​ Berești, jud. Galați.

Treci de calea ferată, înălțată ca un dig și burdușită cu bolovani ascuțiți, pe șinele căreia așezam monede și capace de la tot soiul de sticle. Un drum prăfos, auriu, își întinde mai multe degete rebegite. În partea dreaptă e cimitirul. În stânga, drumul se împarte în două. O parte o apucă pe lângă calea ferată. Cealaltă urcă pe costișa dealului. În intersecția asta, între drumuri, e casa bunicii.

Gardul din lemn e întrerupt de o poartă metalică. Urmează curtea de pământ. Mai în față, după alt gard din plasă, pe o limbă îngustă, odihnește grădina cu zarzavaturi și niște copaci mici. În dreapta, lipită de gardul dinspre drum, bucătăria de vară. Și drept în față, casa. Un acoperiș ascuțit și ferestre mari, înalte, ca niște ochi căscați.

O prispă îngustă separă curtea de intrarea în casă. În puținele încăperi e o întunecime plăcută, răcoroasă. Simți în spate tot praful și uscăciunea drumului, zbaterea orătăniilor, lătratul dulăilor de pază, iar casa te îmbie cu liniștea ei stăpânitoare.

Nimic nu se compară cu odihna de la țară, înconjurat de orchestra zgomotelor satului, de vântul care zgâlțâie geamurile și de norii care schimbă mereu umbrele și perspectivele.

Așa e casa bunicii. E locul în care au crescut 12 copii: 5 băieți și 7 fete. Inclusiv tatăl meu. Bunicul e o umbră dintr-o carte zdrențuită de istorie. Trecuse prin război și mi-l imaginez într-o ilustrație alb-negru, între două paragrafe, arătând niște oșteni într-o pauză, înainte să intre iar în tranșee. Așa că spun casa bunicii pentru că doar pe ea mi-o amintesc. O siluetă slabă, gârbovită, într-o fustă lungă și-o bluză întunecată, mereu cu mâneci lungi. Mereu în mișcare, trebăluind, cu o forță pe care trupul ei firav nu o vădea. Căra, deșerta, umplea, trăgea, împărțea.

Dar dintre toate amintirile și senzațiile, una e și mai puternică. Mirosul de lemn ars care deschidea, ca o cortină, buchetul acela dulce-acrișor de arome răspândite de prunele puse la uscat în pod, pe ziare vechi. Peste poze și titluri scofâlcite, prunele cărnoase se găteau singure, ca niște flori aromate.

Erau și desert, și fel principal de mâncare. Delicatesă pe care caviarul sau fructele de mare n-o pot egala. Prunele uscate răzbat din bătrâna casă, se transformă în far călăuzitor către satul bunicii.

Le simt și acum pe limbă, explozie de arome, bucurie și dulce melancolie, iubire și amintiri gata să fie uitate și regăsite întâmplător, prin cine știe ce asociație de idei. Suntem biblioteci mobile de gânduri și amintiri. Le purtăm fără să ne dăm seama de vastitatea acestei colecții, căci altfel ne-am prăbuși sub greutatea ei.

Și uneori, întâmplător, o senzație renaște dintr-o dată. Și așa apar calea ferată, gardul, porțile, bucătăria de vară, casa cu prispa ei. Bunica. Și prunele uscate!

Poate că omul e doar asta, nimic mai mult. O înșiruire de amintiri din care respirăm câte o imagine, un gust, un miros… Și așa mergem mai departe!