Mi-am pregătit întreg cadrul necesar ca să mă simt confortabil scriind. Aburul ceaiului îmi aburește ochelarii, iar lumina ecranului îmi face ochii să usture puțin. Nu sunt pregătită să mă confrunt (iar) cu un sentiment pentru care mă disprețuiesc aproape zilnic: nostalgia. Simt o greutate în piept de fiecare dată când rememorez o amintire în care am fost câtuși de puțin fericită. Chiar și cele în care am fost nefericită au fost îndulcite de trecerea anilor. Mă păcălesc singură, dar, din când în când, se simte bine.

În fine, hai să intru în miezul subiectului. Trăiesc o perioadă în care simt că viața mea e vraiște și că trebuie să o ordonez cumva, chestie ce mi-a amintit de simplitatea zilelor din vacanța mare. De-a lungul anilor am tot încercat să blochez orice amintire din perioada aceea. Poate pentru că erau prea dureroase. Poate pentru că nu mă pot întoarce în timp. Poate pentru că aș fi vrut să fi fost altfel. Posibilitățile sunt nenumărate, dar nu sunt aici ca să îmi analizez profilul psihologic.

Bineînțeles, imposibilitatea de a mai retrăi vreodată (măcar) o zi din vacanța mare provoacă o stare pe care nu reușesc să o justific pe deplin, mai ales că nu mă leagă amintiri deosebit de fericite de perioada respectivă. Totuși, cred că există o soluție prin care pot umple golul ăsta. Am citit recent Oameni care vor fi mereu cu mine de Narine Abgarian și am avut o senzație tare stranie. Miezul zilelor de vară din vacanța mare pare ascuns în fiecare pagină a cărții ăsteia, chiar dacă povestea nu este, în esență, despre vară. Pur și simplu emană o căldură atât de intensă, care se poate asemăna doar cu dogoarea verii. Abgarian scrie despre copilărie fără să o transforme într-un paradis pierdut și fără să o îndulcească artificial. Personajele ei cresc printre lipsuri, conflicte și tragedii, dar, cu toate astea, la final rămâi cu impresia că acele vremuri au fost valoroase. Atât de valoroase încât vrei să petreci o zi din vacanța de vară alături de Fetiță. Să trăiești acele după-amiezi lungi și aparent plictisitoare care deveneau suportabile datorită oamenilor din jur. Ți-ai dori să trăiești nimicul ăla irecuperabil.

Cred că asta mă tulbură când mă gândesc la vacanța mare. Nu îmi e dor de întâmplări extraordinare, ci de inocența acelor zile. Îmi e dor de versiunea mea care nu știa mare lucru, care nu învățase încă să se teamă de viitor și care nu pierduse speranța. Cred că îmi lipsește senzația că am tot timpul din lume.

Cartea aceasta m-a convins, pentru câteva ore, că încă mă pot întoarce în vacanța mare. Nu permanent, căci nu e nevoie. Doar am nevoie să știu că vacanța mare mai există undeva, între memorie și ficțiune, și mă așteaptă de fiecare dată să o redescopăr.