OPTm
nr. 69

Fabricile mele - Berlin 2008 (3)

În Berlin erai ca Pinocchio în Țara Jucăriilor, mi-a spus odată un psiholog. Mi-a plăcut formularea și era și adevărată, cum adevărat era și că o spusese și din invidie. Viața lui din București era sigură, dar monotonă, viața mea din Berlin era nesigură, dar colorată. Îmi acceptasem cu totul pribegia, în toate, în cele ale vieții, ale minții, ale identității. Mi-o acceptasem de mult, de când înțelesesem că într-o viață sigură ai nesiguranța că o să-ți pierzi siguranța. Berlin era o minciună, după război, clădirile fuseseră reconstruite pe modelul celor distruse. Arătau vechi, dar erau noi, le simțeai noi, de la miros, de la starea prea bună, cine știe. Parcă aș fi trăit într-un decor de film.

Ignoram viața obișnuită, de zi cu zi, așa-numita viață adevărată, a nemților care trăiau acolo de-o viață. Realitatea lor era falsă, era fundalul necesar al filmului meu. Noaptea, mă orientam pe drumuri după turnul radioului, după luminița lui roșie. Arăta estul și spuneam că de acolo ni se transmit și visele lucide. Când puneai un timbru sub limbă, accesai transmisia. Îmi imaginam razele care se duc în fiecare clipă în zece mii de locuri din oraș. În Țara Jucăriilor, toți eram copii fugiți de acasă, chiar și dacă nu mai eram copii. Una fugise de familie. Încă o suna maică-sa și-o învinuia că din cauza ei făcuse cancer. Unul făcuse o descoperire uriașă pe card și fugise de datorii. Îi scria mereu banca, îl sunau, ne arăta vesel cum le ignoră mesajele. Altul bătuse un polițist în țara lui și aștepta în Berlin să treacă anii până la prescriere. Alții fugiseră de sclavia muncii, a siguranței false, dar și aici puteai să cazi în capcane. În Berlin părea că poți să trăiești din nimic. Luam de pe trotuar sticle goale, lăsate special pentru noi, și ne făceam mâncarea pe o zi. Joia, la piața turcească, ne lăsau pe degeaba fructele și legumele nevândute. Pe străzi erau obiecte gratis, mobilă, electrocasnice, haine frumoase, în sacoșe, uneori și cu bani lăsați în buzunare. Erau un fel de magazine unde luam obiecte gratis, se presupunea că trebuie doar să lăsăm ceva în schimb. Erau locuri unde beai și mâncai o noapte și plăteai cât voiai, dacă voiai.

Supermarketurile aruncau tone de mâncare nevândută. Dacă furam din ele, nu suferea nimeni. Intram și ronțăiam un pic de ciocolată la un raft, beam o gură de suc dincolo. De la raftul cu lux luam un borcănel de trufe la aproape o sută de euro, îl băgam în buzunarul paltonului meu suedez. Puneam jumate pe o porție de paste acasă, jumate a doua zi. Era fabrica de prăjituri la mine în cartier, am fost o dată cu o gașcă. Erau containere metalice pline cu prăjituri ușor imperfecte și refuzate. Cristi s-a aruncat într-unul ca într-un bazin. Au lăsat la mine sacoșele uriașe, mi s-a acrit de câte torturi și gogoși am băgat în zilele următoare. Pentru bani mai mulți, puteai să vinzi droguri, le luai dintr-un cartier și le vindeai în altul, în fața clubului. Sau furai biciclete. Nu-mi plăcea la furat biciclete, orice furt care depășea nevoile normale mi se părea pervers. M-am certat o dată cu Nichi, dosisem cu ea niște polen dintr-o băcănie bio și, când ieșeam, a văzut cum își lasă un hipster bicicleta nelegată și intră pe o ușă. N-am lăsat-o s-o ia, i-am zis că una era să iei din surplusul supermarketurilor și alta să-l lași pe om fără roți. Era foarte nervoasă, mă ura că-i stricasem distracția. Pe urmă am fost la mine, a pus mere la cuptor și ne-am întins pe saltea. A dat drumul la gaz și uitase să dea și foc sau se făcuse că uită. A trecut ceva până am simțit. Cum zicea Liana, dacă vrei haos, du-te cu Nichi și cu Cristi. Aveau un talent special, atrăgeau haosul, erau mereu în belele, deși viața ar fi putut fi așa de simplă acolo. N-aveau nici măcar bare la metrou, nu plăteam niciodată. Chiria mea era ridicol de mică, 120 de euro, dar erau și variante gratis. Niște case unde locuiau anarhiști plătiți de stat pe proiect, ca experimente de comunitate. Tineri din landurile conservatoare ale Germaniei veneau în Berlin la studii, se dădeau o vreme anarhiști și se întorceau să lucreze ca ingineri la Mercedes. Camerele erau gratis, dar trebuia să te primească ei și să-ți faci rost de cărbuni pentru foc. Controlau totul cum învățaseră de la părinții lor și te dădeau afară dacă nu te încadrai.

O dată pe săptămână, statul le lăsa mâncare. Sâmbăta făceau ședințe anarhiste. Anthony și Carola și copilul lor stăteau acolo de ani. Le jucau jocul, înjurau împreună la ședințe pe Kapitalismus, dar râdeau de ei pe ascuns. Anthony îi și speria, era mare și fioros când voia, o dată și-a scos dinții să ni-i arate, avea tot numai o proteză de la bătăi.

Carola era o sud-americană mereu drogată și prietenoasă. Copilașul se uita într-o cameră la televizor și noi trăgeam linii de MDMA în bucătărie. Anthony lucra pe schele la concerte, instala scenele. Lucra noaptea și, înainte să plece, băga multă cocaină să se activeze, iar când ajungea pe șantier băga mult hașiș să se mai liniștească, să nu-i vină să se cațere ca Tarzan. Țara Jucăriilor îl transformase în măgar de povară, îl pusese la muncă. Îl enerva munca mea, i se părea prea ușoară. Zicea – traducător, fuck off, ce boierie. The little girl went to the river. Iei cuvintele și le pui pe alea din română. Voi rămâneți aici și vă distrați și eu mă duc în frig, la înălțime, ca să-i pregătesc scena muistului de Elton John.

Printre copiii fugiți erau și unii care făceau bani adevărați. Bobică și echipa lui făceau desene animate. Apartamentul lui era un vis Disney. Pe ecrane mari făceau animații niște fete frumoase. Scoteau din cuptor tăvi cu ciocolată de casă și aveau punguțe cu pastiluțe albastre. Popică era un rege, a făcut odată o petrecere cu dilăr de serviciu. Dilărul stătea într-un colț, cu un câine mare lângă el și o servietă deschisă în față. Te duceai și-i cereai ce voiai, pe degeaba, și el îți recomanda combinații. Dar nici nu trebuia să te duci, cei mai aproape de el luau și dădeau tot mai departe. Îți veneau toate la mână și fără să ceri. Dansam spate în spate cu Liana și-am gândit – dă-mi un fum. Și mi-a întins jointul peste umăr.

Dan SOCIU

Poet (n. 1978) reprezentativ al generației 2000, tradus, premiat, Dan Sociu este autorul volumelor borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână (2002), fratele păduche (2004), cîntece eXcesive (2005), Mouths Dry with Hatred (2012) Poezii naive și sentimentale (2012), Vino cu mine știu exact unde mergem (2013). De asemenea, scrie romane, traduce poeme. Premii: „Ronald Gasparic”, Canada (2002), Premiul Național pentru Poezie Mihai Eminescu (2002).

 

 

 

 

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

 

 

 

 

NOUA LITERATURĂ

 

Andreea Berechet scrie ca și cum ar purta o cameră de filmat printr-o lume desprinsă dintr-un album cu fotografii de familie. Cuvintele zăbovesc asupra câte unui personaj sau a unui context și portretul sau scena capătă viață, devin episoade dintr-o poveste ce se ivește firesc sub privirile cititorului. Familiarizată cu munca de scenarist, Andreea construiește credibil dialogurile, selectează detaliile memorabile, țese punțile între secvențe, cu măiestria povestitorului care știe că toate elementele au importanța lor în tabloul final. O scriitură alertă, cu un foarte rafinat echilibru între modurile de expunere, definește stilul acestei autoare, care-și îndreaptă atenția mai ales asupra resorturilor psihologice ale istoriilor narate.

Cristina BOGDAN

 

Muzeul de la Piscu (ceramică), înființat de soții Adriana și Virgil Scripcariu

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii (semnate de 14 scriitori).

Crime Scene Press, 2020

 

Recomandare OPTm

 

 

 

CĂRȚI NOI

 

 

 

Humanitas, 2021

 

 

 

Ed Etnologică, 2020

 

 

Humanitas, 2020

 

 

 

Ed. Igloomedia, 2017

 

 

VIAȚA ARTISTICĂ

 

Victor Gingiu, între două expoziții

 

LITERA , 2020

 

 

Revista Museikon, Nr 4/2020, Ed. MEGA

 

 

Semnează

 

LITERA, 2020​

 

 

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro