OPTm
nr. 75

Berlin (7) - Căderea Reichului

Simțeam că n-o să stau la nesfârșit acolo, așa că nu m-am obosit deloc să învăț germană. Știam ceva gramatică din vara trecută, de la Stuttgart, dar nu aveam de gând să pun și carne pe ea. Ca un cântăreț de blues din alte vremuri, picioarele mele știu că n-o să am o casă permanentă. Oriunde bine primit, niciodată stăpân al locului. Numai în București am locuit în cel puțin 30 de locuri și imediat ce mă instalez undeva, încep să fac plimbări lungi, melancolice, de câte 8 ore, o zi de muncă, măcar ca mintea să creadă că a plecat la drum departe. În Germania ar fi fost o treabă să mă instalez, mi se întâmplase să mai visez c-o fac. Văzusem în Stuttgart cartierele emigranților, casele lor arătau ca vilele din zonele de fiță bucureștene. Copiii lor învățau la grădinițe cu o mie de jucării, copaci, tiroliene, terenuri de sport, țarcuri cu capre și ponei. Dacă voiai să faci școală, statul îți dădea școală, dacă voiai să muncești, îți dădea să muncești dar și dacă nu voiai, statul te plătea. Și anarhiștii lor erau plătiți, îi vedeam cum o frecau în centrul orășelelor, în câte o piațetă, cu simbolurile anarhiei pe ei, sugându-și alocația din sticlele de bere.

Odată mi s-au arătat ca într-o scenă alegorică, într-o stație de autobuz, adăpostiți de ploaie, doi alcoolici cu fețe de bebeluși ce sugeau din beri numite chiar Maternus. Până și neonaziștii lor primeau alocație, aveau și ei locurile lor, la gurile de metrou. Nu trebuia să fii detectiv să-ți dai seama ce-i cu ei, zvasticile erau un indiciu destul de clar. Țineau câini mari în lesă și vorbeau tare, aspru și râdeau agresiv. Îmi aminteau de filmele cu naziști din copilăria mea. Doi muiști de-ăștia s-au luat de mine și de Cristi odată pe un peron. Ne auziseră că vorbeam română și au început să latre ceva în limba lor, pe urmă ne-au spus într-o engleză cu un accent ridicol să plecăm înapoi în România. S-au apropiat și au început să-și asmută câinii spre noi. Eram foarte aproape de șine și amenințau că ne împing în fața trenului. Am rămas nemișcați, calmi, tăcuți, numai ne uitam în ochii lor. Împingi pe mă-ta, ar fi zis subtitrarea. S-au retras încet încet, continuau să amenințe și să înjure dar parcă le scăpa ceva din mâini, suna parcă a pedală apăsată cu furie dar în gol, a motor ambalat zgomotos dar fără să facă aprinderea. Mi-am dat seama atunci de o banalitate psihologică - se tem de emigranți, îi complexează. Noi ne mișcam cu tupeu în lumea lor și ne descurcam, ei nu ieșiseră nici din cartier și fără țâța statului social-democrat ar fi fost pierduți. Ca o continuare logică simbolică, în seara aia când am ajuns la Cristi, fiindcă-i confiscase proprietarul cheia de la poartă deși o mai avea pe cea de la camera lui și nu mai stătea oficial acolo dar tot stătea, am deschis ușa cu pașaportul meu și l-am șifonat rău, aproape l-am rupt.

În fiecare noapte, Cristi dormea în camera lui de unde fusese dat afară și dimineața devreme pleca. Nu avea niciun sens să bag pașaportul în nișa dintre ușa închisă și perete dar am încercat. Cristi urca de obicei pe un zid dar acum se gândise să nu mă supună, ca musafir, la tot chinul, până la urmă așa am intrat. A făcut focul și mi-a povestit cum a aruncat într-o noapte bucăți mari de hașiș în sobă crezând că sunt cărbuni. Altădată se paranoizase și își îngropase toate drogurile în curte și a uitat unde. A săpat peste tot și nu le-a găsit. Mi-a pus un cântec clasic de pian modificat electronic. Fiecare sunet se auzea mai profund, părea că pianistul cântă cândva într-o noapte dintr-un trecut îndepărtat. Cristi își făcuse și mai mari ochii lui mari și mă trăgea de mână – ascultă, ascultă. Zâmbeam amândoi larg și înțelegeam total ce simte celălalt. Aveam uneori cu el aceleași reacții, o dată am luat timbre la Anthony acasă și englezul ne-a adus niște musli, s-a dus să ia lapte și noi le-am mâncat așa până s-a întors el. Am întins firesc mâinile amândoi și le-am mâncat. Fucking Romanians, fucking barbarians, ne-a zis Anthony când a venit cu laptele. Sunt unele lucruri care șochează un englez, chiar și unul căutat de poliție în țara lui pentru violență gravă. Mănâncă ouă crude cu carne crudă tocată la prânz, dar cereale fără lapte? - cine-a mai văzut. Cristi de altfel s-a spânzurat peste niște ani în Londra, noi ceilalți am sărit din tren la timp, el s-a dus cu drogurile și băutura până la capătul capătului. Dar în noaptea aia ne știam deosebit de coioși, îi alungasem pe naziști și ne pusesem steagul pe Reichstag. Dimineață, după ce am vorbit toată noaptea, am fumat, am mai luat și câte o pastiluță, câte un timbrișor, el s-a dus ca în fiecare zi să-și caute telefonul prin cluburi și eu spre casă, la tradus Jack Kerouac.

Am intrat într-o turcărie, am cerut o cafea și mă uitam somnoros, la prăjituri. Nu că voiam să cumpăr și nici nu mă uitam la ele cu adevărat. Turcoaica m-a văzut și mi-a dat două pe un carton și mi-a zâmbit frumos, cu drag. Acuma toate vânzătoarele și toți corporatiștii spun „cu drag” dar numai spun, ea avea drag în privire. Mi-a zis ceva în germană și am dat din cap, ca și când aș fi înțeles. Nici danke nu ziceam vreodată, dar i-adevărat că nici în română nu prea mulțumesc și nu dau bună ziua, mama mă pisa veșnic la cap când eram mic. Revenirea la viață după nopțile de omor are așa o dulceață, dacă mi-e dor de ceva de la droguri și băutură e asta, când te simți ca dracu a doua zi și începi să-ți revii. M-am pus pe băncuța din fața turcăriei, mi-am aprins un joint. Fâșâiau roțile bicicletelor pe asfaltul umed, se auzea muzică orientală din difuzoare, o muzică, se zice, ce seamănă cu plăcerea femeii la sex. Nu mai știam cum e, trecuseră luni de la ultima, de la o vreme nici nu mă mai masturbam, nu mai mâncam, nici carne, eram un înger. Mă simțeam minunat, mi-am băut cafeaua și am mâncat prăjiturile.

Dan SOCIU

Poet (n. 1978) reprezentativ al generației 2000, tradus, premiat, Dan Sociu este autorul volumelor borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână (2002), fratele păduche (2004), cîntece eXcesive (2005), Mouths Dry with Hatred (2012) Poezii naive și sentimentale (2012), Vino cu mine știu exact unde mergem (2013). De asemenea, scrie romane, traduce poeme. Premii: „Ronald Gasparic”, Canada (2002), Premiul Național pentru Poezie Mihai Eminescu (2002).

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Cine aude azi de Shenzhen, se gândește nu doar la hub-ul tehnologic ultra-avansat, ci și la Dafen, cuib straniu al artelor și al exploatării crunte, suburbie unde mai multe generații de meșteri trudesc zi și noapte să copieze capodopere ale picturii pe care patronii lor le vând, apoi, la prețuri derizorii în lumea largă. Proza Andreei Ghiță îmbină caligraficul extrem-oriental și estetismul european, amintind de voltele unui Yasushi Inoue. Totul împachetat într-o intrigă polițistă discretă, care funcționează, în final, și ca parabolă a artei.

Ștefan FIRICĂ

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Roberto MERLO

LITERA

 

 

Un trailer fain, primit de la Andrei Boncea: The Protégé (produs de Lionsgate Movies), film cu substanță narativă și suspans - în premieră pentru revista OPTm.

 

 

CĂRȚI NOI

 

O carte premiată

Traducere de Oana BOȘCA MĂLIN și Cristina GOGIANU

Romanul lui Sandro Veronesi este o carte despre eroismul cotidian, scrisă cu talent și inteligență epică.

„Magistral: un cabinet de curiozități plin cu mici minunății.“

Ian McEwan

 

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

LITERA

 

 

Curtea-Veche

 

Mihail Sișkin la elefantFest, în dialog cu Mihaela Dedeoglu. Trad. Antoaneta Olteanu

 

 

O carte teoretică despre fragilitatea teoriilor

Institutul European

LITERA

 

 

Copyright © optmotive.ro