OPTm
nr. 69

Casa-cochilie

Motto: "La maison natale est plus qu’un corps de logis, elle est un corps de songes".

"Toute enfance est fabuleuse, naturellement fabuleuse". (Gaston Bachelard)

Aleea cãtre casã nu era dreaptã, ci fãcea câteva ocoluri, respectând copacii care fuseserã plantați de mult timp acolo. O alee pietruitã, în zig-zag aproape, ca un drum care ar gândi aproape singur și ar oscila de mai multe ori înainte sã meargã mai departe.

Casa se vedea, totuși, prin verdeața abundentã, o grãdina sãlbaticã, cine sã o îngrijeascã?, iar din stradã, cum priveai, era mai bine cã frunzișul oferea un paravan natural, oamenii care trec sunt prea curioși, mereu se uitã în curțile altora, stau de vorbã dar se uitã în curtea ta.

Din Jurnalul Sabinei : « Bunicii mei au început la un moment dat sã trãiascã în afara Timpului. Nu mai plecau nicãieri, în afarã de piațã, nu mai primeau în vizitã, nu se mai uitau la televizor, nu vorbeau decât despre viața lor trecutã. Nu știu când au decis sã iasã din Istorie, dar când eram eu copil începuse epoca asta, în anii ’70. Era în casa asta un spațiu în afara Lumii pe care îl adoram ».

*

Podul casei era deschis foarte rar, uneori treceau anii și nimeni nu intra acolo.

Ultima datã au acoperit mai bine cu o plasã metalicã fereastra rotundã din vârful casei, penultima datã au aruncat conținutul lãzilor cu Mersul trenurilor din anii ‘60, ‘70 și ‘80.

Trebuia sã fii capabil sã îți menții echilibrul pe scarã, apoi sã faci saltul decisiv, deloc ușor, ca sã ajungi în pod, unde erau bolte imprevizibile, te puteai lovi la cap într-o clipã, chiar dacã mai urcaseși acolo, de la ultima vizitã, uitai sigur cum sunt așezate grinzile. Plus cã lumina era slabã.

Când a luat în mâini un volum de Mersul trenurilor, din 1955, i s-a pãrut cã paginile erau lipite. Așa și era, unele nu se mai dezlipeau nicicum, se rupeau de îndatã ce le atingeai. “Friabilitatea paginilor era asemãnãtoare cu cea a pielii deshidratate a bãtrânilor, piele albã și complet uscatã, ca o hârtie veche...”, scrisese Sabina, în Jurnal.

“Ce crudã eram atunci, când scriam asta despre pielea celor bãtrâni! Cruzimea tinereții!”, a adãugat mult mai târziu Sabina.

Cãrticica, pentru cã era mai mult o broșurã, nu rãspândea praf, ci uimea printr-o asperitate neașteptatã, datã de succesive umeziri și uscãri, din atmosferã. Prin fereastra rotundã, mereu deschisã, intrau toate anotimpurile și chiar dacã stropii de ploaie și fulgii de zãpadã rãmâneau afarã, ca o perdea evanescentã, la care te-ai fi uitat dacã ai fi sãlãșluit în pod, nu erau chiar inofensive, trimiteau înãuntru ceva din trupul lor rece de apã .

*

Dupã ce a citit despre energiile pe care le acumuleazã obiectele, mai ales cele vechi, Sabina a dat jos de pe pereți tablourile aduse de bunicul din rãzboi. Al Doilea rãzboi. Erau douã picturi în ulei, una reprezentând o pajiște, iar a doua un peisaj marin. Tabloul cu pajiștea avea ca personaj un țãran, cu chipul indistinct care, stând în picioare, pe o cãrare, parcã ținea ceva în mâini și era ușor întors spre cel care ar fi privit tabloul din fațã.

Tablourile puteau fi din Cehia, din Slovacia sau din Ungaria. Mã rog, atunci țãrile astea nu se prezentau ca atare. Dar pânã acolo ajunsese bunicul, în rãzboi. Ar fi trebuit sã se debaraseze de ele, ce energii puteau conține?, bunicul zicea cã le-a luat dintr-o casã devastatã, pãrãsitã și jefuitã, și la mirarea bunicii de ce le-a luat tocmai pe ele, mai ales cã erau și grele, el a zis cã astea i-au plãcut. Toți luau câte ceva, erau case devastate. Sabina nici nu putea sã se gândeascã la familia care fugea din propria-i casã… Rãzboiul e ceva din manualul de istorie.

Dacã ar fi crezut cu adevãrat în energii negative, ar fi trebuit sã le dea cuiva, sã scape de ele. Le-a urcat în pod, nu a putut sã le dea, le vãzuse pe pereți toatã copilãria ei. Cu siguranțã le-ar fi luat cineva, dacã le-ar fi oferit, nu aveau cine știe ce valoare artisticã, dar nu erau nici kitschuri, și erau mai cu seamã foarte vechi. Pânã sã le urce în pod, le-a depus în magazie. Dar acolo o deranja sã le vadã. Erau rezemate de perete, pe jos. Chiar i s-a pãrut cã aveau un aer umilit. În pod nu le mai vedea dar când se gândea la ele, îi apãreau imediat în fața ochilor. Mai ales pajiștea cu țãranul acela, care ține în mâini poate niște fructe, și se uita spre tine, clar, spre tine se uita, deși ochii nu-i erau clari. Sabina se uita la el, în copilãrie, de multe ori, dimineața, când își lua ceașca cu cafea Inka și lapte și fugea din bucãtãrie sã o bea, prin casã. Dar nu ajungea departe, pe hol, o oprea acea siluetã din pajiște și se așeza în fața lui. Țãranul era desculț, avea o cãmașã albã și pantalonii ridicați pânã la genunchi.

Bunicii au crezut o vreme cã Sabina e atrasã de picturã și cã va începe mãcar sã deseneze dar s-au înșelat. Desenele ei – obligatorii – de la școalã erau stângace. Și nici nu îi plãcea. La ora de picturã, și-a murdãrit mâinile cu vopsea și s-a plâns de pete ca de o tragedie, pânã au dispãrut cu totul. Mult sãpun, mult sãpun, degetele se încãpãțânau sã mai pãstreze amintirea unui albastru (de cer), unui verde (al ierbii) și unui roșu (al sângelui). Sângele care izbucnește din degetul Sabinei când cuțitul alunecã de pe ceapã pe pielea albã și finã. Și invadeazã și bucãțile de ceapã, alb cu roșu, ea varsã lacrimi, dar de la ceapã, pentru cã nu o doare, de ce nu o doare?, unde e mama?, sângele pare cã s-a oprit, dar când apasã puțin pe deget, iar pornește, și dacã o sã curgã tot sângele din ea?, o sã devinã albã de tot?, o sã mai trãiascã fãrã sânge?, nu poți trãi fãrã sânge, așa a zis cineva atunci la înmormântare, “i-a înghețat sângele în vene, sãraca, de acum mãcar nu o sã mai sângereze”, despre cine se vorbea?, despre o femeie care fãcuse hemoragie si murise...

Roșu pentru a picta o casã. “De ce ai fãcut casa roșie?”, a întrebat-o învãțãtoarea.

Sabina nu a rãspuns. Nu era încã în stare de subtilitãți, sã spunã, de exemplu, cã nu era roșie, ci stacojie. O casã stacojie e altceva decât o casã roșie. Roșu e rujul de buze al mamei, roșii sunt cireșele, roșu e sângele. Iar se întorcea la sânge. Pentru cã auzise cã o femeie murise de hemoragie, când ea era atât de micã încât nu avea o reprezentare exactã a cuvintelor, dar înțelegea ceva, iar sângele a chinuit-o și pe ea, mai târziu, sângele rãu din chisturile endometriozice, dar era și sângele necesar din vene, și iar era rãu când te tãiai și sângele o lua la vale, înfricoșãtor.

*

Sabina avea simț de observație și imaginație dar nu le folosea la desen și la picturã, ci la povestit. Când se întâlnea, la scara blocului, cu Minodora și cu Andi, le povestea tot felul de istorii pe care le-ar fi trãit cu o zi înainte pãpușile ei. De fapt, inventa pe loc. Ei o rugau sã le povesteascã, iar și iar. Nici ea nu înțelegea cum putea sã inventeze atâtea istorii, cu schimb de replici, interpretând pe rând toate personajele. Minodora și Andi cunoașteau foarte bine pãpușile Sabinei și le era ușor sã și le imagineze vorbind.

Andi îi spunea maicã-sii, uluit: ”Tu știi ce fac pãpușile Sabinei?”

Maicã-sa îi rãspundea cã Sabina vorbește cam mult și cam ciudat și sã nu mai asculte la ce debiteazã ea. Dar bãiatul era convins cã pãpușile acelea aveau viața lor și era mai interesant ce fãceau ele decât ce i se întâmpla lui, în viața de zi cu zi, asta era foarte clar. Și Minodora simțea la fel.

Întâlnirile acestea aveau loc doar la bloc, pentru cã la casã, la bunici, nu exista niciun copil pe stradã, nici în împrejurimi. Alt cartier, altã viațã. Strada era micã, se înfunda, deci nu treceau niciodatã mașini, iar vecinii erau toți bãtrâni. Se uitau la Sabina când cu veselie, când cu tristețe, dupã cum erau sau nu bolnavi. Sara își aduce aminte cum arãtau ochii lor apoși, buzele subțiri și umede, pãrul alb, rar, acoperit cu o șapcã sau cu o basma, o cãciulã sau o bentițã (bunica purta doar turban). Și mai ales simțea mirosul lor. Un miros acrișor, cu tente de apã de colonie, scârbos-dulceagã sau cu iz de bucãtãrie.

Nu suporta sã fie sãrutatã de ei, o mai ferea bunica, trãgând-o spre ea cu repeziciune, bombãnindu-i apoi pe cei care voiau sã întineze obrajii ai Sabinei! Ea, bunica, își ștergea întotdeauna gura temeinic înainte sã o pupe pe obraji.

Dar bãtrânii îi dãdeau adesea bomboane. Nu erau bune, mama îi zicea cã îi stricã dinții, dar mama nu stãtea la casã. Oricum, alt fel de bomboane Sabina nu știa. Doar bucãțile de zahãr, pãtrate, perfecte, din dulapul bucãtãriei. Ținea în gurã un pãtrãțel pânã se topea. Și sigur, mai erau și pralinele, tãvãlite în cacao, pe care bunica le cumpãra doar pentru ea, pentru Sabina, din când în când (erau sigur scumpe), de la cofetãria “Cio-Cio-San”. (Aceastã cofetãrie se gãsea în Blocul Toma Socolescu, lângã Tribunal, la intersecția strãzilor Ștefan cel Mare cu Gh. Lazãr*). Pralinele stãteau într-o bombonierã transparentã, pe care erau pictate niște lebede. Mai mult stilizate. Praful de cacao era amar la început, apoi devenea un mic delir. Sabina nu ar fi putut spune “delir”, dar mai târziu, în Jurnal, a scris:

« Când mãnânc dulceațã de trandafiri și peltea de gutui, mã gândesc la bunica. La fel, plãcintã de mere, cu scorțișoarã. Trãiește prin gustul unor dulciuri unice pe care le fãcea » .

*

Adultã fiind, Sabina a visat într-o noapte cã în pod se afla undeva o cutie mare, în care era ascuns un tort. Dar nu unul oarecare, ci unul extrem de vechi, din 1940. Asta și scria pe el, cu marțipan: “1940”, vedea foarte clar în vis. Avea ciocolatã multã, avea cremã de vanilie, avea frișcã și cireșe. Deci, în visul ei se urca în pod, gãsea cutia, o deschidea și vedea tortul neînceput. Se uita lung la cifrele care formau acel an și o treceau toți fiorii. Apãrea de undeva telefonul ei și ea fotografia tortul. Apoi întindea degetul arãtãtor al mâinii drepte, îl întindea spre tort, iar la atingerea dintre deget și prãjiturã, aceasta se transforma toatã, într-o clipã, în pulbere finã, zbura prin fața ochilor ei, sã o orbeascã parcã, simțea brusc și un miros de migdale, apoi pulberea se fãcea ghemotoc. Iar Sabina se prelingea de-a lungul unei grinzi și rãmânea într-o stare de leșin. Se trezea din vis și era cotropitã de disperare: voia înapoi, în vis!

Când avea sã viseze asta din nou?

*

În fiecare zi, dupã ce se trezeau din somnul de dupã-amiazã, bunicii beau cafeaua în curte, pe bãncuțã. Erau anii ‘80, Sabina era copil, nu avea voie sã bea cafea, de fapt, nici nu era cafea, era un erzaț, bunica îi zicea “cafeaua mincinoasã”, dar tot o sorbeau cu poftã. Ceștile erau mici, fiecare altã culoare, a bunicii era stacojie, de asta picta Sabina la școalã casa stacojie, ceștile aveau o toartã neobișnuitã, nu era ceva adãugat, lipit de corpul ceștii, ci era o prelungire în sus, ca bãțul unui polonic oarecum, și trebuia sã fii atent, pentru cã dacã schimbai câtuși de puțin paralelismul perfect al ceștii cu farfurioara, te trezeai cã o parte din cafea se vãrsa.

Mai exista un set de cești de cafea dar era tabu. Stãtea în bufet, în sufragerie și, câtã vreme a fost copil, Sabina nici nu ajungea pânã la el. Ar fi trebuit sã se urce pe un scaun, dar tot nu ajungea bine, sã dea la o parte geamul care pãzea prețioasele cești. Era un geam cu striații și se mișca cu greutate. Dacã ar fi știut cuvântul, Sabina ar fi spus cã bufetul acela era ca un mausoleu, dar a învãțat cuvântul mai târziu.

“Templul ceștilor de cafea care nu erau folosite niciodatã! Al zaharniței care nu trebuia atinsã! Al pãhãrelelor pentru lichior! Nu s-a spart nimic la cutremurul din ‘77 ! Și pentru cã au rãmas intacte, au devenit și mai prețioase! Stãteau într-un mausoleu! Ceva care trebuie sã însemne viațã dar care se apropia de moarte!”, exclamase ea în Jurnal, în adolescențã.

*

În anumite dupã-amieze, bunica o lua cu ea într-o plimbare care avea o țintã clarã: chioșcul cu bragã și halvițã de lângã Stadion. Treceau de Piața Anton și o luau pe strãduțe înguste, presãrate cu case mici dar cu grãdini pline de flori, ajungeau la cârciuma “Pomul Verde”, unde vedeai tot timpul niște cheflii la mese, afarã, și dupã vreo jumãtate de orã de mers agale, ajungeau la destinație. Chioșcul era ținut de frații sârbi Ivanovici**, ale cãror rețete de bragã și halvițã au rãmas secrete. Tot orașul îi știa, nici nu vindeau scump, nu puteau produce pe cât de mare era cererea.

Beau acolo un pahar cu bragã rece, apoi bunica comanda pachetul cu halvițã și dãdea sticlele pentru a fi umplute cu bragã. Se întorceau cu sentimentul cã au în sacoșe cele mai grozave delicatese din țarã. Și poate nu greșeau…

*

Din Jurnalul Sabinei :

« În copilãrie, dormeam în camera bunicii. Iarna era foarte cald pentru cã lãsa soba sã ardã mult. Uneori, iarna, era atât de cald în camera bunicii, încât eu rãmâneam în maieu. Bunica fãcea camerã separatã fațã de bunicul iar eu aveam patul meu în camera ei. La geam, era montat un difuzor. Prindea numai programul 1 al Radiodifuziunii. Iarna, ne rezemam și eu și bunica de niște perne mari și croșetam, ascultând teatru radiofonic…Când dãdeau cotele apelor Dunãrii, ascultam cu mirare partea în care le auzeam în franțuzește și în rusește. Erau foarte bine pronunțate. Mã întrebam cine le noteazã, cui îi folosesc. Mã gândeam cã nu folosesc nimãnui. Doar cei care navigau nu stãteau sã asculte la difuzor. În paradisul acela al copilãriei mele, știam totuși cã a pleca din România era imposibil. Totul se termina la granițe. Cotele apelor Dunãrii erau mãsurate inutil, ca și cum aceastã transmisie scurtã provenea din radioul de dinainte de 1947, continua sã emitã într-o țarã din care nu mai pleca nimeni. Astãzi aș zice cã stãteam toți, tot poporul român, pe o parte a malului și, cunoscând bine cotele apelor Dunãrii, ne uitam la ea cum curge ».

*

Exista în biblioteca bunicilor multã literaturã clasicã. Erau și romane polițiste, și cãrți de succes din interbelic de care azi nu mai știe nimeni : Cazul Magheru, de exemplu. __ Bunicului îi plãcea sã citeascã și citea tot felul de cãrți, multe pentru un fost grefier cum fusese el. În serile de varã, stãtea pânã târziu și citea, în camera lui, așezat la masã. Biografii ale unor personalitãți istorice sau exploratori, romane istorice.

Târziu, Sabina a încercat sã vândã “Capitalul”, o ediție din anii ’50, pe care bunicul nu știu de unde îl avea, cã doar nu îl cumpãrase?, era ascunsã în pod, dar nu l-a vrut nimeni nici mãcar pe bani puțini. A gãsit între filele lui o pozã foarte veche cu un nud feminin, ceva înduioșãtor pentru cã reprezentarea pãrea aproape pudibondã în comparație cu ce existã astãzi pe piațã.

Din Jurnalul Sabinei : « Nu îmi supravegheau lecturile, erau doar mulțumiți cã citesc foarte mult. Am gãsit la ei Dickens, Balzac, Stendhal, Flaubert, Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Thomas Mann, Galsworthy, Rebreanu, Camil Petrescu, ediția princeps a romanului Maitreyi , romane polițiste interbelice, precum Avocat de divorțuri , care nici nu mai avea coperți, nu am știut niciodatã cine l-a scris, aveau chiar și Opere complete de Sadoveanu, ca și de Pușkin !Într-un fel, biblioteca lor era un bazar dar era fascinant. Erau numai cãrți vechi, foarte diferite de cele pe care mi le cumpãram de la librãrie, în anii ’80, când am început serios sã cumpãr cãrți ».

*

Când s-a mutat de tot în casã, dupã ce și-a vândut garsoniera, Sabina a vrut sa schimbe faianța din baie. Era o faianțã bleu, pe unele plãci având irizații de un albastru foarte închis, aproape mov, iar pe altele niște delfini mici. În multe locuri, smalțul sãrise, arãta foarte vechi dar nu s-a putut îndura sã scoatã faianța. Când fãcea baie în cadã, nu se putea imagina fãrã lumina acelui bleu care o ducea cu gândul imediat la mare, la vacanțele de la Mangalia. La orele amiezii, când pãrinții ei se odihneau la hotel, ea fugea afarã ca sã își cumpere covrigi de la un comerciant tãtar. Covrigi fierbinți de o ardea cerul gurii. Apoi își lua un suc și cãsca ochii pe la magazine. Strãduțele erau aproape pustii pentru cã era prea cald. Mai târziu, fãcând același lucru și în același loc, a avut de fiecare datã sentimentul cã acolo, pe strãduțele Mangaliei, în luna august, la orele amiezii, Timpul stã în loc. Dimineața și seara, când turiștii se foiau, nu era așa. Doar dupã-amiaza. Cu fiecare sejur adãugat, de-a lungul anilor, sentimentul era mai intens.

*

Anul 1916 a fost anul în care pãrinții bunicii au murit într-un accident de tren, acolo unde și lucrau, la gara din Brãila. Ea avea trei ani, nu își amintește nimic. Doar știe cã a ajuns, ea și surorile ei, la orfelinat. Acolo a învãțat meserie și a ajuns “maistrã” de lucru manual, specializatã în țeserea de covoare persane. Despre orfelinatul de la Burdujeni, din Moldova, nu povestea. Mai spunea câte ceva despre școlile pe unde a predat : “Madona Dudu” din Craiova, o școalã de fete din Câmpulung –Muscel, apoi la Ploești. Avea și fotografii în care stãtea sobrã și dreaptã alãturi de elevele ei cele mai iscusite. Fotografii în nuanțe maronii, cum se fãceau pe atunci.

Nimic nu a rãmas din copilãria ei de la orfelinat, cu dormitoare mari, cu haine triste, cu mese lungi, la care se înșirau o grãmada de fetițe nefericite, ca și ea. Care erau probabil ținute foarte din scurt. Doar ea știa și nu spunea.

Sabina, în Jurnal: ”Am gãsit, în copilãrie, în șifonierul bunicii o poșetã veche, în care ținea doar douã lucruri: douã poze cu pãrinții ei. De care nu își amintea nimic…. Dupã ce ea a murit, am luat eu pozele, sã le pãstrez. Aș da oricât sã aflu ce s-a întâmplat în ziua aceea și în ce mãsurã semãn cu acești strãbunici ai mei dar nu am sã aflu asta niciodatã”.

*

Din Jurnalul Sabinei: ”Înainte sã moarã, bunicul mi-a oferit copia xerox a unei hârtii vechi, care reprezenta inventarul obiectelor pe care regimul comunist le confiscase din casa lui pãrinteascã, document la care ajunsese cu greu dupã 1990. Pe lângã casa propriu-zisã, pãdurea și acareturile, erau înșiruite o sumedenie de obiecte de uz casnic care, dacã le citeai și le reciteai, îți dãdeau vertij. Pentru cã era toatã intimitatea unui cãmin”.

În timp, Sabina începea sã plângã atunci când recitea lista. Mai ales când ajungea la lingurițele din argint și la lenjerie. Nu și-a cumpãrat niciodatã lingurițe din argint. Le-ar fi vrut doar pe acelea.

Ca sã se linișteascã, își aduna forțele ca sã își aminteascã serile în care juca rummy cu bunicii ei, în sufragerie, având ca mizã monede de 25 de bãnuți. Li se întâmpla sã joace și pânã dupã miezul nopții. Bunica îi oferea Joker-ul ori de câte ori îl avea, atunci când Sabina voia schimb pentru cã avea “dublã”. Când câștiga Sabina, bunica se bucura mai mult decât atunci când câștiga ea însãși. Își amintește asta foarte clar.

*

Amintirile Sabinei zboarã prin mintea ei ca niște roiuri de fluturi, dinr-o rezervație de fluturi, dacã așa ceva o fi existând pe undeva prin lume, vârstele Sabinei se amestecau și ele, în loc sã se înșire ca mãrgelele pe ațã, se loveau între ele, bezmetic, uneori, când ieșeau din somnul refulãrii. În aceste imagini, Sabina avea când cinci ani, când zece, când era adolescentã, când era studentã, dar cu trecerea timpului, era mai ales copilã. Purtând rochițe colorate dar mereu cu pãrul scurt, așa o tundea mama, chipul ei rãsãrea și fãrã sã îl cheme, nu doar la impulsul vreunei madlene, ci la orice, oricând. Și cu cât treceau anii, cu atât Trecutul se mãrea, se expanda, așa cum spun unii oameni de științã despre Univers.

Locuri/ strãzi/ personaje reale din orașul Ploiești

Serenela GHIȚEANU

Scrie cronică de carte la Revista 22, are un doctorat în limbă și literatură franceză și titlul universitar de conferențiar. A publicat volumele Sylvie Germain. La Grace et la Chute (2010), Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d'identite (2013), Marguerite Duras ou le gout du vertige(2016). De asemenea, a reunit cronicile sale de carte in volumele Ora de citit(2011) si A doua ora de citit (2015). E coautoare a vol. Scriitorul, cenzura și Securitatea. Bujor Nedelcovici și invitații săi (2009). A publicat proză scurtă în periodice.

 

 

 

 

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

 

 

NOUA LITERATURĂ

Tandră și nostalgică, proza Serenelei GHIȚEANU este un bildungsroman în variantă miniaturală. Amintind de atmosfera spațiilor citadine romanești interbelice, această broderie textuală în care se pierd ample pasaje oniric-senzoriale pare o îngemănare între arta narativă a Cellei Serghi și decorurile prozei lui Eliade.

Andrei ȘERBAN

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Acasă în lume, de Vintilă Mihăilescu și Ioana Tudora

igloobooks, 2020

Carte recomandată de Cristina BOGDAN

 

 

CĂRȚI NOI

 

Antologie și introducere de Francesco Napoli

Traducere și note de Smaranda Bratu Elian și Aurora Firța Marin

Ediție îngrijită de Smaranda Bratu Elian

HUMANITAS

 

 

 

Cu o reducere de 25 %

ART

 

 

 

 

30% reducere

CORINT

 

 

Apărută în 2021: fantasy, mister, poveste despre magie și memorie.

 

SCRIITORI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

 

 

 

 

 

 

 

CĂRȚI BUNE

la edituri mici

Black Button

 

 

 

Editura Muzeul Literaturii

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto-poeme de

Bianca ZBARCEA

 

The Cats Will Know
by Cesare Pavese

There will be other days,
there will be other voices.
You will smile alone.
The cats will know.
You will hear words
old and spent and useless
like costumes left over
from yesterday’s parties.

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro