63 / 10 mai, 2021

Eco-thriller-ul: un sub-gen nedreptățit!?

În ultimii ani, fie ca un impuls necontrolat de răzvrătire la o realitate mult prea oprimantă și ale cărei consecințe sunt din ce în ce mai invazive, fie ca o stare de fapt imposibil de evitat ce ține de o anumită predilecție a „pieței” internaționale cinematografice de a produce, regiza și distribui așa numitele „filme catastrofice”, sau „eco-thriller-ele” cum am văzut că mai sunt numite în literatura de specialitate, am avut un anume penchant pentru acest gen de filme. Tendința generală este să le vedem pe ascuns, ca și cum am face un lucru rușinos, sau să nu vorbim absolut deloc despre ele în cercul de cinefili în care ne învârtim. La o reflecție mai onestă, aș spune totuși că acest sub-gen, slab aspectat estetic și sub-categorisit pe axa valorică, este cât se poate de prezent pe ecranele noastre. Aș putea afirma chiar, sperând că nu voi șoca prea tare, că a lansat și câteva capodopere în anii ’70, mai ales, dar și de atunci încoace. Orice încercare de definire estetică a acestui gen cinematografic pornește, inevitabil, de la circumscrierea lui într-un imaginar supranatural al catastrofei, dar și din prisma realismului. În acest al doilea caz, problematica mediului înconjurător apare în centrul unei intrigi politice, în care jocurile de influență și de supremație politică pun în pericol ecosistemul. Regăsim aici atmosfera paranoică și crepusculară a cinemaului anilor ‘70, o epocă în care comploturile reale (Toți oamenii președintelui de Alan J. Pakula, 1976) sau fanteziste (Cele trei zile ale Condorului de Sidney Pollack, 1975) hrăneau imaginarul și conștiința politică a Statelor Unite ale Americii. Alan J. Pakula este chiar unul dintre marii autori ai genului, în 1993 acesta regizând un eco-thriller juridic cu foarte mare impact public, Afacerea Pelican, o adaptare după un roman la modă de John Grisham. De-a lungul anilor 2010, paradigma scandalului ecologic instrumentalizat în umbra puterii este atât de bine însușită de către opinia publică, încât tot mai multe producții de gen se interesează mai degrabă de cei situați de partea cealaltă a baricadei: aceste noi producții sunt interesate de îndoielile și de dilemele morale ale activiștilor ecologici care nu mai au decât terorismul ca instrument de acțiune. Pe această temă, avem filmul Night Moves / Manevre nocturne (Kelly Reichard, 2013) și terifiantul The East, tradus în limba română, Organizația East (Zal Batmanglij, 2013), filme în care apar ecologiști radicali surprinși în adevărate tragedii ideologice, în inima cărora hybrisul violenței este consecința disperării și neputinței oamenilor de a se ridica împotriva dezastrelor ambientale.

Cu siguranță, categoria cea mai marcantă este cea a filmelor care-l confruntă pe spectator cu iminența catastrofelor de mediu, cum este cazul filmului No Blade of Grass (Cornel Wilde, 1970), adaptare după romanul lui John Christopher, Moartea lui Grass. Scenariul catastrofic netezește calea unor producții în care catastrofa este noua identitate vizuală. Fără a fi intenționat premonitorii, aceste scenarii se încadrează foarte bine pe linia unui „cum ar fi dacă” profetic: un virus atacă plantele și provoacă foamete și haos. Eroul, însoțit de familia sa și de prieteni, fuge din Londra și se adăpostește într-o fermă izolată; filmul este un road movie, un survival epic și ecologic, o operă violentă și pesimistă care anunță cu o acuitate înfricoșătoare problemele prezentului nostru. Mult mai urban, dar la fel de terifiant, Soylent Green (1973) de Richard Fleischer, tradus în limba română cu titlul Hrana verde, are ca punct de plecare romanul Make Room! Make Room! din 1966 de Harry Harrison. Filmul este o distopie ecologică situată în 2022. Oamenii au epuizat deja toate resursele naturale și doar „soarele verde”, un fel de pastilă, mai reușea să hrănească o populație înfometată care nu știa cum să creeze asemenea alimente. Fauna și flora au dispărut, temperatura era deja sufocantă, iar suprapopularea atingea cote neverosimile. Omniprezentă și opresivă, poliția trebuia să asigure ordinea. Însoțit de un prieten fidel, eroul, un polițist, va descoperi cu prețul vieții sale, înfricoșătoarea realitate a acestei societăți inumane. Genericul filmului redă istoria secolului XX și explică cum umanitatea a ajuns în acest punct. Care este punctul forte al acestui film? Recursul total la imagini de arhivă și la fotografii din actualitate și niciun compromis acordat ficțiunii: ororile realității sunt suficiente pentru a concura cu orice scenariu ficțional.

Tot în această zonă a filmelor „culte” se situează și Silent Running (Douglas Trumbull, 1972). De data aceasta viitorul la care se face referire este unul și mai îndepărtat: pământul și-a epuizat total resursele naturale și vegetația a dispărut aproape în întregime. În nave spațiale imense sunt cultivate păduri și plante. Eroul este de data aceasta un botanist, Freeman, care întreține cu multă pasiune această ultimă oază de verde, până când, într-o zi, din rațiuni economice li se dă ordinul să distrugă aceste sere și să aducă navele înapoi pe pământ. În acest moment, pentru Freeman începe o luptă aprigă cu ceilalți membri ai echipajului, în scopul de a salva acest ultim eșantion din Mama Natură. Rareori un space opera a mai fost atât de „verde” și, de puține ori, vreun film a mai cultivat cu atâta grijă, chiar și într-o epocă aflată în plină derivă, sensul libertății la oameni: omul liber este acela care încearcă să se piardă cu totul în necesitatea naturii însăși, chiar dacă pentru asta trebuie să devină un criminal, un om situat în afara legii, în afara lumii omologate. Sensul profund al filmului rezidă tocmai în această idee a răzvrătirii civile în scopul de a prezerva echilibrul cosmic.

Poate cele mai impresionante filme din această categorie sunt filmele care se ancorează în prezent pentru a-l putea proiecta într-o atmosferă fantastică angoasantă. În această linie, Australia pare să dețină supremația: cu mijloace minimale, dar cu efecte maxime, The Last Wave (1977), de Peter Weir, ne conduce în visele premonitorii ale unui avocat, David Burton, în care crimele, ritualurile aborigene și profețiile apocaliptice devin o frescă hipnotică a dezastrului viitor. Tot din aceeași zonă geografică ne vine și filmul Long Weekend (1978), de Colin Eggleston, un film cu accente horror, dar și cu un puternic substrat de satiră socială, crudă și abrazivă. Un cuplu aflat în plină criză profită de weekend pentru a încerca să se reconcilieze. Unde? În plină natură sălbatică! Dar nu vor reuși decât să se îndepărteze și mai mult unul de celălalt, dar și de ambientul lor. În loc să încerce să-i regăsească valorile și binefacerile, ei nu fac altceva decât să-l murdărească, să-l pângărească și să-l provoace cu disprețul și inconștiența lor. Filmul respectă mecanica suspansului proprie thriller-ului, fiecare secvență nefiind altceva decât o „eroare” ecologică, care-i condamnă să se supună „răzbunării” mediului înconjurător. În acest sens, putem afirma că filmul este un slasher movie, în care ucigașul nu mai are nevoie de mască: este însăși natura, totală și abstractă, nemiloasă și proteică, cea care-i urmărește pe propriii ei ucigași. Victima devine astfel călău, iar vinovații trebuie să plătească: păsări de pradă, insecte, rozătoare, vegetația, totul se aliază împotriva acestor rebuturi ale lumii moderne. Nu aș putea încheia această enumerare aleatorie a unor filme „culte” ale anilor ‘70-‘90, fără să mă refer la oniricul și atât de absurdul film al lui Kurosawa din 1999, Charisma. Filmul prezintă povestea unui detectiv ruinat care se confruntă cu o comunitate organizată în jurul unui copac misterios și relevă neliniști majore despre mutațiile suferite de o lume aflată la amurgul unui secol mortificat.

Mult mai recentul film independent, Strange Nature (2018), de Jim Ojala, este dovada vie că eco-thriller-ul are încă un viitor, cinematografic cel puțin!

Diana NECHIT

Lector universitar la Departamentul de Artă Teatrală, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Diana este doctor în literatură franceză cu o teză despre teatrul lui Bernard-Marie Koltès. Scrie cronici și studii despre literatura dramatică, teatru și film. A tradus literatură franceză contemporană, în special, teatru.

în același număr

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Cu o mare disponibilitate pentru schimbarea registrelor epice, când confesivă, când în ipostaza de narator obiectiv, Florentina Ionescu dovedește în toate situațiile o predispoziție spre analiza sociologică și aptitudini de constructor epic.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de Cristina BOGDAN

​TACT

CĂRȚI NOI

Unul dintre cele mai bune romane contemporane, apărute în ultimii ani. (Doina Ruști)

LITERA

Pe lista scurtă pentru EBRD Literature Prize, cartea semnată de Krisztina Tóth (Ungaria) este compusă din 30 de povestiri despre marginalizați, a căror acțiune se întinde pe mai multe epoci istorice. Legăturile epice inteligente și naturalețea scrisului sunt două dintre reușitele cărții.

O carte inedită, dincolo de granițele vieții.

Polirom

NU UITAȚI

de Scena digitală

Viața Culturală

Deznodământul unei povești: Dan Mircea Cipariu, Florin Iaru și Cristian Teodorescu, la finalul unei bătălii. Mai multe, în Agenția de cArte

citeste.ro

Izolări. Cristina Bogdan, post COVID

Curtea-Veche

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro