrise mare, pe fiecare perete și fereastră. Își vede copii, nevasta, frigiderul golaș, rafturile străvezii, pe care știe cu ce-ar trebui să le umple, aproape că și vede produsele, dar nu-și permite.

Din când în când se mai întâlnește cu unul sau cu altul. Și-l întreabă de povești. Ce ne mai povestești?! Tace. Rar bea câte o bere. Încet, trage de fiecare gură din lichidul spumos, simte sticla rece, o plimbă dintr-o mână în alta. Bulele alcoolului îi învârtejesc mintea. Un gest simplu. Un lux pentru el, financiar vorbind, dar tot ceva aflat între hotarele lumii. Nimic de povestit.

Uneori, seara, acasă, vede cum copiii se strâng în jurul nevestei, cum râd, cum un cuvânt devine ca o piatră strălucitoare și toți se minunează, se hăhăie, se țin de burtă de atâta distracție. O șosetă veche, o cutie de carton, un borcan gol, niște pietricele colorate devin cele mai interesante jocuri. Se uită la ei, nu se implică… Vede cum femeia are un soi de aură, un grăunte de foc ce arde, luminează în preajma ei și casa sărăcăcioasă devine palat, copiii uită de lipsuri, sunt cei mai bogați.

Și-atunci adună și el putere pentru drumurile cu tramvaiul-vierme, pentru muncă, pentru cuvintele din bălegar. Așa se încarcă! O familie, o casă, asta are, da. Povești, însă, nu. Chiar nu!