În lucrarea Cum se scrie o teză de licență, Umberto Eco făcea următoarea recomandare: ,,Lucrați pe un contemporan ca și cum ar fi unul vechi și pe unul vechi ca și cum ar fi un contemporan.ˮ Pentru tema noului număr al Ficțiunii, Școala și scriitorii, cea mai relevantă mi se pare partea a doua a îndemnului. Literatura contemporană, română sau universală, a fost de cele mai multe ori privită strict ca o alternativă la operele canonice, ca un stimul pentru dezvoltarea plăcerii cititului și ca un liman în care generațiile noi (dar și mai vechi!) își găsesc eliberarea din corvoada lecturilor obligatorii cu care se...canonesc pentru fatidicul examen de bacalaureat. Cred că prezența constantă a titlurilor noi, dar și a scriitorilor înșiși, fizică, printre tineri, mai are un rol, poate cel mai important: îi încredințează sau le amintește că literatura e un fenomen viu, le descoperă umanitatea condiției de scriitor, îi introduce, grație mărturisirilor autorilor și dialogurilor intense, chiar pasionante atunci când se depășește încordarea inițială a elevilor, în ceea ce aș numi bucătăria scrisului, în ,,procesul de fabricațieˮ. Literatura contemporană nu este nici înlocuitoarea literaturii canonice, nici rivala ei, ci fereastra prin care poate intra o consistentă briză de aer proaspăt într-un templu al titanilor muzeificați, priviți cu respectul care li se cuvine, cu o anumită doză de pietate reținută (asta în cele mai bune cazuri, când nu sunt detestați de-a dreptul nu din considerente estetice sau în virtutea unei judecăți de valoare, ci prin prisma eternului ,,păcatˮ al desuetudinii, al inactualității), dar tot mai rar citiți, din păcate, cu interes și satisfacție.

Este limpede că preferințele elevilor de azi merg, așa cum se întâmpla și în urmă cu – să spunem – cincisprezece, chiar douăzeci de ani, spre literatura contemporană, cu o pondere sensibil mai ridicată a autorilor străini, printre care Salinger rămâne, cu al său De veghe în lanul de secară, cel mai iubit. Nu stau rău nici William Faulkner sau Ernest Hemingway (se observă o orientare către spațiul anglo-saxon), cărora li se adaugă, pe linia tematică foarte actuală a anxietății și singurătății (pe filiera Cioran-Pessoa) și nume ,,exoticeˮ precum Osamu Dazai. Dintre scriitorii străini contemporani, Kazuo Ishiguro (Rămășițele zilei, Klara și Soarele) și Gheorghi Gospodinov (Fizica tristeții) sunt în top. Multe dintre impulsurile lor de lectură pornesc și se dezvoltă pe anumite rețele de socializare, altele pe bloguri sau pe platforme precum Goodreads, ceea ce explică și popularitatea, uneori temporară, a unor cărți cu teme sensibile – O viață măruntă a lui Hanya Yanaghihara, de exemplu. Cert este că adolescenții și tinerii sunt mult mai puțin receptivi la criteriul validării critice a literaturii. Nu testul timpului sau ecoul avut de un volum în rândul profesioniștilor lecturii le influențează alegerile, ci mai degrabă un anumit sentiment de familiaritate cu cartea pe care își doresc să îl aibă.

Ajungem, iată, în punctul nevralgic reprezentat de tot mai frecventul verb ,,a se regăsiˮ. Pretenția familiarității depline, constante, cu textele pe care le parcurgem compromite bucuria noului, a descoperirii. Așa cum pe bună dreptate s-a mai spus, să aștepți ca tot ceea ce citești să îți confirme ceea ce știai, să-ți reflecte trăirile, universul, limbajul cu care ești obișnuit, ca o oglindă nu purtată stendhalian, ,,de-a lungul unui drumˮ, ci statică, menită unei eterne autocontemplări, este o deprindere de lectură care îngustează orizontul și face lectura un exercițiu redundant, o învârtire în cerc. Totuși, din această marotă a lecturii de identificare aș extrage o observație definitorie pentru generația elevilor de azi. Există în rândul lor o anumită anxietate. De aici, cred, nevoia de cărți care să îi confirme, să le verifice ipotezele, să-i urmeze ca o umbră credincioasă, dându-le sentimentul că ei sunt, pentru autor, ca în celebra formulă baudelaireană, ,,mon sembable, mon frère!ˮ

Deși generalizările sunt mereu aproximative, aș putea găsi câteva constante în practicile de lectură ale adolescenților, așa cum le-am putut percepe ascultându-i când își prezintă cărțile preferate, dar și citindu-i când scriu despre ele cronici literare pertinente, unele chiar substanțiale. În primul rând, lecturile lor sunt profund emoționale, o formă de participare onestă și intensă, fapt reflectat în impresiile pline de nerv, directe, tranșante. O carte trebuie să fie, pentru tinerii iubitori de literatură, un seism, să miște falii interioare, să doară, dacă este cazul, și exact prin asta – ne întoarcem la eternul catharsis aristotelic – să și aducă liniștea, echilibrul.

La o vârstă a dilemelor, dar și a exuberanței, liceenii (cel puțin cei cu care am oportunitatea să lucrez) aleg, într-o majoritate covârșitoare, proza. Deși le-am prezentat câteva cărți foarte bune de poezie românească – apariții recente – , gustul pentru proză rămâne dominant. Ce fel de proză? Mulți dintre ei apreciază proza percutantă, stilul colocvial, fără prețiozitate (Tudor Ganea, George Cornilă sunt printre preferați la acest capitol). La nivel tematic, sunt foarte apreciate romanele care construiesc o poveste de viață în jurul unor subiecte sensibile, așa cum o fac romanele Tatianei Țîbuleac, dintre care Vara în care mama a avut ochi verzi rămâne, de departe, cel mai popular. Pentru liceeni, autenticitatea nu se mai obține prin mjloacele consacrate: persoana întâi, caracter confesiv, denudarea convenției literare. ,,Efecteleˮ textualiste, metatextualitatea, artificiile compoziționale nu le rețin atenția prea mult. Lipsa referinței, despre care vorbea Baudrillard, pare să-și fi epuizat puterea de fascinație. Elevii caută, în schimb, poveșți de viață credibile. Sunt firi pe cât de sensibile și de fragile, pe atât de realiste. Ceea ce par să caute este un realism psihologic nou, care sondează contradicții, identități în criză, destructurate (probabil un ecou al provizoratului și fragmentarului existențial din lumea contemporană), experiențe fiziologice sau psihologice dure, tot ce este abisal, dar nu abisalitatea clasică, dostoievskiană, mistică, ci una a fragmentului, a marginalității, a provizoratului și a căutării de sens. E drept că pentru a gusta ,,ghidușiileˮ textualiste, intertextualitatea și metatextul, elevii au nevoie de o rutină mai îndelungată a cititului și a lucrului cu textul, dar și de o pregătire teoretică mai amplă care se realizează abia în studenție, la Litere. Totuși, aș spune că suntem, de câțiva ani buni, martorii întoarcerii la epic în sensul cel mai pur al cuvântului. Categoria cititorilor foarte tineri așteaptă ca literatura să fie ceea ce este în mod fundamental, prin definiție: un pact ficțional, o poveste care mișcă, zguduie, te îndeamnă la introspecție. Pentru ca o carte să fie bună, trebuie să se întâmple ceva cât de cât coerent, iar personajele sunt datoare să arate că merită compasiunea sau empatia. Elevii rezonează mult mai bine cu absurdul lui Kafka decât cu cel al lui Camus. Gregor Samsa și Joseph K. le sunt mult mai familiari și mai plăcuți decât tăcutul și ostentativ-superiorul Mersault.

Dacă ne raportăm la categoriile estetice pentru care elevii manifestă interes, trebuie spus că ironia și comicul, sub toate formele sale (bufonul, grotescul...), pierd teren în favoarea tragicului. Poate suna surprinzător, dar se pare că adolescenții și tinerii de azi râd mai puțin decât cei de acum zece sau cincisprezece ani. Cititorii redutabili din clasele de liceu în care predau pornesc, în general, de la premisa seriozității celui care le vorbește, fie el profesorul sau autorul a cărui carte o au sub ochi. Asta nu înseamnă că simțul umorului le lipsește, ci doar că el nu mai reprezintă grila principală de lectură și de percepție a oricărui produs artistic și a lumii înseși, în general. Dacă în fața delirului mistic și a bizareriilor lui Simion Tulea, de exemplu, liceenii de prin 2008-2010, să spunem, ar fi avut ca primă reacție râsul, amuzamentul, astăzi atitudinea elevilor este mult mai matură, un fel de compasiune reținută împletită cu acea curiozitate de laborator cu care abordăm cazuri clinice. ,,Flecărealaˮ levantină, bufoneria, cabotinismul nu mai sunt atât de gustate. Pornind de la plăcerea cu care câțiva elevi ai mei l-au descoperit pe Mateiu I. Caragiale, aș spune că – din nou contrar așteptărilor – liceenii de azi s-ar aventura într-un tur al Bucureștiului interbelic alături de Pantazi sau Pașadia, nu alături de Pirgu. Și pentru că am ajuns la parfumul trecutului, trebuie să recunosc că m-a bucurat mult receptivitatea elevilor la romanele cu încărcătură istorică, în care autorii reconstituie, de pildă, atmosfera de secol nouăsprezece. Unul dintre cele mai apreciate lecturi – iarăși surprinzător la modul fericit – a fost Ciocoii vechi și noi, de Nicolae Filimon. Reprezentările literare ale secolelor optsprezece și nouăsprezece par să exercite asupra lor o atracție destul de puternică. Ea explică, de exemplu, și preferința pentru cărți ale Doinei Ruști precum Manuscrisul fanariot sau Mâța Vinerii.

De semnalat este și influența formatoare puternică a cărților-provocare precum Solenoid, începute, poate, dintr-un pariu cu alții sau cu ei înșiși, dar parcurse cu discernământ și recenzate mai mult decât onorabil, dar și a cărților-cult precum Inocenții Ioanei Pârvulescu și – mai nou – Platanos, romanul Doinei Ruști, continuarea povestirii din manualul de clasa a opta atât de îndrăgite. Pe lângă aceste două tipuri de lecturi am contabilizat și un fenomen aparte, de redescoperire, pe cont propriu, în afara oricărei mode, a unor autori precum Cella Serghi (Pânza de păianjen), Ileana Vulpescu (Arta conversației) sau Nina Cassian, fenomen care spune mult și despre recuperarea tot mai intensă a vocilor feminine din literatura română și a sensibilității aparte pe care o degajă.

Am crezut întotdeauna în rolul fundamental al studierii autorilor canonici în școală (pe cititorii redutabili nu îi sperie clasicii; dimpotrivă), dar cred la fel de mult că întâlnirea fericită dintre elevi și scriitorii de azi este, de multe ori, cea mai eficientă, cea mai bună lecție de literatură. Dinamismul pe care îl aduc cărțile noi, sentimentul apartenenței la o cultură care crește lângă tine, cu care ai șansa să fii contemporan, reprezintă câștiguri intelectuale și spirituale enorme. Elevii care învață acum în liceele românești pregătesc, cred, mediului academic, universitar, dar și societății, o surpriză frumoasă. Nu-mi plac pariurile, dar pe ei nu am cum să nu pariez.