Iau un Bolt de la Universitate și ajung la Romexpo. Alunec pe alei, în jurul complexului, până găsesc pavilionul. Este o zi călduroasă și mă bucur de fiecare rază de soare. La intrare, un tânăr împarte broșuri despre o expoziție de artă contemporană. Îmi pun în minte să merg și acolo după târg. Este deja a treia zi de Bookfest și nu am reușit să ajung, deși urmărisem programul zilelor și eram foarte curioasă să răsfoiesc cărțile nou-apărute.

O mulțime de oameni roiesc în stânga și în dreapta, uitându-se la cărțile expuse, la câte o tarabă sau un afiș. Se aud în boxe scriitori și invitați care lansează câte o carte în fiecare colț, creând o agitație și un amestec de zgomote care sunt destul de greu de înțeles. O iau printre standuri și mă apropii de câte un grup de oameni adunați la câte o lansare. Zăbovesc să văd dacă cunosc pe cineva, dacă mă interesează subiectul. Sunt mulți oameni care trec pe lângă mine, alții se opresc, se uită puțin și își continuă vânătoarea.

Este o aglomerație zgomotoasă, ca un roi de albine gata să roiască, dar mie îmi place. Mă plimb printre cărți și printre oameni și arunc un ochi peste programul zilei.

De plafonul pavilionului atârnă semețe pancarte comerciale ale editurilor, care mai de care mai colorate, mai creative.

Din stânga mea se aude, în boxe, o lansare de carte. Este despre Noica. Mă apropii și încerc să mă strecor printre oameni, dar, în mijlocul pavilionului, o zonă uriașă, cu spații de relaxare și multă publicitate, îmi încurcă planurile și, deodată, îmi vine în minte un gând: cum să faci cititul trend? Mă strecor printre oamenii care par determinați să ajungă la zona cu pricina, mai ales acum când un domn cu părul lins stă mândru la poze. Decid să virez brusc în stânga și să trec prin minunăția la intrarea căreia trona semeț domnul cu pricina, cu gândul că înăuntru voi găsi rapid calea spre ieșire.

Nimic mai fals! Un labirint colorat și zgomotos se desfășoară în fața mea, activându-mi toate bornele de precauție socială. Mă strecor printre oameni, cineva mă calcă pe picior, în timp ce o tânără își face un selfie într-o ramă închipuită sub forma unei coperte. Mă uit amuzată la domnul cu părul lins și zâmbetul lui, probabil o setare de marketing, și îmi trece prin cap să sabotez poza intrând în cadru, dar mă răzgândesc și îmi reiau drumul.

Reușesc să ies din labirint, apoi o iau ușor pe culoarele cu steaguri și afișe. Din loc în loc, oameni la cozi la autografe sau oameni care stau, fie pe scaune – cei care au mai prins locuri –fie în picioare, ascultând câte o prezentare de carte, o analiză a unui roman sau a societății la un moment dat.

Scriitori ce semnează cărți fără să trădeze un dram de oboseală și fac poze cu fiecare dintre noi, cei care stăm la cozi. Un lucru mă impresionează totuși: este una dintre acele cozi la care nimeni nu se îmbulzește și nici nu își proptește calculat un cot în coaste. Din când în când, totuși, apare câte un specialist în sonorizare care așază mai bine o boxă, creând un zgomot metalic ascuțit care i-ar face invidioși și pe cei mai iscusiți chitariști de heavy metal.

Cu toate acestea, oamenii își continuă prezentările, iar eu îmi dau seama că sunt aici de câteva ore. Îmi atrage atenția o doamnă cu o pălărie colorată care se apropie de mine, deși nu cu intenția de a-mi vorbi, ci de a se uita mai bine la cartea pe care am cumpărat-o cu câteva minute în urmă, chiar înainte de a mă instala la coadă. Ușor stânjenită, întorc cartea către ea, moment în care îndrăznește să-mi ceară doar pentru câteva minute cartea, să-și facă o idee.

Mă acaparează o grămadă de gânduri despre femeia din fața mea. Poartă niște bijuterii supradimensionate cu piatră aurie de chihlimbar, o rochie dreaptă de mătase verde-mentă și niște sandale galbene din piele întoarsă, cu un toc subțire, discret, și multe curelușe fine. Își pune tacticoasă ochelarii și începe să răsfoiască cu grijă cartea. Se uită la copertă, zâmbește discret, apoi apropie cartea ușor de față; pare că vrea să o analizeze mai bine sau chiar să o adulmece.

Mă intrigă plăcerea cu care analizează cartea și îmi trece prin cap să i-o fac cadou, apoi să fug repede să-mi cumpăr din nou cartea pentru mine, dar mă tem să nu par o ciudată, așa că încerc să-mi distrag atenția de la doamna de lângă mine.

Ce făcuse ea toată viața? Fusese oare nepoata unui boier deposedat de avere de comuniști, care trăise toată viața singură pentru că nu reușise să se integreze în societatea muncitorească, iar mai apoi în democrația noastră originală? O profesoară de franceză, poate, care predase toată viața la un liceu de renume sau chiar la facultate? Ori o profesoară de pian, poate e chiar mai potrivit, dacă mă uit cu atenție la delicatețea cu care dă paginile, mi-o și imaginez răsfoind partiturile. Sau poate chiar o scriitoare pe care, spre rușinea mea, să nu o recunosc? Mă gândesc că dacă aș crede în reîncarnare, m-aș gândi că ar putea fie eu din altă viață...Ce prostie! Noroc că argumentația din capul meu este brusc întreruptă de interlocutoarea mea, care îmi returnează cartea și mă oprește la timp.

— Minunată, îmi spune ea timid.

— Da, spun eu, total nesigură pe capacitatea mea de a purta o conversație în acel moment. O vreți? îmi iau eu inima în dinți și întreb ezitantă.

— Cum? De ce? îmi spune ea cu ochii mari, moment în care observ niște ochi albaștri atât de calzi și buni, că simt nevoia să mulțumesc divinității pentru o asemenea întâlnire.

— Așa, un cadou, nu știu. Îl puteți considera venit poate de la o fostă elevă.

Râde cu poftă și-mi spune:

— Ce vorbești, copilă? Eu am lucrat la croitorie toată viața mea, am doar opt clase, m-am măritat de mică. îmi spune ea, continuând să râdă cu poftă, încât mă bufnește râsul și pe mine.

Ne așezăm la coadă amândouă, hotărâte ca, în poza cu scriitoarea, să ne așezăm amândouă, iar pe cartea ei va scrie urarea sub care vom nota: "Primită de la o fostă elevă de pian la târgul de carte..."

— Ce părere aveți de tipii cu părul lins ce vând cafea, ceai, cești, cărți, reviste și fac poze la târg? mă trezesc eu întrebând.

— Sunt cam prost îmbrăcați, îmi spune ea în timp ce-mi face cu ochiul conspirativ și continuăm să rădem, stăpânindu-ne cu greu să nu facem prea multă gălăgie.

Mă uit la ceas. Au trecut deja șase ore. Deodată mă simt ca Gavrilescu, deși în labirintul meu eu sunt în siguranță.