Așa ne salutăm. O întrebare cu un răspuns scurt și o tăcere prelungă. Una încărcată de regret dacă răspunsul e negativ. Sau o tăcere care pulsează, plină de electricitate, dacă interlocutorul aprobă.

Furtunile de acum, din prezentul în care scriu, sunt total diferite de cele din urmă cu 50-60 de ani. Uraganele și tornadele au dispărut. Erau, oricum, simple glume ale Mamei Natură. Puternice, nimic de spus. Dar e ca și cum am compara prima armă cioplită dintr-o piatră cu forța bombei atomice. Însă la scară mai mică, asta-i minunea. S-o zic altfel: forța atomică concentrată într-un grăunte care afectează un colț de stradă sau o jumătate de clădire. Ca un vârf de creion care face o gaură în foaia cu rânduri elegant scrise.

Acum furtunile sunt globuri de electricitate, formațiuni noroase care coboară pe pământ, în cele mai neașteptate momente. Le poți observa în câmp, pe autostradă sau în capătul unei străzi. Nori sferici, cu un diametru de cel mult 10-15 metri. La un pas de acel glob e vară, sunt 50 de grade, ești scuturat de fierbințeală. În interiorul formațiunii ninge, cade grindina, sunt fulgere.

Globurile astea cad din senin, nu pot fi identificate de radarele meteo. Și uneori prind oameni în interiorul lor. Am văzut cadavre carbonizate. Sau hăcuite de bucăți de gheață precum gloanțele.

Înainte plecai de acasă la cumpărături și exista riscul să fii lovit de o mașină sau de tramvai. Acum poți să fii ucis de globul furtunii.

Și totul durează extrem de puțin. Un minut, cam pe acolo. Apoi norul se ridică și dispare în văzduh. În urmă rămân gheața, zăpada sau apa care oricum se evaporă. Și cadavrele.

Așa că în loc să ne salutăm, ne întrebăm: ai atins furtuna? Asta înseamnă că ai fost în exteriorul ei, e un mod de a celebra faptul că ai scăpat. Dar presupune și o experiență care nu poate fi pusă în cuvinte. Să atingi norul respectiv e ca și cum ai atinge moartea de pe pământ sigur, posesorul unei cărți magice care-ți asigură imunitatea. Ai în față o substanță vaporoasă, umedă și pulsatorie. Nu poti s-o străpungi, dar îi simți fierbințeala de gheață. O meteo-meduză, așa îi spunem în glumă.

A atinge furtuna înseamnă și bucuria că ești în viață, dar și drogul suprem pe care chimia nu e în stare să-l reproducă. Plăcerea pe care o obții e extazul suprem, de neegalat. Iar fiecare experiență e tot mai intensă, diferită de precedenta.

Sunt oameni care trăiesc în tuneluri, nu mai urcă la suprafață de frica furtunilor. Noi, ceilalți, puținii rămași, căutăm să le atingem. E tot ce mai avem de preț pe o planetă pârjolită, unde Mama Natură joacă ruleta cu noi. Știm că tot noi am împins lucrurile până aici. Știm că am otrăvit pământul și apele.

Dar ce mai contează acum, când răul e făcut?! Dacă tot înnebunim, atunci să nu mai ținem de limite sau de calea de mijloc! Să profităm: să jucăm poker cu noi înșine, să ispitim vijeliile. Ăsta-i noul sport extrem, ultimul rămas!

Așa că zi-mi, amice: ai atins furtuna?