Robert Boeru

Are 20 de ani și este student la Facultatea de Litere. A debutat în 2024, cu volumul, "retrospective". Poeziile și poveștile sale au apărut în numeroase proiecte și reviste literare, antologii, precum și în alte două volume personale "când răul e singurul bine rămas" și "un infinit mai lung". În prezent, lucrează la noul său volum "Poetica Distanței – Diomede și Americi".

Ce înseamnă străin?

Scârțâitul parchetului și pragul de la intrarea în baie. Lumina puternică a neonului și picătura de apă ce lovește chiuveta într-un ritm imperceptibil. În această dimineață, toate mă fac să tresar, ca și cum nu m-aș fi trezit în propria casă.

Apuc robinetul și, în timp ce aștept ca jetul de apă să se încălzească, privirea mea se îndreptă spre singura pată de culoare din câmpul meu vizual: un ruj vișiniu, lăsat deschis pe polița de sub oglinda încețoșată. Privesc atent la textura lui ușor cremoasă, în timp ce gândul îmi zboară la buzele pe care obișnuiește să le deseneze. Pare ireal că, acum câteva ore, acele buze au rostit, atât de calm, ca o replică de film, că sufletul ei se simte închis, că nu mai are aceleași sentimente ca în prima zi și că, de un timp, mă iubește… străin (7. bizar, ciudat, neobișnuit, straniu).

Dar nu iubim cu toții așa? Poate o iubire perfectă să se nască în niște inimi cu dată de expirare? Nu iubim cu toții puțin ciudat, ușor ciupit în colțuri și ros pe margini?

Atunci am realizat, chiar înainte să își strângă în grabă hainele și să aștepte pe scara blocului unul dintre puținele taxiuri care mai circulau în liniștea nopții, chiar înainte să nu mai simt un val de căldură din partea dreaptă a patului sau mirosul de cafea din bucătărie, că iubirea sa îmi devenise, la rândul ei, străină (5. care nu este proprietatea lui, care aparține altuia).

Poate iubirea, vreodată, să fie doar a noastră? Avem siguranța că, odată ce am pus mâna pe ea, nu va fugi cu prima ocazie? Că, până la final, va rămâne de parte noastră?

Ce este, de fapt, al nostru? Cu privire la ce avem garanția că nu se va fărâmița, că nu trebuie să împrumutăm și că va crește odată cu noi? Că vom dezlipi de noi doar în ultimul moment, înainte să părăsim lumea și să dăm înapoi tot ce ne-a împrumutat?

După ce valuri de apă călâie mi se scurg de pe față, îmi ridic ochii obosiți spre reflexia din oglindă. Imaginea unui străin (3.2. înstrăinat (sufletește), depărtat de...).

Cum ne putem aștepta ca ceva să ne aparțină doar nouă când, mare parte din timp, nici măcar noi nu suntem exclusiv ai noștri? Când nici măcar noi nu știm de ce începem să spunem "te iubesc" și de ce, la un moment dat, pur și simplu ne oprim?

Când am vrea, în unele momente, să ne uităm în proprii ochii si să ne întrebăm: "ce tot faci, omule?".

De ce avem pretenția de a cunoaște pe cineva în mod complet când nici noi nu știm ce am răspunde dacă am fi întrebați: "cine ești? ce vrei de la viață? ce vei mânca de dimineață?"?

Mâncare.

Îmi întind mâna și apuc telefonul de pe etajeră. Ca un roboțel, deschid aplicația și apăs pe "comandă din nou". Apoi, mă îndrept spre singurul calorifer care mai funcționează și îmi împreunez mâinile deasupra lui, ca și cum m-aș afla lângă un foc de tabără.

Pe fereastră se profilează câteva amprente. Nu îmi dau seama dacă sunt ale mele sau ale ei. Ce mai contează, de fapt? Întind degetul către fiecare dintre ele și le șterg. Acum, devin doar niște dâre gri pe suprafața lucioasă. Îmi înving impulsul de a dezinfecta fiecare obiect și suprafață pe care a atins-o, ca și cum aș putea, în acest mod, să o șterg și pe ea din amintirea mea. În schimb, încerc să trasez două linii imaginare de-a lungul și de-a latul ferestrei și cu grijă, îmi plasez degetul la intersecția lor. Îl las acolo câteva secunde, după care admir rezultatul final.

Amprenta mea. Locul meu.

În depărtare, chiar dedesubtul centrului imaginar, un ghiozdan galben, pătrățos, rupe griul care, de câteva zile, a infectat până și ultima picătură de verde din nervurile frunzelor. Bicicleta se ondulează pe lângă mașini prin sensul giratoriu și urmează a doua ieșire, îndreptându-se spre intrarea în bloc.

Cum e să fii străin (1. care face parte din populația altei țări decât aceea în care se află sau trăiește) și îți trăiești viața peste hotare? Simți oare mândria unui ambasador aflat în misiune pe tărâmuri străine sau neputința unui neînsemnat sclav al nevoilor? Dar cum e, oare, să fii străin (6. care este de altă natură, are alte particularități decât mediul în care se află) între granițele propriei vieți? Să simți, oriunde ai pune capul pe pernă, că nu te potrivești? Că trebuie, tot timpul, să tai un colț sau să umpli o margine?

Dar nu tocmai căutarea locului potrivit ne face să continuăm alergarea? Ce s-ar întâmpla dacă nimic în jurul nostru nu ar mai fi străin (4. care este în afară de preocupările sau de interesele cuiva)? Mă îndoiesc că inimile noastre imperfecte ar putea duce această greutate. Ele funcționează cel mai bine atunci când ceea ce știm și ceea ce nu cunoaștem încă se află într-un echilibru perfect.

Un ciocănit surd în ușă mă ridică, greoi, de pe scaun. Deschid și, după ce iau punga, mă uit în ochii săi și îl salut cu o mișcare subtilă din cap, după care încui.

Câteva foșnăituri mai târziu, mă trezesc cu un sendviș deshidratat în fața ochilor. Dau să îl apuc, dar o voce familiară îmi răsună, instinctiv, în cap: "Micul dejun e cea mai importantă masă din zi și trebuie să-l tratăm ca atare". Scuza pentru care petreceam serile în camere diferite: "Mâncăm împreună doar dimineața. Nu apucăm, cu programul nostru, să luăm cina împreună… știi cum e…".

Mă ridic și mă îndrept spre sertarul cu furculițe. Caut printre ele una care să nu aibă colții prea tociți sau prea scurți. Îmi trec privirea peste cele din setul vechi, ruginite pe margini, iar apoi mi-o ridic spre chiuveta plină cu vase nespălate.

"Era rândul ei"

Deschid și celelalte sertare, conștient că nu voi găsi ceea ce caut.

O linie roșie, nelalocul ei, străbate ultimul sertar, însă îl închid prea repede pentru a distinge ce este. Mă aplec și mai trag de el o dată. Ridic de pe fundul alb, ușor prăfuit, o pensulă minusculă.

"O fi uitat să și-o ia"

O ridic grijuliu, ca și cum nu ar mai fi ascunse, pe sub pat și printre piesele de mobilier, alte zeci ca aceasta. Vârful fin altădată este acum zburlit, iar vopseaua roșie începe să se dezlipească alocuri. Acolo unde, probabil, a strâns-o cel mai tare. Încerc să îmi imaginez ce vedea pensula atunci când picta cu ea. Îi vedea, oare, limba scoasă și mușcată ușor de incisivi? Îi vedea oare, ochii ce se concentrau asupra fiecărui tuș și nuanțe?

Mă vedea pe mine, stând în cadrul ușii, pur și umplu, admirând-o?

Îmi amintesc de ceasul pe care l-a pictat într-o seară și care m-a întâmpinat, zâmbăreț, când m-am trezit. Acel ceas a fost, de atunci, printre primele lucruri pe care le văd atunci când ies din dormitor și mă îndrept spre bucătărie. Instinctiv, îmi ridic ochii spre el, însă, surprinzător, nu mai e la locul lui.

"Pe ăsta nu a uitat să-l ia"

Ciudat cum, odată cu ceasul, pare că fata a aruncat în geamantan și timpul, ascuns acum de ochii mei.

Mă îndrept spre masă fără vreun tacâm și așez sendvișul deshidratat direct pe suprafața dură a acesteia. Îmi trec mâna peste ea și zâmbesc amar când îmi amintesc petele de culoare de pe mușamaua improvizată dintr-o pânză de test a ei, care aducea puțină viață între pereții gri.

Deschid cât de silențios pot ambalajul, pătat cu câțiva stropi de ketchup alocuri. Îmi amintesc de pensula pe care am adus-o, dintr-un oarecare motiv, cu mine, și încep să o trec prin substanța omogenă.

Stânga-dreapta, stânga-dreapta, până când mici fețe zâmbitoare, roșii, deformate, ajung să mă privească, întrebătoare.

"Niciodată nu m-am priceput la pictat. Oare de asta a plecat?"

Ridic sendvișul, uitat în sigurul colț rămas intact din ambalaj, și iau o gură sănătoasă din el. Îmi e milă, parcă, să-mi stric “capodopera", așa că nu mai trec cartofii prin sos, ci îi arunc direct în gură, strâmbând din nas de fiecare dată când unul dintre ei e acoperit într-un strat mai gros de sare decât celălalt.

Două îmbucături mai târziu, aud, din nou, o bătaie în ușă. Chiar mai silențioasă decât cea de mai devreme, mă transferă, imediat, într-o stare de alertă. De data asta, pașii mei sunt mai calculați și sunt atent să nu calc pe zonele zgomotoase dintre dalele de lemn. Nu aștept pe nimeni, așa că ochii mei încearcă să distingă figura ce se află în fața ușii. Destul de greu, având în vedere că becul stricat de pe scară a rămas și va rămâne, cel mai probabil, stricat.

După câteva secunde, încă nu găsesc un răspuns  la întrebarea referitoare la acest om și dacă nu cumva i-am mai văzut chipul undeva. La limita dintre cunoscut și străin (3. care nu se află în relații apropiate (de rudenie sau de prietenie) cu cineva), mă decid că merită, în final, să îi deschid ușa.

Bărbatul de maxim treizeci de ani pare mai suprins să mă vadă decât mine și, plin de emoții, îmi spune numele său complet, moment în care îmi amintesc cine este și că am uitat complet de programarea pe care și-a făcut-o acum vreo două săptămâni.

"Cum vine asta, să îți amintești că ai uitat?"

Îl invit în casă și îi fac semn să se așeze pe canapea, în timp ce mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi luat cu ea și unica piesă de mobilier din sufragerie. Zâmbesc, însă plin de amărăciune, în timp ce îmi iau laptopul din dormitor și revin în fața străinului (3.1. (prin extensiune) care este sau se simte stingher) din fața mea, care își frânge mâinile și încearcă, fără prea mare succes, să inițieze cu o conversație legată de vreme.

În final, laptopul se deschide și sunt bombardat de zeci de documente aruncate pe desktop. Toate sunt intitulate după numele pacienților. Cu toate că pe unii îi cunosc de câteva luni bune, întregul cadru în care mă aflu îmi pare străin (39. care este altfel decât ceea ce este obișnuit), ca și cum fac asta pentru prima dată. Adevărul este, însă, că fac asta prima dată. Prima dată fără ea.

Deschid un document nou și îl las fără titlu. Privesc încă o dată spre canapeaua pe care s-a așezat, acum o veșnicie, la fel de stingheră ca în dimineața aceasta, și ea. Ne-am întâlnit străini (15-16. (persoană) care nu aparține sau e considerată că nu aparține unei familii, unui grup închis) și ne-am despărțit străini (23-24. (persoană) care nu se bucură de simpatie, de dragoste). Acum, un alt străin (19. prin (sau printre, în, între) departe de casă, între oameni necunoscuți, neprietenoși) ocupă spațiul pe care îl numesc, poate eronat, al meu. Încercând să schițez un zâmbet cât mai autentic și, făcând un efort pentru a nu tasta încă nimic, astfel încât să nu influențez răspunsul pe care urmează să îl primesc, pun întrebarea de care, parcă, m-am săturat și eu.

"Ce mai faceți?"