Documentarul norvegian HEX (2026, 92’), debutul regizoral în lungmetraj al Majei Holand, redă viața a trei artiste pe parcursul a trei ani în încercarea lor de a forma proiectul muzical intitulat Witch Club Satan. Deși inițial nu știu să cânte la vreun instrument, cele trei se încăpățânează cu înverșunare să performeze pe scenă în timp ce își dezvoltă stilul personal. Încă de la început, acestea atrag atenția prin momentele lor de nonconformism debordant (se prezintă semidezbrăcate pe scenă, cântatul lor se rezumă inițial la urlete, vopsesc un tablou cu sânge menstrual care este transportat într-un autobuz în fața călătorilor), dar mai ales prin teatralitatea încorporată proiectului artistic. Fetele din trupă se prezintă drept vrăjitoare, iar secvențele de tip tribunal subliniază ideea punerii în scenă ca într-o piesă de teatru, cele trei având background teatral. Pe măsură ce diverse persoane împărtășesc reacțiile lor, trupa primește o perspectivă obiectivă asupra impactului pe care acestea le au în viața culturală din Norvegia. Un critic muzical descrie la un moment dat genul lor de muzică drept "rock birocratic“ potrivit doar pentru finanțări culturale de la stat, oferindu-le două stele din cinci. Pe parcurs, critica receptează încurajator demersul lor artistic. Documentarul prezintă și activismul lor de tip feminist, menționându-se critica adusă lui Phil Anselmo din trupa metal Pantera pentru gestul fascist pe care l-a făcut la unul din concertele sale, fetele rugându-se pentru recuperarea sa etică. Procesul imaginar la care sunt supuse se termină prin condamnarea vrăjitoarelor. Oferind detalii din spatele culiselor, documentarul Majei Holand se transformă într-o călătorie filmică în peisajul black metal norvegian.