M-am întrebat dacă nu cumva călătoresc doar ca să sfidez moartea.

Alerg, exclam, protestez, intru în coloană, refuz tururile ghidate, o iau pe străduțe întortocheate, urc cu funicularul, în fond mă despart de lumea mea mică care mă anihila, ținându-mă blocată pe o stradă aproape pustie, în fața unui bloc chibrit. Accelerez, inspir, respir, mă ridic, urc, orbecăiesc. Nu mă opresc. Continui să merg. Uneori în orb. Alteori ghidată de alții. Sunt în viață.

Există locuri de care ești înghițit. Și unele care te resuscitează.

Am plătit scump lipsa unui acasă permanent. Am suferit că nu mi-am văzut prietenii cu anii și că mi-am repudiat profesia inițială, am detestat faptul că îmi țin cărțile și discurile în cutii, pe la rude, cele mai multe într-un pod în care nu urcă nimeni - nici nu știu dacă n-au putrezit. Și că nu am o cameră doar a mea. Sau că mă simt evanescentă, o fantomă în viețile altora.

Cel care pleacă nu aparține cu adevărat niciunei comunități, cu excepția uneia culturale, dacă are noroc. Eu am fost nomadă și cel mai frumos a fost să-mi păstrez limba și s-o dau mai departe. Am pierdut multe piei pe drum și pe unele le-am regretat. Dar am fost mereu în mișcare și asta a însemnat că au fost puține zile moarte.

Totuși întreb: Este călătoria o orbire fanatică?

Am avut întotdeauna o energie copleșitoare în a descoperi lumi noi, o forță care se dezintegra imediat ce mă opream mai mult de un an. M-am întrebat dacă nu e o boală, dacă nu cumva sufăr de dromomanie, m-am suspectat de o mie de alte lucruri, dar atunci când se făcea dimineață și eu mă pregăteam să plec, atingeam o stare de libertate mentală, o bucurie aproape animalică pe care n-am pierdut-o niciodată, chiar dacă de multe ori mi-am repetat că explorarea lumii (fizice sau mentale) poate deveni excesivă, aproape compulsivă, și poate distorsiona realitatea până când se transformă într-o formă goală, lipsită de substanță.

Mă copleșește o singură lume?

Călătoresc ca să nu îmbătrânesc?

Vreau să las o amprentă (chiar și insesizabilă), purtându-mi pașii prin lume, așa cum scriu?

Scrisul e o cărare?

Corpul meu, un înscris?

Iubesc aventura sau sunt superficială, trebuie să caut mereu în altă parte, maniacal?

Sunt frumoase orașele în zori când pleci cu un rucsac în spate. Străzile abia dezmeticite. Soarele tresărind în bălți. Sunt intime cerurile care te leagănă și te trezesc. Și culpabilitatea abandonului e suportabilă, ușor de ignorat. Sunt mistice drumurile care se deschid spre necunoscut în puterea nopții. Sunt abisale orașele pe care le vezi prin hublou și care, atunci când aterizezi, te absorb. Sunt interesante spațiile care nu-ți sunt familiare sau cele în care te vezi în oglinzi deformate. Cele care se întunecă și rămâne să vorbească doar o singurătate copleșitoare, care nici măcar nu știi dacă e a ta. Sunt orașe în care vorbește anxietatea mai tare decât orice altceva. E hipnotic să te strecori prin intestinele unui megalopolis, în metro, sub lumina rece, ostilă, laolaltă cu oameni de toate rasele. Lumi subterane, în legănarea unui jet lag care pare fără de sfârșit.

Am sute de fotografii care surprind primele momente ale călătoriilor mele în arhiva personală. Privite de altcineva, cele mai multe sunt banale: un trovant la marginea unui drum, o frunză aproape ascunsă sub o piatră, o umbră pe asfalt, un copac solitar pe un câmp, un taxi care pleacă după ce mă lasă pe peronul de la plecări, o intersecție cu un indicator atârnând într-o rână, etc. Și totuși ele conțin urme de bucurie, sunt fosilele mele prețioase, aproape talismane, ascunse în nisipul pixelat al reprezentării fotografice de duzină.

Lumea nu este doar un cuvânt. Lumea se cartografiază mergând pe jos.

"Vagabondajul este o formă de revoltă împotriva ordinii stabilite, o metodă de a păstra misterul lumii intact", notează exploratorul meu favorit, Sylvain Tesson. Am călătorit și eu ca un revoltat, ca să scap de postcomunism. De tranziția fără de sfârșit. De minciună și de oportunism. De politică. Când vagabondezi începi să vezi că lumea e de o frumusețe copleșitoare. Iar mișcările ei hipnotice devin narațiuni care par că te scot din istorie. Dar trebuie să suporți distanța de tot ce cunoști.

Călătoria e și epuizare fizică. E un maraton. Se apropie, așa cum observa Murakami, de scris. Ambele necesită exact aceleași calități: concentrare, rezistență și răbdare. Eu nu alerg zece km pe zi, șase zile pe săptămână. Dar înțeleg ce spune autorul japonez când vorbește despre realizări. Una e să continui să speri că o nouă călătorie e posibilă chiar dacă corpul te trădează.

Am locuit în ultimii 20 de ani în 15 apartamente și pe două continente. A fost greu, dar mi-a plăcut întotdeauna energia mulțimii, diversitatea, am văzut cum arată fraternitatea, bucuria, violența, munca grea, plictisul, deruta, goana, discriminarea, precaritatea, boala, rasismul. Am fotografiat. Am scris. Am pictat. Am trăit observându-le neîncetat.

Am renunțat la multe ca să fiu pe drum. Foarte târziu am acceptat că de fapt sunt o migrantă. Asta doar când am înțeles că am un destin flotant și că mereu împachetez ceva. A trebuit să-mi las lucrurile câteva luni într-un depozit, ca cele pe care le văzusem doar în filme, pentru că am rămas trei luni fără casă și a trebuit să improvizez. O vară am stat în camera de cămin a fiului meu, în Eindhoven, în timp ce el descoperea lumea. Statutul meu a ieșit și mai tare la suprafață când a trebuit să fac demersuri birocratice de la care nu te poți sustrage la infinit când locuiești în afara țării tale. Așa că n-am doar o cetățenie.

Și totuși - e dificil să scrii ceva interesant despre călătorii. Toată lumea călătorește.

Ce a fost memorabil? Mai ales călătoria mea de la Montreal până la capătul continentului, în Key West. Apoi, Cuba. Apoi, șapte zile în Republica Dominicană. A fost o călătorie în care rasismul s-a insinuat, aproape pe tăcute, în fiecare etapă a drumului. Uneori subtil, aproape invizibil. Alteori, brutal. Din acea experiență au rămas câteva secvențe de o violență care continuă să mă urmărească, chiar dacă au trecut câțiva ani:

seara în care, alergând spre Penn Station, în Manhattan, am trecut pe lângă un bărbat de culoare înjunghiat în stradă de o gașcă de adolescenți albi drogați;

momentul în care am intrat în unul dintre cartierele cele mai rău famate ale Washingtonului și un tip care se bărbierea în mijlocul străzii, s-a năpustit cu briciul în mână asupra unei mașini cu numere de Georgia care aștepta la semafor și l-a atacat pe șofer (eram foarte aproape de Casa Albă, la 4 km spre sud-est);

indianca de la recepția hotelului din Philadelphia care ne-a dat o cameră mai bună decât cea pe care o rezervasem online, pentru că am descins acolo cu Harry Potter (adică un băiețel european simpatic și alb) și ne-a spus că nu ne trimite în aripa cu ciudați (muncitori imigranți în construcții, cei mai mulți conaționalii ei);

cele trei negrese de la recepția unui hotel din Savannah, scoase cu forța din hotel fără să înțeleagă de ce, chiar dacă aveau rezervare și erau pașnice. Mai mult decât atât, managerul hotelului a apelat nejustificat la poliție, chiar dacă legea federală interzice strict aceste practici încă din anul 1964;

mexicanii din Florida, înghesuiți în cartierele lor prăfuite, segregarea, mizeria umană, cea de nedescris. Hiper-criminalizarea lor, profilingul rasial. În contrapartidă, frumusețea hipnotică a Cubei, dar o lume la limita supraviețuirii, tot din cauza politicii;

și ultima oprire, în Republica Dominicană, adică pe teritoriul instagramabil perfect, care însă ascunde o realitate rasială la fel de rea. M-am gândit pe o plajă, în Punta Cana, că mie îmi place mai tare un litoral obișnuit, cu nisip întunecat, cu o mare semi-rece, cu pietre și plaje mici, strecurate printre bolovani, ca în New Hampshire, de pildă. Nu înțelegem de ce nu mă simt bine în… Paradis. Dar era evident, în resortul în care am fost cazați (ne-am temut să mergem pe cont propriu cu un copil), funcționa o formă de segregare ocupațională rasializată: am fost serviți de o întreagă infrastructură umană a muncii, alcătuită aproape exclusiv din persoane de culoare. În interiorul complexului, haitienii erau cei care îngrijeau gazonul, transportau lăzile cu băuturi și lucrau în condiții de efort extrem, la peste 40 de grade. Se contura astfel o diviziune a muncii profund inegală, în care aceleași corpuri erau împinse constant spre zonele cele mai grele și mai invizibile ale economiei turistice. În afara resortului, rămâneau aproape o prezență marginală, ca și cum ar fi fost prinși într-o zonă de invizibilitate socială, într-un context deja fragilizat de consecințele unui dezastru natural și de o criză structurală prelungită. La nivel simbolic, contrastul era la fel de puternic: la posturile TV dominicane, majoritatea prezentatorilor erau albi, în timp ce în spațiul imediat al resortului nu îmi amintesc să fi văzut vreunul. Se configura astfel o ierarhie implicită a vizibilității rasiale, în care anumite corpuri păreau rezervate spațiului public "vizibil", iar altele rămâneau în fundalul muncii. Într-o excursie de o zi la Santo Domingo, senzația dominantă a fost una de tensiune și precaritate urbană, dublată de interacțiuni marcate de suspiciune și agresivitate. Acolo, inegalitățile nu mai erau doar economice, ci și perceptive, filtrate prin forme de stigmatizare socială și rasializare a spațiului urban. Iar ca un epilog greu de uitat, înainte de plecare, am ascultat mărturia unei cameriste care mi-a vorbit despre practici de colorism internalizat: mame care își spală fetițele cu bicarbonat și lămâie, într-o încercare disperată de a le "deschide" pielea și, implicit, de a le oferi o șansă mai bună în viață. "Dacă ești neagră aici – mi-a spus ea – o să ai o viață tristă, o viață imposibilă, o viață cum au haitiencele…", o frază care concentrează brutal o ierarhie rasială interiorizată, transmisă mai departe ca o formă de fatalitate socială.

Am inventat o geografie insolită, în funcție de traseele mele, de dificultatea lor, de ceea ce am descoperit? Și mai ales – am populat-o cu oamenii pe care îi admir, fiindcă, în cele din urmă, ei sunt cei care dau unui loc adevărata lui latitudine afectivă?

De regulă, când descopăr un scriitor care îmi place, în primă instanță nu caut studii critice despre opera lui, ci intru pe Google Maps și găsesc locul în care s-a născut sau a trăit. Mă uit la fotografiile acelea convenționale, cu biserici și magazine, câmpuri sau plaje izolate, copaci, piațete centrale, farmacii sau spitale, încercând să interiorizez, cu fanatism chiar, lumea lor obișnuită. Deambularea aceasta virtuală în căutarea unei forme de intimitate, m-a ajutat mult, mai ales în pandemie. Așa m-am întâlnit cu Han Kang, Laura Vasquez, Kafka, Philip Roth, Milan Kundera, Annie Ernaux, Gheorghi Gospodinov sau Guadalupe Nettel. Nu mi-a plăcut niciodată să vizitez case memoriale, cel mult le dădeam târcoale, cu o singură excepție, casa lui Hemingway din Key West, poate din cauza vegetației luxuriante și a pisicilor, poate din alte cauze pe care nu le voi ști.

Și mă întreb: de ce am simțit nevoia să survolez, fie și doar digital, zonele de război? Nu e indecent oare?

Cea mai tristă călătorie imaginară a început cu un survol peste zone de război, într-o încercare de a înțelege, printr-o formă de cartografiere emoțională, realitatea concretă a războiului — chiar dacă totul se reducea la mișcarea unui cursor. Țin minte că, imediat după un atac barbar al rușilor, am privit ore întregi o imagine cu o pădure și un lac, undeva în apropierea Bahmutului. În cadrul îndepărtat, lateral dreapta, se vedea o casă de piatră care părea părăsită, și mi-am imaginat cum ar fi fost să locuiesc în ea și să fiu atacată în plină zi, mutilată, violată și asasinată în fața copiilor mei. În aceeași serie morbidă, îmi amintesc de o după-amiază în care am rămas blocată în fața unei fotografii care surprindea situația catastrofală din cartierul Shuja'iyya din Gaza. M-am întrebat, aproape compulsiv, cum e să mori de sete, iar la picioare să ai o mare de cadavre în ultimele tale clipe pe pământ, să fii acoperit de un val de moloz și carne umană descompusă în timpul unui ultim bombardament, într-un delir apocaliptic.

PS. Am terminat de scris articolul acesta la Bruxelles, în ziua în care, aflată chiar la ambasada Moldovei, am aflat că Ucraina și Moldova vor începe demersurile de aderare la UE. M-am bucurat nespus.