OPTm
nr. 81

Poto

Străbat poteca în umbră și ies la strada principală, pe Mioriței. Nu cred că există stradă mai cunoscută în orașul ăsta decât strada Mioriței. Nu știu de ce e așa celebră. Nu e atât de lungă și nu sunt decât blocuri acolo. Iar în spatele acelor blocuri se află Școala Generală nr. 2, acolo unde am făcut primele 8 clase, atât eu cât și soră-mea. Traversez strada și pe partea cealaltă văd o altă amprentă de ciment, acoperită de gresie. Acolo se afla o gheretă de la care ne cumpăram dimineața cornurile, în drum spre școală. În pauze, deși nu aveam voie să ieșim din curtea școlii, toți elevii fugeau spre gheretă și se înghesuiau la tejghea să își plătească pufuleții, napolitanele vărsate, ciocolata ieftină sau, pentru cei care aveau bani, câte o sticlă de Coca-Cola sau Fanta. În blocul de lângă locuiau vreo 4 dintre colegii mei de clasă: Paula, Diana, Flavius Potoran, aka Poto, și Alin Cistelecan, aka Cizi.

Trec de fantoma gheretei și dincolo de blocuri, pe strada paralelă cu Mioriței, Petrova, mi se deschide priveliștea școlii. Când am văzut-o ultima dată, acum vreo 10 ani, era încă neschimbată. O clădire simplă, ca o cărămidă de ciment, înaltă de trei etaje și plină de ferestre largi. Asta mi-a plăcut mereu la Generală 2: era foarte luminoasă. Nu exista nici măcar un metru liniar întreg de zid exterior din cauza ferestrelor. Plopii din jurul clădirii au crescut, sunt imenși, câțiva își ridică vârfurile chiar deasupra acoperișului de țiglă care presupun că a fost construit cândva în ultimii 10 ani, pentru că țin minte că era o chestie obișnuită să ne mai picure apa în cap. Ferestrele sunt tot acolo, infinit de multe, dar lemnul cojit a fost înlocui de PVC alb. Tipic. Observ că la etajul al treilea există câte un aparat de aer condiționat în dreptul fiecărei săli de clasă. Probabil căldura le dă de furcă profesorilor și elevilor. Când învățam noi aici nu aveam nici aer condiționat și nici umbra copacilor la etajul al treilea. Dar era OK. Nu îmi aduc aminte să ne fi plâns vreodată de călduri insuportabile. Primăvara ascultam în timpul orelor de română cum bătea ploaia în geamuri. Toamna la fel.

Au zugrăvit tot exteriorul pentru că nu se mai văd pe pereți petele făcute de smoala vărsată de muncitori în anul în care au izolat acoperișul. Mă îndrept spre intrarea profesorilor. Și aici e umbră. În partea asta a școlii exista o grădină de flori și câteva poteci pavate, flancate de gard viu. Din câte îmi dau seama, nu s-a mai îngrijit nimeni de ele. Natura a preluat controlul și aici, iar totul e haos în spatele gardului de sârmă. La intrarea profesorilor, pe o bancă, stau două femei îmbrăcate în fuste colorate și cămăși albe. Fumează și beau cafea. Nu par a fi profesoare, deși totul sugerează contrariul. Îmi dau seama că intrarea profesorilor, un loc pe care acum 20 de ani îl respectam cu o frică aproape biblică, arată meschin. Are doar 2 trepte de granit, lungi de câte 5 metri, acolo unde țineam minte – evident, eronat – că erau 4. E iunie 2001, la sfârșitul clasei a 8-a, ne adunăm pe treptele astea toată clasa, împreună cu dirigintele și majoritatea profesorilor, să facem fotografia de final de an. E greu de crezut că pe cele două trepte am încăput 25 de elevi și 10 profesori, dar precum fotografia arată, lucrurile chiar așa s-au întâmplat. Femeile observă că mă zgâiesc de dincolo de poartă și își dau coate. Probabil arăt ciudat, ca un pedofil în căutarea prăzii, un pedofil idiot care nu știe că școlile sunt închise în august și că în niciun caz nu mergi să urmărești copii la intrarea profesorilor. În spatele ușilor de sticlă observ eternii ficuși în ghivece maro, așezate de-o parte și de alta a intrării. Dau să plec, dar îmi ridic privirea și observ placheta cu denumirea școlii. Școala Generală nr. 2 nu mai e Școala Generală nr. 2. Acum se numește Școala „Regina Elisabeta”. De ce? Nu știu, dar pot să garantez că vor trece ani buni până când denumirea de Generală 2 va dispărea din memoria colectivă. Cei ca mine, care au învățat pe băncile din clădirea asta, mereu își vor aduce aminte că înainte de „Regina Elisabeta”, aici era Generală 2. La fel făceau și părinții noștri când erau forțați să își aducă aminte de școlile lor:

– La ce liceu merge băiatul tău?

– La „Liviu Rebreanu”.

– Aha. Ăsta e Industrial 5.

– Mnu, cred că „Ioan Slavici” e fostul Industrial 5. „Rebreanu” e fostul Industrial 10.

– De unde știi?

– Pentru că eu am fost la Industrial 10, și acela e acum „Liviu Rebreanu”.

Presupun că fiecare generație își are nostalgiile ei.

Din balcoanele blocului de lângă școală atârnă numeroase cearșafuri și fețe de perne scoase la uscat. Sunt fâșii de la etajul al patrulea până la parter, ca draperiile celui de-al Treilea Reich. Oftez și o iau spre intrarea elevilor.

Acolo totul arată dezolant. Pereți gri, scorojiți și plini de exemple de grafitti hidoase, trepte sparte, gropi pline de apă murdară, deci... nu s-a schimbat absolut nimic. Poarta principală e închisă, iar în spatele ei se află toneta albă, de plastic, a paznicului. Bărbatul pare trecut de 50 de ani, se plictisește la umbră și își butonează telefonul mobil. Două babe încărcate de plase trec pe lângă mine, din direcția pieței. Una dintre ele se clatină atât de tare la fiecare pas încât am impresia că se va răsturna din clipă în clipă. Le admir pielea bronzată a brațelor. Curtea școlii e un platou imens de ciment, iar în spate, în spațiul care era înainte verde au construit o sală de sport ce pare părăsită. Gardul care înconjoară întreaga curte are 2 metri și jumătate înălțime, vopsit în negru lucios. Pe vremea mea – cristoase, nu îmi vine să cred că tocmai am scris asta! – lipseau porțiuni masive din gardul împrejmuitor, iar acolo unde exista, era făcut din sârmă ordinară. Mă îndrept spre capătul curții, pe trotuarul care arată la fel ca în urmă cu 19 ani. Plopii plantați în mod ingenios lângă gard și-au ridicat fără milă rădăcinile, au străpuns și au denivelat pavajul fără prea mari probleme. Peste drum, un alt bloc de garsoniere mizere. Pare să fi fost renovat acum vreo 10 ani, dar fațada a căzut iar în paragină. E noiembrie 1998 și la parterul blocului se deschide unul dintre primele internet cafe-uri din cartier. Pe lângă calculatoare și internet, au și o stație de jocuri unde au montat un PlayStation negru, plin de zgârieturi și urme de abțibilduri. Prețurile sunt destul de accesibile și uneori chiulesc de la ora de fizică împreună cu băieții răi și ne materializăm în locul acesta, unde mă uit peste umerii lor cum joacă Tekken sau Mortal Kombat. Într-o zi mă lasă și pe mine să joc și chiar câștig un meci. Mă aplaudă cu surprindere și mă încurajează, dar din clipa aceea nu mă mai lasă să joc vreodată cu ei.

Mă întorc la gardul perfect care înconjoară curtea școlii. Observ că în capăt au păstrat terenul de handbal pe care jucam și noi, și holy fuck!, mai au și vechile porți de fier, cu bare pătrățoase vopsite în alb și roșu. Țin minte că la una dintre porțile astea s-a lovit Cizi la mână, apărând lovituri de penalizare. Cizi era cel mai bun portar pe care îl aveam și cred că Poto era cel care executa lovitura. A aruncat mingea spre bară și i-a prins degetele lui Cizi între metal și minge, iar acesta s-a aruncat pe ciment și s-a văitat 5 minute încontinuu, după cum îi era obiceiul, iar apoi a refuzat să mai joace tot restul zilei.

La vârsta de 12 ani, când eram într-a 6-a, Poto era considerat deja cel mai fioros băiat din școală, deci chiar mai tare decât colegii dintr-a 7-a și a 8-a. Eram aproape 800 de elevi în clădire, dar el era cel mai dur. Chiar și lui Andreescu îi era frică de Poto, deși Andreescu era cu doi ani mai mare decât noi, pentru că rămăsese repetent de două ori. Andreescu era un copil rău și violent, un copil crescut de cartier. Provenea dintr-o familie dezbinată, iar frate-su era în pușcărie pe vremea aceea, pentru jaf. Dar nici Andreescu nu îndrăznea să zică în gura mare că îl putea bate pe Poto. Ăsta din urmă era un tip OK în cea mai mare parte a timpului, râdea și glumea și nu se lua de nimeni aiurea, fără motiv, ca alți băieți mai mari. Fetele îl plăceau pentru că era frumos și avea nasul cârn. Avea păr negru și des pe care și-l tăia scurt, dar își lăsa bretonul mai lung. La sfârșitul clasei a 6-a am vrut și eu o freză ca a lui, dar după ce m-am tuns scurt mi-am dat seama că arătam ca un cretin și am plâns de ciudă. Nu m-am mai tuns scurt până în 2013, adică 15 ani mai târziu, dar de data asta fără breton. Poto avea în clasa a 6-a mai mult păr pe față decât am eu acum. Am auzit că a început să chelească acum câțiva ani. Circulau zvonuri că își pierduse virginitatea la 12 ani, cu o studentă la Drept. Stăteam și mă gândeam, bă, ce fel de femeie de 20 de ani se fute cu un copil de 12?, dar apoi am ajuns și eu la Drept și după primul an, da, m-am lămurit, studentele de acolo-s niște fucking depravate. Într-o zi în clasa a 6-a, în primăvara lui `99, Poto s-a enervat pe mine și mi-a spus că sunt un „fiu de curvă”, deci un untermensch, prin comparație cu el, care era un „fiu de antrenor”. Taică-său era antrenor de lupte și de aici se trăgea de fapt forța și abilitatea lui Poto de a trânti la pământ pe oricine dintr-o mișcare și, ergo, de a fi unul dintre cei mai de temut băieți din cartier. Și poate taică-său era un antrenor de lupte bun, respectat printre alți antrenori de lupte, dar comparația pe care băiatul lui a făcut-o cu maică-mea, care era muncitoare la fabrica de mobilă din centrul orașului – pe vremea când fabricile se aflau încă în orașe, iar nu în afara lor – m-a supărat enorm. Știam foarte bine ce înseamnă cuvântul „curvă”, învățasem asta între timp, și știam că maică-mea nu era deloc așa ceva, așa că fără să stau pe gânduri – ceva complet necaracteristic mie – l-am înjurat pe Poto, i-am spus să-mi sugă pula. Imediat după ce am rostit cuvintele astea, am luat-o la fugă, la început mai mult cu spatele pentru că nu am avut timp să mă întorc complet, iar apoi cu fața, ghiozdanul mi se bălăngănea atât de tare pe spate încât am crezut că o să îmi sară de pe umeri. Și chiar în timp ce alergam mi-am dat seama că a doua zi trebuia să mă întorc la școală, să dau din nou ochii cu Poto și chiar să stau cu el în bancă la ora de română, pentru că profesoara de română avea o idee ciudată că dacă pune un elev bun în aceeași bancă alături de un elev slab, notele elevului slab aveau să se îmbunătățească în timp. Am stat cu Poto 4 ani în aceeași bancă la toate orele de limba română, dar nu pot spune că rezultatele lui s-au îmbunătățit. Presupun că eforturile trebuie să vină din ambele direcții. A doua zi când l-am întâlnit, Poto mi-a zâmbit, ca și cum uitase toată faza din ziua anterioară, și cred că și-a dat și el seama că eram atât de firav încât nu avea niciun rost să mă caftească. Dacă ar fi vrut, m-ar fi putut frânge pe genunchi ca pe un vreasc uscat și mi-ar fi putut bea sângele, dar el era Poto, nu trebuia să demonstreze nimănui nimic, și probabil toată întâmplarea îl amuza mai mult decât îl supăra, așa că s-a mulțumit să îmi dea o palmă frățească după cap, apoi m-a luat de după gât și m-a strâns la piept. Cred că cel mai mult l-a impresionat curajul meu. Era neașteptat și absolut prostesc. Adică, se știa că nimeni nu îi spunea lui Poto „sugi pula!” fără să se trezească a doua zi cu picioarele rupte. Dar eu, care cântăream pe jumătate cât el și eram cu un cap mai scund, am făcut-o și am supraviețuit să îți pot povesti faza.

Nu l-am mai auzit niciodată spunând că maică-mea e o curvă și am rămas prieteni buni până când drumurile ni s-au despărțit definitiv, în 2001.

În anul următor, în clasa a 7-a, l-am meditat la cererea profesoarei noastre de chimie. Poto era un sportiv de performanță, deci e de la sine înțeles că nu se autoflagela prin studiu. Era în pericol de a rămâne corigent la chimie – și la alte materii, de altfel –, așa că eu, care eram lejer cel mai bun din clasă la chimie, am fost însărcinat să îl ajut să obțină o notă finală care să îi ridice media.

Am căzut de acord cu el să îl vizitez acasă și să studiem în camera lui. Locuia la etajul 4, într-un apartament cu 2 camere, similar cu cel în care locuiam și eu, și, tot ca mine, împărțea camera din capătul coridorului cu un frate. Când am ajuns la el, maică-sa, o roșcată cu o gură mare și o afinitate dubioasă pentru treninguri negre, m-a întâmpinat ca pe un mesia, iată-l, a sosit, Cel Care Îl Va Ajuta pe Flavius Să Ia Nota de Trecere la Chimie! Am primit prăjituri și suc, Fanta, pe care, deși nu era preferatul meu, l-am băut ca să nu mai lungesc întrevederea. În camera de zi/dormitorul părinților am văzut că toată mobila era plină de trofee, medalii și diplome la concursuri și turnee naționale și internaționale de lupte. Fratele lui Poto era cu vreo 4 ani mai mare decât el, tot un luptător de performanță și un băiat foarte arătos – îl văzusem în urmă cu câțiva ani, când absolvise clasa a 8-a – despre care am aflat că nu mai locuia cu ei pentru că taică-său îl trimisese la un liceu militar. Ne-am retras în camera lui și am scos caietele și cărțile de chimie. Cartea lui era impecabilă, se vedea că era aproape neatinsă, iar caietul lui aproape gol. Puținele notițe pe care și le luase de-a lungul anului erau incomprehensibile. Am încercat în după-masa aceea să îi explic cum era cu atomii și cu moleculele, cu catalizatorii și cu reactivii, dar mi-am dat seama din start că era un caz pierdut. Vorbeam prin el, simțeam o absență emanând dinspre el. Era ca un vid, o gaură neagră care îmi absorbea toate cuvintele și nu dădea nimic înapoi. Pur și simplu nu era în stare să priceapă nimic. Era ca și cum încercai să înveți un câine să bată la tobe. Pe măsură ce treceau orele Poto își dădea tot mai tare seama că examenul final la chimie era pierdut pentru el. S-a panicat. Atunci l-am văzut pentru prima dată pe Poto, cel care ieșea mereu învingător din orice încăierare și înfruntare, cel care făcea mereu pe deșteptul, știa glume multe și putea să îți întoarcă orice replică înapoi, atunci l-am văzut pentru prima dată înfrânt. Toate diplomele și medaliile, și trofeele lui nu făceau nici măcar cât o ceapă degerată în fața unei profesoare hotărâte să îl lase corigent la chimie. L-am mai vizitat de vreo două ori și am încercat să torn în el măcar niște chestii elementare, dar fără succes. A rămas corigent, dar pentru că era unul dintre cei mai buni jucători de handbal ai școlii, și câștigase numeroase meciuri și turnee pentru o școală căreia îi plăcea să câștige numeroase meciuri și turnee, profesoara de chimie a fost – la propriu – obligată să îl treacă. În clasa a 8-a lucrurile s-au repetat, dar Poto, eternul sportiv, a ieșit la liman.

Fragment din Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? Povestiri (în principiu) inventate, Casa de pariuri literare, 2020

Cosmin LEUCUȚA

Prozator, licențiat în drept, Cosmin (n. 3 octombrie 1986, la Arad) a debutat la 23 de ani cu un roman foarte bine primit de critică - Laptele negru al mamei (2013) -, publicat în urma unui concurs de debut. A mai publicat Numele altora – Povestiri (în principiu) scurte (2017), Hoodoo (2018), Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (2020). A primit Premiul Tânărul Prozator al Anului 2018, la Gala Tinerilor Scriitori și are o nominalizare la Concursul de Debut Literar UniCredit, ediția a VI-a (2013). Dacă-l întrebi care-i viața lui zice că locuiește lângă Timișoara, împreună cu doi „șproți" și două pisici, ca să-l întrebi ce sunt ăia șproți.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

NOUA LITERATURĂ

Aflată la debut, Camelia BĂLUȚĂ frecventează cursul de scriere creativă de la Universitatea din București. Scrie atent, vădind înclinații certe către gotic și proza de mistere. Povestirea Sora Ratched a fost o temă de seminar, care mi se pare promițătoare, tocmai pentru că este scrisă sub presiunea pe care o degajă orice exercițiu.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Boualem SansalTrenul de Erlingen

sau Metamorfoza lui Dumnezeu

Humanitas, 2020

Carte recomandată de Radu PARASCHIVESCU

 

 

Biblioteca de Proză Contemporană. LITERA

 

 

 

 

 

 

 

CĂRȚI

 

Tracus Arte, 2020

 

Raúl Quirós Molina  (Madrid, 1980)– Los caballos inocentes

Cartea a obținut premiul Felipe Triga și vorbește despre un grup de prieteni din cartierul San Blas din Madrid, care se reunesc în casa unuia dintre ei pentru a-și rememora tinerețea prin intermediul discurilor, fotografiilor, poveștilor. Ce teme abordează? Lipsa locurilor de muncă, represiunea sexuală în Spania anilor optzeci, apariția drogurilor, divorțul și adopția într-o țară care încerca să se nască. Quirós Molina este profesor de teatru și de scriere creativă și a fost finalist la premiul Nadal, cu romanul Aquellas niñas que reconocimos en fotos în 2018.

 

Alexandra NICULESCU

 

Paladin, 2020

 

Humanitas, 2020

 

Casa de pariuri literare, 2020

 

Max Blecher, 2020

 

 

 

 

 

 

 

În nr.-ul acesta semnează

 

 

 

 

 

 

Bianca ZBARCEA: Foto-poeme

Sonnet 73: That time of year thou mayst in me beholdby William Shakespeare

That time of year thou mayst in me behold When yellow leaves, or none, or few, do hang Upon those boughs which shake against the cold, Bare ruin'd choirs, where late the sweet birds sang

 

 

 

 

 

 

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

 

 

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

 

 

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro