Anca Ianchiș, Îi spuneau Orfanul, Editura pentru Artă și Literatură, 2025

Realizez acum când scriu aceste rânduri că am lăsat, cu unele excepții, peritextul unei cărți în afara discuției critice; totuși, de această dată aș vrea să pornesc discuția de aici. Invocarea (pe coperta a IV-a și mai ales în "prefața" de o pagină intitulată Proza introspecției și căutarea identității) a unor nume precum Tudor Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade sau Liviu Rebreanu drept repere pentru "identificarea" (tematică, stilistică ori compozițională) a volumului Îi spuneau orfanul de Anca Ianchiș este contraproductivă. Să explic puțin fenomenul mai general.

Observam pe la începuturile acestei rubrici, când discutam despre un microroman, că atât politicile editoriale, cât și o parte a discursului critic de întâmpinare ajung să funcționeze după mecanisme tot mai apropiate de o logică promoțională, în care discursul critic riscă să fie substituit de "marketingul critic". Printre altele, cartea trebuie să fie cât mai atrăgătoare vizual, iar discursul care o însoțește trebuie să fie cât mai spectaculos (atât prin greutatea simbolică a celui care îl scrie, cât și prin transferul prestigiului unor autori canonici și/ sau mai cunoscuți asupra unei cărți aflate în căutarea recunoașterii critice).

Problema este atunci când asemenea strategii de legitimare umflă artificial mizele unei cărți și proiectează asupra ei un orizont de așteptare pe care textul însuși este apoi chemat să îl confirme (deși poate nu dispune de mijloacele necesare). De aceea, sunt de părere că aici nu ar trebui să existe loc de ezitări. Atunci când promisiunea peritextului depășește posibilitățile volumului, creând niște așteptări nerealiste, se produce inevitabil o ruptură între discursul de prezentare și experiența efectivă a lecturii. În loc să valorizeze cartea, elementele ce țin de peritext ajung să o expună unor comparații pe care, de cele mai multe ori, nu are cum să le susțină. Să nu mă înțelegeți greșit, e nevoie de identificarea diferitelor filiații dintre autori, dintre cărți; de altfel, pot înțelege rațiunea din spatele unor asemenea discursuri – fie ele editoriale, auctoriale sau aparținând semnatarilor textelor de însoțire –, însă cred că un exercițiu de receptare mai temperat sau mai echilibrat ar servi mult mai bine cartea (inclusiv receptarea ei) și pe autorul/ autoarea ei. Cum cred că s-ar fi întâmplat și în cazul de față, în ciuda "descendențelor" tari, mai mult sau mai puțin existente și semnalate în câteva rânduri.

Privind și partea cealaltă a paginii, sunt de acord cu Adrian Alui Gheorghe și Cezar Boghici atunci când vorbesc despre o "poveste atemporală", referindu-se la Îi spuneau Orfanul . Aceasta a fost, de altfel, și impresia pe care mi-a lăsat-o lectura cărții de față, cu atât mai mult cu cât Anca Ianchiș evită să fixeze cu precizie coordonatele temporale și spațiale ale narațiunii, preferând un cadru deliberat nedeterminat, construit din repere generale.

Premisa poveștii o constituie abandonarea, în fața porții unei mănăstiri, a unui băiat "mărunt și frumos, înfășat în scutece albe", numit Gabriel și poreclit (simplu de intuit) Orfanul. Structurat într-o formulă oarecum clasică, volumul debutează cu un Preambul, urmat de Adolescența, în care accentul cade pe viața în comun (slujbă, mese, școală, muncă în gospodărie și în afara ei) și pe (fragmentara) biografie a protagonistului. Gabriel se remarcă prin hărnicie și disciplină, motiv pentru care "frații începură să tragă nădejde că, măcar el, dintre toți, va rămâne în mănăstire".

Această așteptare este însă contrazisă în capitolul următor, Ucenicia, în care se marchează o cotitură importantă în destinul personajului. Dorința de a descoperi lumea din afara mănăstirii îl determină să ceară binecuvântarea starețului pentru a deveni ucenic:

"Prin urmare, într-o dimineață, după o noapte de veghe, când hotărârea a venit, s-a dus la stareț cu rugămintea de a găsi și pentru el un loc să intre ca ucenic. În zadar se strădui acesta din urmă să-l convingă să urmeze, ca până acum, drumul mănăstirii; Orfanul fu neclintit. Le-a promis monahilor că nu se va îndepărta de lucrurile sfinte."

Astfel ajunge într-un atelier de pictură de icoane, unde îi cunoaște pe Daniel, proprietarul atelierului, precum și pe Alexie și Toma. Fiecare dintre aceste personaje beneficiază, ulterior, de un capitol propriu, construit ca o scurtă incursiune biografică, în care se evidențiază propriile trasee existențiale și, mai ales, tensiunea dintre căutările exterioare și cele interioare. Dincolo de rolul lor în conturarea unor destine individuale, aceste secvențe au și funcția de a fragmenta perspectiva narativă și de a diversifica "sursele" discursului, astfel încât poveștile personajelor să se construiască treptat, din versiuni succesive și adesea complementare.

Dacă în capitolul Cum a ajuns Daniel proprietarul atelierului se păstrează oarecum un narator obiectiv (dar care îi face de multe ori cu ochiul cititorului prin diferite intervenții ca aceasta: "Să nu neglijăm capcanele pe care ni le întindem singuri, nici răul pe care îl aducem, de multe ori, asupra noastră!"), în celelalte două capitole autoarea mizează pe perspectivism și pe reacțiile protagonistului la cele întâmplate. De pildă, povestea lui Alexie nu este oferită dintr-o singură sursă, ci se recompune gradual: Orfanul află mai întâi câte ceva de la un vânzător de piatră colorată (Prima poveste despre Alexie), apoi de la spițerul din localitate (A doua poveste), pentru ca, în cele din urmă, aceste două versiuni să fie completate și nuanțate de Povestea lui Alexie spusă de el însuși.

În linii mari, aceeași strategie narativă este reluată și în cazul lui Toma. După povestea sa, spusă de fratele Matei, urmează parcursul prin care acesta a devenit iconar (Cum a ajuns Toma iconar), pentru ca apoi să se evidențieze relația dintre Toma și Gabriel, în subcapitolul Prietenia. De această dată, Orfanul nu mai este doar receptorul unor istorii despre ceilalți, ci și martorul unui moment de destăinuire. Toma își relatează propria experiență la persoana I, ceea ce produce o nouă schimbare de perspectivă și conferă episodului un plus de autenticitate confesivă.

Partea finală mi se pare mai convingătoare, deoarece traseul inițiatic al lui Gabriel își găsește împlinirea în experiența artistică. Pictura încetează să mai fie doar un meșteșug și se transformă într-o formă de cunoaștere și de împăcare cu sine, într-un moment de catharsis, de facere și de asceză prin emoția de la care trebuie să pornească orice act artistic (vezi diferitele trimiteri la condiția artistului și a artei în general):

"Își eliberă deci mintea, își limpezi inima. Amândouă fuseseră deja rostuite. Ce era de înfățișat se afla deja înăuntrul său. El trebuia doar să așeze totul pe pânză. Pentru asta lăsă slobode mâinile și trimise miezul să murmure rugăciunile cunoscute.

Apoi, pentru o clipă sau mai multe, n-ar fi putut spune, toate dispărură. Atelierul, meșterii. Nu mai auzi nici zgomotul pisălogului frecat de masa din lemn. Ceasul se opri în loc.

Nu mai știa ce face, nici cine e. De jur împrejurul său limbi de lumină. Un foc. Nu-l ardea, ci îl împiedica să vadă orice altceva. Era ca și cum se mutase cu totul în icoana lui. Nu mai zărea nici pânza, nu simțea nici greutatea scaunului sub trup ori a pensulei din mână. Își auzea propria voce murmurând, nici el nu știa ce. În lumina aceea, parcă necreată, văzu deodată limpede în fața ochilor chipul Fecioarei, strălucitor ca niciun altul. Din ochii ei se prelingeau lacrimi pe fața senină și tânără. Plângea Maica: de spaima înfricoșatei minuni, de bucuria de a-și ține la piept pruncul abia născut, pentru durerea viitoare, neștiută acum."

Ceea ce aș mai reproșa, totuși, acestei cărți este modul în care își distribuie atenția narativă. Deși Orfanul este personajul care pune în mișcare întreaga poveste, textul își deplasează frecvent interesul către biografiile celorlalte personaje, astfel încât propriul său parcurs rămâne insuficient dezvăluit sau dezvoltat. Chiar dacă autoarea mizează pe arhitectura narativă polifonică și pe felul în care își construiește discursul, mi-ar fi plăcut ca textul să insiste mai mult asupra istoriei personale a lui Gabriel. Parafrazând o sintagmă cunoscută, e un accent acolo care ar fi trebuit să cadă mai apăsat pe poveștile cu și despre Orfan. Spun asta tocmai pentru că Anca Ianchiș dovedește talent de povestitoare, iar cartea lasă impresia că protagonistul mai avea încă multe de spus.