Numele lui era Hirohito-Mihai. Purta o mască de demon, parcă închegată-n sânge la cât de strident era roșul în care fusese pictată. Colții erau reali, galbeni ca lutul proaspăt săpat. Purta o cască ca de samurai, și era îmbrăcat într-un chimono mov. Pupilele-i erau dilatate și mici. Iar albul ochilor devenise un negru urât și destul de înfricoșător. Nu te puteai uita direct la el. Nu te puteai apropia și nici nu puteai fi în prezența lui. Dar masca aia, ascundea, cel mai probabil o arătare cu mult mai dezgustătoare decât cum ar fi trebuit să arate un om.

Acest bărbat delăsător fusese botezat după recentul răposat împărat al Japoniei.

— Domo, zise Mihai.

— Domo și ție bre, îi răspunse un alt mutant din Tokyo.

Străzile erau goale. Sau aproape goale. Nu prea erau mulți orășeni prin apropiere, majoritatea fiind închiși sau prudenți. Prea mult ca să considere o escapadă afară sau să se târguiască pentru provizii.

Mihai era singurul Japonez-Român din zonă. N-avea nici în clin, nici în mânecă, de-a face cu ei. Fiind închis în casa părintească pentru prea mult timp, n-avea nici măcar un prieten apropiat. Un hikikomori, ce s-a autoexclus din motive personale. Nu a fost niciodată acceptat de societate, fiind mult prea bizar și pentru ei. Chimonoul și l-a făcut singur. La fel și casa, și masca. Într-una din zile, a și încercat să-și facă o prietenă, o iubită, din paie, fânul fiind aproape peste tot. Iar atunci, pe vremea aia, nu deranja pe nimeni dacă luai câte un pumn de fân.

Ce l-a făcut pe Mihai să iasă din casă a fost dispariția subită a părinților săi. Erau de negăsit. Ba chiar, dispăruseră fără o urmă.

— Auzi.

— Ce? Vorbește puțin mai tare bre, abia dacă te aud. Îi zise celălalt mutant lui Mihai, care-l privi cu o oarecare neîncredere.

Mai era puțin și îi dădea și una.

— Mă scuzi, dar mi-ai văzut părinții?

— Păi eu te știu pe tine, sau pă ei?

Mutantul din față avea și el dreptatea lui.

*

Ăsta cine mai e? Hirohito-Mihai se întrebă.

Creatura era plină de negi. Capul ei era ca un cartof, puțin mai pătrățos. Un apendice c-un clește ca de crab-i crescuse din bărbie acum ceva vreme. Pielea-i era verde ca un vrej de fasole, cleștele portocaliu, și acoperit de o carapace cu mult mai solidă decât cea a crustaceului. Ochii săi erau roșii.

— Tu cine ești și de unde ai apărut? Era nedumerirea lui Mihai.

— Eu, eu sunt Borfașul Malaxor-Achintacuu!

— Și ce te-a făcut să crezi că mi te poți adresa? Ah, la naiba, să nu-l sperii, gândi imediat Mihai, și-și mușcă limba. Acesta se sălbăticise de când stătea singur în casă.

Sfios, Borfașul Achintacuu făcu doi pași înapoi, doi înainte, și se opri.

— Realizezi că te-ai întors de unde ai plecat, nu? Nu înțeleg. Își spuse of-ul Mihai. Am început cu stângul, uite, îți voi extinde o ramură de măslin.

— Perfect, mi-era puțină foame, îi răspunse Malaxorul Achintacuu, cu atâta neobrăzare, că Mihai nici nu-și putea da seama care era problema lui.

— Nu la propriu, la figurat.

— Figura mea este și așa solidă. Poate că ai puțină dreptate, ar trebui să slăbesc.

— Mă omori cu zilele, îi zise Mihai. Avea nevoie de o pauză cu puțină disperare. Toată, sau tot ce se întâmplase acum, ei bine se întâmplase prea repede. Și era prea ciudat. El era prea ciudat. Nu mai rămase nimeni pe stradă decât ei doi.

— Ai vrea să fii prietenul meu?

— Sigur, Borfașule. Și așa, ai ce? Vreo 10 metri în înălțime?

N-ar fi prea rău să umbli peste tot c-un uriaș, gândi Mihai.

*

Dispariția subită a părinților săi i-a lăsat un gol în stomac lui Mihai, de care nu putea scăpa. În momentele cele mai disperate sau anxioase ale lui, precum cele prin care trecea acum, acesta-și amintea de povestea întâlnirii lor.

Tatăl său, Akida făcea parte din Yakuza. Era chiar un membru înrăit al acestei organizații criminale. Pe când mama sa era din Chișinău. O femeie spelbă, blondă și cu ochii albaștri. Ancuța fiind de o blândețe nemaiîntâlnită, iar el de o violență și de o tenacitate de legendă, n-a durat mult până să ajungă împreună.

Acest Făt-Frumos din Lacrimă de Jomon cutreiera străzile unui Tokyo abia ieșit dintr-un război civil, când o albitură s-a ivit dintr-un colț aievea. Akida credea că visează, pentru că, prin toate călătoriile sale prin mări și țări nu mai văzuse o asemenea nimfă ca și ea.

— Muiere, treci încoace! Spuse Akida. Fuma o țigară destul de puternică. Sufla fum și pe-o nară dar și pe alta.

Era plin de tatuaje cu Oni, aceștia fiind demoni japonezi, cât și trandafiri Oikamaru, culeși din ăi stinși și capsați pe piept.

Ancuța-l măsură din cap până-n picioare, și deși era cu un cap mai scund ca ea, era destul de impresionată de ce vedea. Mai ales pentru că acesta nu purta nicio cămașă.

— Să știi că am auzit că japonezii sunt destul de politicoși și bine-crescuți. Zise Ancuța cu o oarecare indignare.

— Oi, oi, oi, oi, fata, să știi că pe ce pun ochii, ajunge să fie al meu. Și am pus ochii pă tine. Nu-s ca alți bărbați de pe aici. Fac parte dintr-o organizație criminală pe nume Yakuza. Y-A-K-U-Z-A. Fă bine și ține minte asta, fata. Pentru că o să fii soață de Yakuzan!

Iar Ancuța se topi după el. Câteva luni mai târziu, m-am născut eu, Hirohito-Mihai.

*

— Aceștia suntem noi. Akida, Ancuța și Hirohito-Mihai. O familie fericită. Trăim o viață simplă, dar modestă.

Casa lui de Shogun era mare. Ba chiar se putea asemăna cu un templu. Stilul de viață mai pompos îl moștenise Mihai de la taică-său. Deși un Oni rău, malefic și meschin aruncase un blestem asupra puștiului încă din tinerețe.

Deși pielea sa era de un alb imaculat înainte, acesta deveni gri, asemenea unui corp proaspăt înhumat. Ochii săi devenind negri ca un nor de funingine.

— Te blestem, zise spiritul Oni. Să capeți o piele ștearsă ca guma, să ai ochii la fel de întunecați ca peștera. Și să suferi un stil de viață la fel de hain ca și al tău tată!

Așa grăi mărețul Oni!

*

— Și din cauza asta sunt un ciudat. Îi zise Mihai lui Achintacuu.

— Pentru că te-a blestemat un Oni?

— Se putea și mai rău. Oricum, hai să plecăm. Nu-mi priește cum se uită acel cuc la mine!

*
Chiștoace peste tot. Trandafiri roz. Și o cisternă care abia încăpea în pubelă.

Fabrica de carne era deschisă. Din ea curgea un râu de sânge închegat. Pe de-o parte și pe alta a ei. Deasupra clădirii plutea un obelisc ce strălucea cu o lumină aproape orbitoare.

Carnea în sine era de om. Mai întâi cei ce erau sacrificați, în Tokyo, erau complet scurși de sânge. Nici măcar o singură recoltare, acesta fiind complet irosit. Cetățenii trebuiau să fie hrăniți într-un fel sau altul. Cei ce nu mai puteau duce greul unei vieți meschine precum aceasta, se ofereau de bună voie pentru a fi măcelăriți. Era ca și un abator.

Cârlige cu bucăți de carne peste tot, bine aliniate. Toate mergând în aceeași direcție, tăietorul. Acesta fusese un motor de avion, care, în momentul de față era folosit pentru a eviscera carnea și oasele oamenilor care erau sacrificați pentru bunăstarea comunității Japoneze.

*

Hirohito-Mihai și Malaxorul Achintacuu porniră spre fabrica de carne. Amândoi erau destul de înfometați. Mai ales uriașul de zece metrii. Nici Mihai, nici mutantul nu erau deranjați de faptul că aceasta era, tehnic o formă de canibalism. Deși erau conștienți că cei ce s-au sacrificat pentru bunăstarea lor au făcut-o de bună voie și nesiliți de nimeni.

— Văd că nu-i nimeni pe aici. Cred că suntem primii! Zise Mihai.

— N-o bine, că mi-era puțină foame.

Primii veniți, primi serviți. Intrară pe poarta din spate, nimeni nici acolo.

Trebuie să-mi găsesc părinții, gândi Mihai. Cu orice preț.

Acesta ajunsese aici c-un motiv bun, pentru că bănuia, sau consideră posibilitatea răpirii lor. Posibilitatea că ar fi putut fi mâncați, forțați în abator.

— Uite, carne proaspătă. Chiar neînchegată!

— Ce? Cine? Nu, stai, o clipă te rog, Malaxorule.

Acesta era de neclintit. Pentru o clipă, se întoarse cu fața spre piticul mov, confuz.

— Da?

— Trebuie să mă asigur de ceva. Uite, trebuie să aflu dacă acea bucățică de carne este mama, sau tata.

— În regulă. Dar bucățica cealaltă?

— Stai numai o clipă, trebuie să știu dacă cealaltă bucățică este și ea… Știi tu ce.

*

Carnea lui râncedă de mort mai avea puțin până să țâșnească din orificiul cărnos în care căzuse.

Orificiul era destul de scârbos. Aproape la fel de roz ca și pielea unui om. Deși cu mult mai roșiatic decât roz. O gaură mică și neagră în mijlocul lui. Două țeste-i ieșeau dintr-o parte.

Deși nu ar fi trebuit să fie cazul, acest orificiu fusese contaminat și el. Avea bube peste tot, mai ales în partea cu mai multă cărniță. Negi și alte creșteri, apendice ce erau trase înapoi în gaură.

— Am reușit, domnule sublocotenent, zise unul dintre aghiotanți, am reușit să sigilăm camera în care a apărut orificiul din carne.

Cămăruța în care era închisă această, aproape, aproape podea din carne, căci deja se extinse, sub ochii privitorilor, era de doi pe doi.

Oamenilor le era teamă să intre, fiind mai mult speriați de posibilitatea de a fi contaminați și ei. Să nu ia ceva. Să nu cadă înăuntrul ei, să nu-l hrănească.

— La naiba, pentru numele lui Dumnezeu, la ce mă gândesc? Să nu-l hrănim? De parcă ar fi un el, ceva, sau de parcă ar avea minte.

— Domnule, calmează-te, înțeleg ce simți, dar nu putem exclude posibilitatea unei conștiințe prezente în acest corp străin.

— A apărut de nicăieri, ca un virus. O ciumă roșie și cărnoasă.

*

Această cameră micuță și întunecată era ascunsă, destul de departe de văzul lumii. Dar exista o explicație logică pentru subita apariție a cărniței. Al acestui orificiu. Încetul cu încetul, carnea dinăuntrul abatorului, sau a fabricii din carne s-a lichefiat, s-a îmbinat și s-a scurs prin găurele, printre bare, ajungând în canale.

De acolo, s-a furișat, târât și hrănit cu șobolani, traversând o distanță de mai mult de șapte sute de metri.

*

Există, în prezent, multe cazuri asemănătoare. Atâta carne care a dobândit conștiință.

Guvernul Japoniei ascunde și neagă orice alegație de genul.

*

— Hirohito-Mihai. Uite, acolo, pot mânca din acea chestie cărnoasă?

Borfașul Malaxor-Achintacuu arătând cu degetul înspre una dintre acele scârboșenii care pulsau. Simțea, de asemenea, o nemaipomenită foame, aproape incontrolabilă.

— Faci ce vrei, dar dacă aș fi în locul tău, n-aș îndrăzni să ating… Orice ar fi aia.

Pulsa, se mișca, ba chiar în zigzaguri. Era ca un mic covoraș din carne, deși părea puțin cam putredă drăcovenia.