Sunt verișoara cea mai mare din tot neamul, de ambele părți, și mi-au trosnit mereu în urechi întrebările primordiale, ca ultimii bușteni din grămada de lemne. Voiam să spun și ca nuca în perete, dar n-am înțeles niciodată care-i faza nici cu nuca, însă știu cât de tragic e să ți se termine lemnele fix în mijlocul iernii, eventual și fix pe punctul în care s-au scumpit dublu față de cum le-ai cumpărat. Întrebările nesolicitate de care voiam să menționez sună cam așa: "tu când te măriți?", "tu pe unde mai stai?" și "poți să stai și tu puțin cu Otniel?". Uneori mai stăteam cu Liviu, alteori cu Șerban, apoi cu David, încă de când s-a născut, de parcă mi l-au dat mie în brațe la maternitate. Apoi stăteam cu ei laolaltă. Nu m-a deranjat atât de tare, nu sunt vreo sictirită, dar rămân pe veci cu curiozitatea: oare ce făceau rubedeniile mele în tot timpul ăsta?

De Otniel mi-a fost cel mai drag, a fost și primul verișor. Stăteam cu el săptămâni întregi, cât unchii și mătușile mele își programau sejururi pe la mare sau pe la unghii și o sunam pe mama mereu s-o întreb de ce plânge, iar ea lua o listă închipuită prin eliminare. Cred că uitase, totuși, cum e să crești un copil. Ar fi fost ideal să vină să mă ajute, dar s-a stabilit în Franța când aveam eu vreo 16 ani, și nu vreau să mă pretind eu mega bună la a mă descurca singură, dar m-am mutat în chirie ulterior și am început să am grijă de copii după școală, ca să-mi permit chiria, în timp ce frecventam și cursurile, iar orice timp liber aveam, îl foloseam ca să dădăcesc verișorii. N-am mai suportat să stau cu tata în casă, tranchilizat mai tot timpul, în fotoliul lui de piele, cu telecomanda în mână și berea în cealaltă. "Spală rinichii", îmi spunea mereu. Am fost puțin contrariată dacă să-l las "pe cont propriu", dar m-am orientat spre bebeluși, așa că am scrijelit gândul ăsta și am scris peste cuvântul "nobil". De aici au început unchii și mătușile, mai degrabă mătușile, sincer, că unchii sunt sub jurisdicția strictă a intențiilor doamnelor, să sclipească din ochi cu gândul la ajutor. Și am ajutat mereu cu plăcere, am văzut fiecare verișor în diferite stadii de creștere și am legat conexiuni strânse cu ei; se feresc mereu de părinții lor și vin la mine să le dau cel mai ales sfat. Și nu știu cum se face, dar n-am avut niciodată grijă de o fetiță. Am tot sperat că voi fi angajată de o familie cu fată, dar nu s-a întâmplat niciodată. Ei bine, acum am și renunțat la acel job, am între timp 27 de ani, am terminat facultatea de Inginerie Chimică și Protecția Mediului, m-am angajat în domeniu… Inginerie… frate, n-a fost nici pe departe atât de dificilă facultatea, să crești copii e inginerie. Și mai ales băieți. Căci atunci când au crescut cât de cât, îi lăsau cu mine în cârd, în efectiv complet. Inutil de spus că în timp ce unul țipa, unul alerga, unul cânta la mandolină, în timp ce altul se agăța de vreo ușă. Na dinamică.

Mâine este majoratul lui Otniel. Ceilalți sunt la o diferență mică față de el. Doar Șerban e mai mic cu 2 ani, Liviu cu 3, iar David cu 5. Vica și Laurențiu au rămas greu (știi expresia aia? "suntem gravizi"), au încercat înseminare în vitro și uite așa, de la prima încercare, a răsărit David al nostru, ca un vrej micuț. Dar nu pot să nu remarc că, dintre toți, ei au simțit cea mai mare înstrăinare față de copil și mi l-au lăsat mie cu săptămânile, motivând mereu delegații și altele, care mai de care mai gogonate. Ce-o însemna gogonat oare, că am crescut cu toții cu vorba asta, "minciuni gogonate", dar nimeni nu știe ce reprezintă… O veni de la gogonele? Ce v-au făcut? Că-s așa bune lângă o friptură…

În prezent, David e cel mai obraznic cu ai lui. La restul s-au succedat relațiile cu părinții armonios, dar m-au ținut și pe mine în sânul lor familial, căci se relaționează la alt nivel când ești apropiat de vârstă, și, nu vreau să mă aia pe mine, dar aproape că i-am crescut, deci era normal.

Așadar, pentru majorat, m-am ocupat de locație, invitații, aranajamente florale, am dat comandă de băuturi, tort. Am fost un planificator de evenimente, e prima oară când fac asta, dar ce poate ieși greșit când îți dai interesul cu adevărat… M-am ocupat de altele, mai grele, cum ar fi și examenele de la Inginerie, că acum mă întorc și-i validez complexitatea. Otniel și-a invitat prietenii personal, eu rudele, m-a ajutat la decizia privind locația finală și decorațiunile; n-a fost total indolent, deci sunt chiar mândră de cum a crescut. Mira, maică-sa, mă tot suna să mă întrebe "cum mai e". Eu la întrebarea asta nu înțelegeam decât să-i înșir ce-am mai reușit să organizez cu majoratul, mă asculta două minute, după îngăima un "bine, bine" și îmi spunea că mă sună ea altă dată, că are ceva pe foc. Nu era deloc inventivă, dar am transformat motivele ei de a-mi închide în nas în experiențe de învățare. Auzi, a închide cuiva în nas… cred că nu exista conceptul de convorbire telefonică atunci când s-a inventat expresia asta, așa că a migrat de la "a închide cuiva ușa în nas". Ne apropiem, cât de cât, și de descrifrarea unora dintre expresii.

În seara dinaintea majoratului n-am putut să dorm deloc, nici eu și nici Otniel, ne-am scris mesaje până pe la 3, când am dedus că în sfârșit a ațipit, iar eu m-am dus să-mi fac o cafea și am mai bântuit prin bucătărie. Ador momentele alea de liniște, când toată lumea doarme și se strecoară pe pereți, printre jaluzele, lumina de la stâlpii de afară, ca niște dungi. La 6 am început să mă machiez, apoi m-am pregătit ușor-ușor. Funcționam deja pe 3 cafele și știam cu certitudine că mai urmează cel puțin vreo 3. La 10 m-am urcat în mașină și am condus până la casa bunicilor noștri, mamaie Mari și tataie Marcel, unde se adunaseră majoritatea rudelor. Stăteau la 10 minute de mine, mereu ne beam cafelele împreună și îi ajutam cu cumpărăturile, ne mai uitam la telenovelele lor turcești împreună. Sunt chiar în regulă, nu mă așteptam, le recomand cu căldură scepticilor.

Când i-am văzut pe Liviu, Șerban și David, i-am chemat la mine și i-am rugat să aibă grijă de desfășurarea evenimentului, să nu se țină de șotii și să ajute cu ce pot. Au dat toți din cap și s-au întors la discuțiile lor. Ador că sunt așa de apropiați și uniți. E o treabă diferită să fii, cât de cât, apropiat de un om, dar să fii unit e armonie curată. Nu că armonia s-ar murdări vreodată. Atât aici, scuze, glumă proastă.

După multe caterinci și griji pulsatorii ale mătușilor stinse de către… mine, parte în parte, ne-am dus spre Pensiunea Richard. Fusesem ieri pe la 17 să fac ultimele verificări, așezarea la mese, decorațiunile. M-am întâlnit și cu domnul Richard, proprietarul lanțului de pensiuni Richard, și n-aș fi ghicit că este vorba despre un tip cu numele ăsta în România, iar după mi-am amintit de Pensiunea Mioara, Pensiunea Lenuța și așa mai departe.

Mi-am lăsat haina pe spătarul scaunului, iar ospătarii deja au venit la mine să mă întrebe dacă încă e ok să se servească aperitivele la ora 18. "ora 18, 18 ani, e bine", am glumit eu, dar după m-am simțit ca arsă, că nimănui nu i s-a părut hilar. Știți momentul ăla de rușine pe care îl simți ca un fior? În fine, totul arăta perfect, iar Otniel deja se îmbrățișa cu toți prietenii lui, care au venit punctual și zâmbăreți, gata de petrecere. Ăia care au împlinit deja 18 ani îl luau peste picior prietenește, iar ceilalți stăteau liniștiți în banca lor, cum se spune, și priveau mirați și inocent împrejur.

A apărut și fotograful, care n-a apucat să-și intre în rol, că au și tăbărât mătușile peste el.

— Noi te așteptăm în camera mică la fotografii cu rudele, mai durează?

— Imediat, a reușit el să spună, dar mătușile deja plecaseră din raza lui.

Din toată gloata, dacă nu e prea nepoliticos să spun așa, îi cunoșteam doar pe nea Titel, Tina, tanti Vanga, Oița, nea Petrică și Mitu. Și tata, clar, că a venit și el. Ceilalți erau prieteni ai bunicilor, ai… știți voi, unchilor, mătușilor… Erau considerabil mai mulți decât invitații tineri ai lui Otniel. Stăteau toți în sala aia uriașă, dar o coabitaseră cumva pe toată. Așteptau să facă fotografii cu Otniel, care îmi trimitea ocheade disperate în timp ce îl pupăceau toate doamnele cu buze umede. Stăteam în camera cealaltă, rezemată de perete și mă uitam, zâmbitoare, spre ei. Am mimat un gest de "n-avem ce face", i-am făcut cu ochiul și m-am prefăcut în aer că îl pup ca bătrânelele și m-am întors în sala mare. Mi l-am imaginat fiind atras într-o gaură neagră și am zâmbit tâmp.

Mătușile erau toate una lângă alta, deși unele dintre ele aveau mese diferite, iar unchii serveau țuică solitari și râdeau zgomotos. Nu se activaseră încă procedurile de încetinire a servitului prin ordine răspicate din partea nevestelor, deci se puteau dezlănțui în voie, puteau chiar și să ia avans, cât timp femeile bârfeau. Apropo! Bârfa se vede, are limbajul ei: se vorbește cu o mână la piept, pregătită ori de cuvântul "jur", ori de "vai". Se freamătă o încruntare ocazională pe frunți, se face cercul mic între femei (ca la un club secret) și se chicotește cu poftă când încet, când monstruos de tare. Nimic neobișnuit sau de nedetectat.

M-am îndreptat afară, spre locul de fumat. În timp ce avansam, primeam priviri întrebătoare, iar întrebările nu întârziau niciodată: "Angela, îmi aduci și mie niște gheață?", "Angela, ia vezi tu ce face Otniel…", "Angi, când vine mâncarea?". Le răspundeam pe rând, în timp ce îmi sorbeam a patra cafea. "Unde mai stai?", "Când faci un copil?" - la întrebările astea reușeam să mă extrag zicând că trebuie să verific ceva. Am învățat de la Mira, cea mai bună maestră de diversiune. Mi-o și închipui în costum de supereroină, iar puterea ei e de a dispărea în diferite feluri și chipuri.

Otniel nu isprăvea cu fotografiile și pupicii umezi de la doamne, așa că m-am retras la masa mea. Au venit curând mătușile spre mine, iar prima întrebare a venit de la Vica, mama lui David: "cum ai reușit să faci toate astea?", la care am bâjbâit un "îmi place organizarea", după cum e antrenat un angajat model să răspundă la interviuri și la "de ce dorești acest job?" și spune "îmi place în mod deosebit acest domeniu" și turuie puncte tari și puncte slabe. Dar s-o tai scurt cu mătușile, că dacă analizezi acum, îți dai seama că nici cu ale tale nu e și nu a fost vreodată posibil, nici cu alte mătuși ale altora pe care le cunoști și/sau le vei cunoaște începând de acum. Aș petiționa să se pună neapărat la cuvântul "mătușă", în dicționar, "curiozitate dusă la extrem".

Când au terminat cu mine, s-au dus glonț spre bărbați, care erau acum toți roșcovani la față și înceți ca niște leneși pe niște crengi. Le-ar fi servit, de fapt, acum, că mă gândesc, niște crengi, cu ajutorul cărora să-și țină echilibrul. Dar, din păcate, trebuiau să se bazeze acum pe propriile picioare, deja ajunse la statutul de înalte trădătoare. A urmat multă cotcodăceală și am bifat și scena asta: nimic neobișnuit.

În sfârșit îl văd pe Otniel ieșind din marea de oameni. Părea istovit, m-am dus și i-am oferit cafeaua mea și i-am zis să o bea repede, de parcă făceam ceva ilicit. Ai lui nu știu că bea cafea. Și nu știi, oricum, de unde poate veni încruntarea cu nimic din ceea ce faci. Mai era vorba aia, "mai bine mergi pe burtă". Nici pe asta n-o înțeleg… mergi pe burtă ca să nu te vadă soldații din tufișuri? Păi mai avem tufișuri și războaie? Acum oamenii sunt antrenați să te vadă și pe burtă, au raze X și văd dincolo de vrăjeală, oricât aș miza eu că îmi cred diversiunile a la Mira.

— Mai ai nevoie de ceva? îl întreb, preocupată.

— Nu, Angi, dar aș vrea și eu să fumez o țigară și toți ăștia bătrânii se țin scai după mine…

— Știu, întreabă ospătarul, că au o ieșire secretă, am vorbit deja.

Când s-a apucat Otniel de fumat a fost dureros pentru mine, dar nu era treaba mea să mă opun în vreun fel. L-am învățat mereu că, orice ar fi, trebuie să își trăiască viața după bunul plac, nu după ce spun alții, așa că la mica mea strâmbătură m-a lovit cu vorba asta înapoi, fix în freză.

— Angi, îmi mai aduci șmie, te rog, nște gheață? a urlat întretăiat nea Petrică din cealaltă parte a sălii.

A început să vină mâncarea, iar eu mișunam pe holurile pe unde ieșeau ospătarii aproape la fel de învolburată precum ei, aducând gheață și noi carafe de țuică. De obicei, bărbații din neam nu prea îndrăznesc să îmi solicite lucruri, dar de îndată ce s-au amețit, au început să aibă și ei, brusc, vorbitor solicitator. Au învățat de la cele mai bune.

— Ce frumoasă ești, îmi spune dintr-o dată unul dintre colegii lui Otniel.

— Ai grijă puștiule, că puteam să-ți fiu mamă.

Nimic mai adevărat. Dar poate că și mama lui mi l-ar fi pus în brațe după naștere, dacă era mătușă-mea.

Adevărul este că de ani de zile nu m-am mai gătit așa. Mi-am luat o rochie roșie, strâmtă, cu trenă și crăpătură, de nu m-am recunoscut de dimineață în oglindă. Cred că am căzut și eu în episoadele alea de care doar auzi, cum că după naștere porți doar colanți, iar odată ce ai prins gustul la colanți, nu-i mai lași vreun deceniu. Dar eu n-am născut, deci am dat de un paradox. Să mă îmbrac așa frumos n-am mai avut ocazia de la balul meu din liceu. Au mai fost petreceri în familie, dar eu stăteam cu copiii. În colanți. Iar având în vedere că unul mai vomita pe mine, altul mă mâzgălea cu carioci și așa mai departe, m-am ferit să mă îmbrac elegant. Mă rog, în blugi, măcar. Îmi știam bine rolul, stăteam "în banca mea". Hai că mă deranjează deja expresia asta, dacă stai în banca ta înseamnă că nu poți provoca revoluții?

— Ce mai face mama ta? mă abordează tanti Vanga în turele mele de colo-colo, bunica lui Șerban din partea tatălui.

— Bine, în Franța, răspund eu grăbită.

— Aa, bravo ei. Și-a găsit și ea pe cineva? și-a țuguiat dintr-o dată buzele subțiri, iar sprâncenele i s-au arcuit nefiresc.

— Nu știu, stați că mă chema cineva să-i aduc gheața asta, o zbughesc eu recunoscătoare, din nou, Mirei. Îi sunt recunoscătoare acum și lui nea Petrică, de fapt. Aproape că i-am scos ochii lui tanti Vanga cu recipientul de gheață, fluturându-l și motivându-l prin fața ei.

S-a mâncat bine, așa că s-au început dansurile. Bărbații cu fețe roșcovane nu mai nimereau nevestele pe ringul de dans, de parcă o făceau dintr-o eroare; erau tare drăguți cum mimau "pardon" de fiecare dată când partenera de dans dorită refuza hipnoza dansantă. Puștii dansau și ei, iar la un moment dat l-au ridicat pe Otniel pe mâini și îl aruncau, voioși, în sus. Mă bucuram că se destind într-un astfel de cadru, mai ales că pe doamnele senioare le dureau picioarele de la artrite, pe mătuși de la pantofii extravaganți cu care s-au încăpățânat să se încalțe, iar domnii roșcovani rămâneau pe ring cu geana la fetele mai tinere, mereu cu traiectoria spre ele, ca porumbeii. Aveau și probleme cu direcția, mai ales că și bătea volanta. I-am rugat pe chelneri să nu mai aducă și vinul pe masă. Trecerea de la un soi de spirt la vin nu poate fi catalogată drept o împărtășanie.

Într-una din turele Mirei încolo și încoace, pauze de la bârfele uzuale, o aud că urlă la Otniel de mama focului. Și cu expresia asta încep să am probleme de la o vreme, mai ales că focul n-are mamă. Ca vorba aialalată, n-are nici mamă, nici tată, menită să fie folosită când spui despre cineva că n-are scrupule. Adică să-i spui cuiva că nici o cană de apă la bătrânețe nu i-ar aduce unuia dintre părinți. Jignitor. Și cum focul cu apa nu se prea înțeleg, închei cercul fără concluzii lexicologice.

Mă apropii de ei să aplanez cumva conflictul, dar Mira urlă ca din gură de șarpe (expresia asta are cea mai mare logică dintre toate care există - și eu dacă eram într-o gură de șarpe, urlam. De mama focului, chiar, dacă mi se permite).

— De ce????

— Mamă, doar am tras un fum, se dă Otniel în spate și ține mâinile ca și cum ar para niște viitoare lovituri.

Interpretez gestul lui Otniel și mă gândesc cu groază că nu este un reflex care a apărut fix acum. Of, de ce nu mi-am dat seama mai devreme…

Curioșii toți, au ciulit urechile și au început să se apropie, până au făcut cerc în jurul lui Otniel și mă gândeam doar la cum pot să-l fac să uite imaginea asta peste ani și ani. Suntem foarte nediplomați, noi românii, ca atunci când vedem un accident și ne oprim ca să ne holbăm, umplând strada, de nici poliția n-o să mai aibă loc.

— Nu te-am învățat noi așa ceva! Numai tu ești de vină! și brusc se uită spre mine și îmi întinde un deget arătător acuzator, de parcă vrea să-mi facă o vrajă cu bagheta magică.

Eu sunt școlită prin ale teatrului ieftin, că fix femeile astea m-au învățat și n-or să vrea să recunoască, odată confruntate, dar, deși ajut mereu pe toată lumea, critica și ocările nu mă ating niciodată.

— Dă-i drumul acasă și lasă băiatul să se bucure, Miro, dacă nu-ți convine că fumează, îi zic tăioasă.

În momentul ăla, a dat să se înfigă în părul meu, la fel de teatral, dar a prins-o tata, protector (ce rol nou pentru el), cu o aură de desen animat, ca toți ceilalți din grupul bărbaților.

— Lasă dagă băeatu să să simtă bine, a îngăimat el.

Toată seara m-am ferit, în continuare, de ocheadele femeilor, au stat doar în cârdășia dezbaterilor, bărbații s-au înroșit din ce în ce mai tare, în timp ce tinerii și-au văzut de treaba lor și s-au distrat în continuare. La un moment dat, bărbații n-au mai avut putere de dezlegare a farmecelor făcute gleznelor, așa că au lăsat și ringul de dans liber. Claustrați toți la mese, s-a calmat totul gradual. Pentru liniște deplină, femeile aveau nevoie doar de un subiect proaspăt, bărbații de dezlegare la spirt.

Am vorbit cu Otniel după majorat, seara, că a vrut neapărat să doarmă la mine după petrecere și l-am întrebat sincer dacă Mira obișnuia să-l bată și a lăsat capul în jos.

— De ce nu mi-ai spus?