OPTm
nr. 93/6

Contemporary Ars moriendi

Timpurile înspăimântătoare, fie ele istorice – și deci, reale – ori imaginare și imaginabile, cele care țin de realitatea narațiunilor fantastice, legendare, ale filmelor științifico-fantastice, adesea premonitorii pentru viitor, stau astăzi, la nivel planetar, sub semnul unei maladii generalizate, un fel de aripă neagră virală care, prea adesea și în mod nefast, aduce moartea neașteptată. Pe paturi de spital sau în spații domestice, moartea devine prezentă în forme concrete, al căror semn se întrevede uneori în costumele maladiv de albe ale medicilor încapsulați ca falși cosmonauți, care aduc a pupe imaculate de borangic. Îngerul morții sau companioana lui scheletoidă, purtătoare de coasă, gata să transfere brutal ființa dinspre o lume către cealaltă, par creații ale mentalului unor grupuri umane revolute.

2021 este un timp pluristratificat și paradoxal, în care confortul extrem, comoditatea, tehnologia ultravansată, comunicarea ultrarapidă, telemedicina, grija pentru mediu și planetă, pentru tradiție și sustenabil ori calitatea vieții, pentru drepturile umane tot mai diverse stau alături de sărăcia extremă, foamete, precaritatea vieții jurnaliere, izolare, abuz, cataclisme naturale, lipsa intimității, fraude economice, cibernetice, extremism, violență și terorism, conflicte armate însoțite de migrație, amenințarea vieții pe multiple căi, opuse discursurilor pacifiste. Toate, simultan, pe aceeași planetă, ca într-un joc cu piese de varii soiuri, pentru toți jucătorii. Unicul personaj imbatabil, care își face (pre)simțită prezența, este cea care ne scoate pe toți din starea de viu pe care o purtăm odată cu respirația.

Arta de a accepta, înțelege ori primi moartea, ca pe un însoțitor ubicuu și firesc, a preocupat ființa umană încă de la începuturile ei. Nu este de mirare că imaginarul colectiv, cel puțin, manifestat în credințe, practici religioase ori mistice, cutume de toate felurile, expresii artistice ori sisteme de gândire este unul atât de interesant și de bogat, pretutindeni pe planetă. Europa Occidentală, cu panoplia sa de culturi și componente religioase dominante, își (con)figurează imagini spectaculoase ale morții, atât în zona aulică, cât și a „claselor” sau elitelor vremii ori în rândul oamenilor „simpli”, păstrători, purtători și colportori de cultură populară. Preocuparea pentru studierea atitudinii individului din ceea ce astăzi numim Europa Occidentală s-a coagulat deja în discipline de studiu pentru care cercetarea este, în prezent, avansată, medievistica excelând în tratarea temei morții, poate tocmai pentru că imaginarul exprimat în forme concrete, artistice, de cele mai multe ori, este unul impresionant, neîncetând să fascineze. Există, de bună seamă, și un soi de fervoare pasională pentru temă și, de aceea, preocupările par fi unele eterne, pe potriva personajului urmărit.

Relativ recent, deși vorbim deja de secolul trecut, în Franța a fost constituită, în 1987, la inițiativa lui Hélène și Bertrand Utzinger, asociația Danses macabres d'Europe/Asociația Dansurilor macabre din Europa, care s-a dezvoltat între timp în mai multe țări ale Europei apusene: Elveția, Italia, Țările de Jos, Germania, în prezent, deschiderea către noi membri aparținând unor zone geografice mai puțin vestice fiind evidentă. Propunând diverse teme referitoare la ars moriendi, din 1987 și până în prezent au fost organizate constant congrese internaționale găzduite de statele membre; astfel, în 1987, primul congres a avut loc la Clusone, în Lombardia, anul următor evenimentul a fost organizat la Chartres, apoi în Alsacia, în 1990, la Straubing, în Bavaria, doi ani mai târziu, iar în 1995 la Füssen, apoi la Kassel, în 1998, urmând Vendôme în 2000, Rouen în 2003, Gand în 2005, Metnitz, în Austria, în 2007. România, un stat al Europei de Est, a găzduit congresul la Sibiu, în 2010. Urmează Chartres în 2012, Torino, după doi ani, Troyes, în 2016, Paris, trei ani mai târziu.

În vremuri vădit însemnate de morbul nefast al unui virus din clasa Corona, un virus „încoronat” al „regnului” său, Facultatea de Litere a Universității din București a organizat a XIX-a ediție a Congresului internațional al Dansurilor macabre și al artei macabre în general, între 9 și 12 septembrie 2021.

Participanții au fost cercetători și membri de prestigiu ai comunităților universitare din Franța, Italia, Spania, Germania, Marea Britanie, Finlanda și România. Într-un fel în răspăr, devansând evenimentul propriu-zis, poate dintr-un gest cu nevădite funcții apotropaice, studiile prezentate în cadrul congresului, în limbile franceză și engleză, au fost deja publicate în volumul Regarder la Mort en face (Editura Universității din București), coordonat de Cristina Bogdan și Silvia Marin Barutcieff.

Desigur că un astfel de congres ar fi putut fi asamblat, în buna practică a zilelor pe care le trăim, în modernul sistem online; de altfel, au existat și sesiuni „hibride”, în care invitații au fost prezenți grație conexiunii la distanță, fapt înscris în firescul spontan al situațiilor la care cercetătorii de astăzi se adaptează pentru a-și putea continua activitățile.

După ceremonia de deschidere din Sala de Lectură a Bibliotecii Facultății de Litere, la care au luat cuvântul reprezentanți ai conducerii Universității din București, Facultății de Litere și asociației culturale Danses macabres d'Europe, congresul a fost inaugurat de o conferință dedicată unui tablou semnat de Elias Greither, susținută de istoricul de artă Ilona Hans-Collas, președinta asociației organizatoare.

Ziua dedicată primelor două sesiuni (Regards nouveaux sur les Danses macabres/New Glimpses toward the Dance of Death și Sous les signes de la mort/Under the Sign of Death) a debutat cu prezentarea susținută de vicepreședintele asociației, Didier Jugan. Tema propusă, Danse macabre: le chartreuex et l'ermite, a reprezentat o plonjare directă în contextul medieval occidental și s-a constituit într-un fir al Ariadnei pe care ceilalți cercetători l-au urmat sau l-au repoziționat, fiecare din perspectiva disciplinei și a tipului de abordare de la care s-a revendicat. Lucrările susținute au venit dinspre zonele de restaurare a patrimoniului (Clément Guinamard, David Jouneau, Barbara Brunet-Imbault, Margot Bleicher, Benjamin Reidiboym) ori de cercetare a manuscriselor în diverse idiomuri – catalană și spaniolă (Johnatan Marin Gallo). Panelul al doilea a cuprins mai ales abordări literare, făcute de cunoscuți profesori universitari din lumea academică franceză (Danielle Quéruel, Denis Hüe). Cécile Coutin a făcut posibilă vizionarea și comentarea spectacolului de balet expresionist La Table Verte, al artistului Kurt Joos (1901-1979), care, în 1932, a imaginat o reprezentare coregrafică a morții brutale induse de război, de fapt o metaforă a morții violente, transfigurate în expresie artistică.

Cea de-a doua zi a congresului (cu partițiile corespunzătoare: Imago mortis dans la longue durée /Imago mortis through the Centuries și Littérature et pratiques culturelles autour de la mort/Literature and Cultural Practicies around Death) a avut-o drept amfitrion deschizător de porți simbolice pe Cristina Bogdan, conferențiar și prodecan la Facultatea de Litere a Universității din București, care, în urma cercetărilor de peste 20 de ani în ruralul și urbanul religiosului eclezial și tradițional românesc, a putut oferi un ansamblu de reprezentări vizuale cu privire la moartea ex-poziționată mural în bisericile românești.

Abordarea cercetătoarei cu privire la spațiul tradițional de reprezentare a morții a adus interpretări diferite, în completarea excursului din spațiul occidental, așa cum de altfel s-a întâmplat și în cazul celorlalți specialiști din România: Nicolae Panea, Astrid Cambose, Corina Croitoru, Cristina-Ioana Dima care, fie din perspectivă etnologică (N. Panea) sau etnografică (A. Cambose), lingvistică și literară (C.-I. Dima), literar artistică (C. Croitoru) sau de imagologie (Eli Bădică) au redat câteva dintre manifestările și formele de expresie ale morții din lumea autohtonă.

Totodată, tratată din diverse perspective – artistică, în interpretarea unui manuscris conținând un dans macabru (Sophie Oosterwijk), a imaginilor violente, legate de moartea lui Iuda (Anne Lafran), sau surprinsă în reprezentările de factură numismatică – monede și medalii (Yves Coativy) – moartea și-a dovedit din nou prezența în concretețea urmelor prin care contemporanii o redescoperă. Acestea pot fi citite și descifrate în reprezentările din manuscrise și tablouri (Laurent Ungeheuer, Jőrg Vőgele, Katharina Schuler, Luisa Rittershaus sau Lenke Kovács), dar și în manifestările ritualico-religioase din anumite sate alpine (Caterina Angela Agus și Giuliana Giai).

Laura Dumitrescu a sistematizat o analiză textuală pentru Le roman de Fauvel, cu accent pe metadiscurs și poziționarea autorului față de text, în vreme ce Andreea Cosma și Lucia Waldman au redat imaginea practicilor funerare tradiționale și actuale ale evreilor, inserții necesare pentru a coagula imaginarul și expresia funebră ale celor care, înțelegând moartea ca pe o trecere, caută ca, înainte de a-și alege teritoriul viețuirii, să îl aleagă pe cel al înhumării – cimitirul.

În spiritul fricii și, totodată, al devoțiunii în fața morții, lucrarea Silviei Marin Barutcieff, cercetătoare care, de aproape două decenii, poartă în preocupările sale academice, figurile antropomorfe sau umano-fantastice ale sfântului Hristofor (în spațiile autohtone, dar mai ales în cele ale Occidentului, acolo unde lăcașurile ecleziale l-au primit cu generozitate), aduce în lumină dimensiunea apotropaică a reprezentărilor hristoforice din iconografia Alpilor, ca o dovadă simbolică a faptului că Sfântul îl poate purta pe Hristos și peste munți, nu doar prin ape, deci peste întreg cuprinsul creației.

Este limpede că ceea ce organizatorii congresului și-au propus în cele trei zile, nu departe de un sens fantastic-inițiatic și urmând o structură aproape grandioasă autour de la mort, reprezintă, în sinusoida timpurilor noastre, un excurs interactiv și ultraactiv. Prin intermediul acestuia, amfitrionii s-au ambiționat să aducă specialistul occidental în concretul urbanului bucureștean și românesc, astfel că programul a cuprins și o dimensiune de explorare a patrimoniului cultural și religios din București (Mănăstirea Antim, cu biserica și muzeul aferent, Muzeul Național de Artă al României) sau din localități în care iconografia funebră, canonică sau necanonică, astăzi aproape prohibită, se poate observa, analiza, interpreta (localități din sudul României, din zona Pitești-Curtea de Argeș).

Pe parcursul lucrărilor congresului, volumele cuprinzând studiile evenimentului de față, ca și pe cele ale congresului precedent din 2019 de la Paris, alături de volumul semnat de Cristina Bogdan, Moartea și lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate, precum și alte lucrări ale cercetătorilor prezenți la această întâlnire științifică, au putut fi accesibile celor interesați.

Câștigul prezenței zilnice, pe întreaga durată a panelurilor, în amfiteatrele Facultății de Litere, dincolo de comunicarea vie, de energia indiscutabilă născută din fervoarea discuțiilor, a fost acela că a făcut dovada unui spirit coagulat în jurul unor idei comune, un fel de abur pe care spațiile ecranate, cel puțin decomandată, nu îl pot surprinde. Un fel de realitate de categoria I care, în ultima vreme, se lăsase ascunsă sau absentase de-a dreptul. Energia și spiritul prezenței comune, a ideilor materializate într-o formă specifică, gesturile însoțitoare prezentărilor au compus un „corp doi” al corpusului de materiale, pe care volumul îl configurează în cele șapte secțiuni ale sale, corespunzătoare secțiunilor din programul propus de organizatori.

Congresul internațional al Dansurilor macabre recontextualizează, astfel, teme de prim interes pentru individul modern, supus confruntării cu realități din ce în ce mai solicitante, „augmentate” de avansul cuceririlor din spațiul digital.

Cercetările și reflecțiile vor continua: moartea în prezența ei presimțită, anunțată sau inopinată, imaginată, fantastă sau manifestă, studiată sau ocolită, invocată sau eludată, considerată sau nu drept companion al ființei din orice regn ori specie, face încă ființele telurice și creațiile umanului să „baladeze” în noua existență realo-virtuală, mascată sau demascată, din toate cele patru zări.

Irina BALOTESCU

Cercetător științific la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române și la Institutul de Cercetare al Universității din București – ICUB, e preocupată de domeniile etnologice, deține titlul de doctor în domeniul filologiei și este autoarea volumului Patrimoniul cultural imaterial în context intern și internațional. Dinamica unui concept (2019).

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Oana Topală încearcă să intre în goticul de tip occidental, cu o poveste care pune accentul pe descriere și atmosferă, ceea ce poate fi un bun exercițiu prozistic. Atentă la detalii, la stil, ea reușește să creioneze un personaj pregătit pentru aventură.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Recomandată de

Ștefan Sabin Pavelescu

Lunea prozatorilor la Bogdania

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

LITERA, 2021

Polirom, prin elefant.ro

Eikon, 2021

Editura ART

AUDIOBOOK

Mihai Călin citește din E.A. Poe (Pe VOXA)

TRAFIKA Europe, un radio de literatură europeană

Școala Ardeleană, 2021

O poveste despre un tată și fiul său

LITERA, 2021

AUDIOBOOK-uri

Art prin Cartepedia

Copyright © optmotive.ro