63 / 10 mai, 2021

Fructe și legume

O anecdotă apocrifă legată de vegetale o are în centru pe Margaret Thatcher (din păcate, spre deosebire de conservatorii din descendența „Doamnei de Fier”, politicienii progresiști arareori furnizează replici spumoase, fiindcă aproape toți par a suferi de o formă stranie de anxietate a influenței, indusă de corectitudinea politică). Astfel, ea se afla la un restaurant de marcă din Regat, însoțită de câțiva consilieri. Fără a se obosi să consulte prea mult meniul, premierul britanic a adoptat tonul superior obișnuit și i-a spus chelnerului că ar dori friptură de vită. „Cum rămâne cu legumele?”, a întrebat acesta, îndatoritor, cu acel vid de emoție pe chip de care sunt capabili doar domesticii britanici. The Iron Lady i-a zâmbit larg: „Legumele iau și ele tot friptură de vită”.

De la acel moment în care bieții consilieri englezi defilau inert prin imaginarul thatcherian s-au scurs vreo patru decenii. Între timp, lumea a aflat că trebuie să înghită cinci porții de fructe și de legume zilnic pentru a se menține în formă. Ca fidel consumator de carne, brânzeturi și ouă, nu am numărat niciodată fructele și legumele printre favoritele mele. Fructele îmi sunt cu deosebire nesuferite: salata mixtă care le include creează impresia unei orgii provinciale, la care se fac fotografii mișcate. Tolerez fructele doar în stare crudă și în cantități mici; dintre ele, nu aș putea alege decât pepenii, căpșunele și merele. Celelalte se pot scufunda fără regrete în ungherele evoluției pomicole.

În ceea ce privește legumele, lucrurile stau ceva mai bine: orice friptură care își merită numele se cere însoțită de ceva delicat și cotiledonat, menit să-i potențeze gustul. De pildă, curcanul „merge” cu fasole verde, vita, cu sparanghel, puiul, cu mazăre, iar peștele, cu broccoli. Și salatele simple (mediteraneene) sunt excelente vara, iar legumele se salvează iarna grație unei zombificări oțetate, numite murătură. Vegetalele sunt bune și la tavă, și în supă (minestrone este o capodoperă a gustului). Există însă și aici orori: păstârnacul, de exemplu, pare o fundătură a evoluției legumicole.

Oricum ar sta lucrurile, simultan îi admir și îi deplâng pe vegetarieni, în special pe vegani. Viața este, din fericire sau din nefericire (depinde de poziția filosofică adoptată), scurtă, iar mâncarea, bogată și variată, reprezintă unul dintre puținele fenomene rafinate care o fac tolerabilă. A reduce fenomenologia realului culinar la pulpa vegetală, aseptică, nestrăbătută de niciun vas de sânge și de niciun mușchi, este echivalent cu a citi doar cărți pentru copii. Jules Verne își păstrează farmecul, dar tot la Flaubert te întorci atunci când ai cu adevărat o problemă. ...

Cu astăzi peste ieri, duios, Diana trecea

Diana Iepure s-a născut în anul 1970, la Chișinău, în Republica Moldova și a absolvit Facultatea de Istorie în cadrul Universității de Stat din Chișinău. A publicat volumele de poezie Liliuța (2004) și O sută cincizeci de mii de peluze (2011) și a tradus mai multe volume din limba rusă, dintre care amintim Iarnă rusească (2013), Pagini alese din literatura rusă a secolului XIX (2017) precum și cea mai recentă traducere, un volum de poezie de Serghei Timofeev, Aparatele unui timp liniștit, apărut anul acesta la Casa de editură Max Blecher. Tot anul acesta și la aceeași editură a apărut și cel mai recent volum de poezie al Dianei Iepure, În rest, viața e frumoasă.

Volumul este structurat pe patru cicluri poetice: Patria borcanelor, Odecolon, Recital de plâns și În rest, viața e frumoasă, cicluri ce pot fi socotite, după temele abordate, drept un triptic al trecutului, urmat de o reașezare în timpul prezent. De altfel, cele trei componente ale tripticului se diferențiază estetic de cel ce dă și numele volumului, întrucât sunt formate din poezii-perechi, alcătuite pe structura: una mai scurtă, scrisă sub formă de poem în proză, evidențiată prin italice, urmată de una ceva mai lungă, în versuri. De altfel, poezia scurtă poate fi socotită și moto-ul sau tonul pentru cea lungă, întrucât tema celei dintâi este dezvoltată în cea de-a doua.

În Patria borcanelor, Diana Iepure își rescrie cumva trecutul prin prisma acestor accesorii de bucătărie, cvasi-prezente în viața ei dar și a noastră (numai că noi nu le dăm nicio importanță), care devin rând pe rând simboluri ale studenției, ale mutatului dintr-o parte în alta și în final, ale gospodăriei și ale avuției:

„Dacă aș sta să înșir toate borcanele pe care le-am primit, cărat, crăpat, spălat, aranjat și dus înapoi acasă, cred că aș putea construi un Mare Zid Chinezesc numai și numai din borcane”.

Iar pentru că unii cititori ar fi tentați să creadă că o poezie a borcanelor nu poate avea în ea nimic artistic, poeta strecoară printre acestea și o imagine cât se poate de suprarealistă, de o duioșie tușantă:

...

Claudiu SFIRSCHI-LĂUDAT: Parfumuri și înțelepți

În urmă cu câteva săptămâni m-a prins ploaia pe Calea Victoriei. Noroc că m-a ajuns din urmă Claudiu, ascuns într-o pelerină enormă, ca un clopot de mușama. Ce faci, Zenob, m-a întrebat el, iar ți-ai uitat umbrela? Cu toate că turna cu găleata și mă așteptam să mă lase sub pelerină, Claudiu a scos de undeva o armonică incredibil de mică, iar peste toată Calea Victoriei au început să plutească flori de răsură, albe, neatinse de ploaie. De roze e beată grădina, cânta el, Cu tot ce se află‐mprejur; E beat și cerescul azur Și zâzâie, beată, albina. Strada era pustie, albită de florile care nu mai conteneau să cadă din cer și-n scurtă vreme a apărut soarele. Vezi, Zenob, m-a dăscălit, Claudiu, pe un ton filozofic, când îți uiți umbrela, e bine să ai asupra ta o armonică.

1. Cu cine te plimbai vara trecută pe la tavernele din Peloponez? Niște prieteni comuni relatau despre o întâlnire spectaculoasă.

Probabil eram cu Hadrian. Când ies, îmi place să mă întâlnesc cu el, cel puțin în lumea rafinată a ideilor. Nu mă refer la împăratul Hadrian din istorie, ci la personajul lui Marguerite Yourcenar (Memoriile lui Hadrian). Îl consider cel mai profund personaj de ficțiune, pare să aibă în spate viețile tuturor oamenilor pe care i-a întâlnit. Îmi imaginez că are răspuns pentru orice. În momentele cruciale îl și visez. Prin urmare, precis eram cu el, nu atât cât să-i ascult cuvintele, ci pentru a mă plimba prin labirintul lui, un teritoriu vast, în care găsești orice-ți trece prin minte, iar când crezi că te-ai rătăcit, apare un servitor al zeului Rusor, care te ajută să ieși.

...

Lumile de dincolo de râu

Citind Sălbaticii copii dingo, am simțit o lipsă. Nu în carte, ci în mine și în jurul meu. Îmi (de fapt, „ne”) lipsesc reperele esențiale (sau, cel puțin, ceea ce Vasile Ernu consideră repere esențiale) ale vieții de zi cu zi în RSS Basarabeană. Nu cunoaștem acronimele, instituțiile, politicile, războaiele, nici numele, obiectele, locurile, trupele; nici amărăciunile, nici bucuriile. Mai mult, ne lipsește înțelegerea raportării la lume și viață a moldoveanului sovietic. De obicei, preferăm să construim basarabeanul, nu să-l cunoaștem. Ne este mai la îndemână să privim atât trecutul, cât și prezentul Basarabiei prin ochelarii strâmbi ai discursului naționalist. În egală măsură, ne lipsesc mărturiile despre copilăria și tinerețea din Basarabia de dinainte de ‘91. Dacă experiența maturizării în România comunistă a fost portretizată abundent, atât în literatură, cât și în film (și bine că a fost), nu se poate spune același lucru despre adolescența trăită dincolo de Prut.

Această lipsă contribuie la insolitul cărții lui Ernu. Noutatea care ne este dezvăluită este irezistibil fascinantă. Căci e greu să nu fi fascinat de diversitatea culturilor și subculturilor, de practicile de locuire, de încrengăturile aparatului birocratic sovietic, de ritualurile vieții în comun, de dinamica socială, de ierarhia politică, în fine, de abundența lumii pe care o zugrăvește autorul. Abundență care ar putea părea paradoxală unui cititor obișnuit cu o viziune sumbră asupra condițiilor de trai din ultimii ani ai Uniunii Sovietice. Într-adevăr, abundența despre care vorbesc nu vizează materialul, ci, dacă îmi este permisă naivitatea, vitalul. Acumularea detaliilor de viață naște impresia de bogăție cu care textul ne lovește. După cum ne amintește și autorul în ultimele pagini, în locul și timpul pe care le descrie „a fi” este mai important decât „a avea”. Iar, aș adăuga, „a fi” este infinit mai abundent decât „a avea”.

Într-o postare pe Facebook, Cristian Teodorescu spune despre Sălbaticii copii dingo că este „cartea unui mare prozator și a unui antropolog lucid.” Nu pot decât să fiu de acord cu el. La Ernu, talentul de povestitor se întâlnește cu fina observație socială. Stilul său nu este deloc sofisticat și tocmai asta îl ridică. Sub vălul simplității se ascunde un scriitor care își stăpânește perfect arta. Grăitoare în acest sens este strategia prin care este construită iluzia oralității. În timp ce citeam cartea, nu puteam să nu observ un fapt sâcâitor: autorul se repetă, fraze întregi și anumite întâmplări sunt reluate doar la un capitol distanță. Mai întâi, am luat aceste repetiții ca pe semnul unei delăsări. Apoi, mi-am dat seama că ele încearcă să reproducă, deloc pedant, natura recursivă a memoriei și a fluxului vorbirii. Ilustrațiile esențializante ale lui Roman Tolici completează acest recurs la structura internă a aducerii aminte. Textul curge cu naturalețea unei conversații prietenești.

Despre drumurile cu troleibuzul 1, Ernu scrie:

„Mi-a plăcut întotdeauna să mă uit pe geam, să meditez pierdut în imaginile care mi se derulează prin față. Îmi plăcea mai ales să mă uit la oameni și să-mi imaginez povești cu ei. Cine erau, unde mergeau, de ce și ce era cu viața lor în general? Și ce căutam eu printre ei?”

...

Nud

Cobori scările în spirală și mergi ascultând zgomotul făcut de șlapi, pe cărarea prăfuită care te duce la faleză. Plaja e îngustă, cu un nisip murdar, resturi de tot felul, sticle de la băieții care fac noaptea focuri aproape de mal. Între mare și blocurile înalte se întinde un mal înverzit de pământ, cu pomi tineri și bănci pe care seara stau pensionarii. După ce cureți locul de scoici și mucuri, aproape de mare, deschizi cartea și observi că, nu departe de tine, un copil aduce apă cu o găletușă și se amuză aruncând-o spre o femeie care râde prea tare. Citești de două ori același paragraf și închizi romanul. Vântul îți trimite părul în ochi. Îți strângi lucrurile și te muți aproape de scările falezei, chit că nu-ți place acolo, ai fi prima pe care oamenii o observă când coboară.

Îți aprinzi o țigară și te uiți, sprijinită în cot, la blocul nou în care v-ați mutat anul trecut. Din bucătăria apartamentului se vede țărmul până la promontoriu, acolo malul se înalță brusc și se curbează la stânga, chiar înainte ca o limbă de stabilopozi să îmbrățișeze plaja.

E o dimineață caldă de început de iulie, prima liberă după sesiune. Ai așteptat tot anul să urmărești cu ochii mijiți aripile argintii ale pescărușilor și să ațipești în timp ce valurile se întind până aproape de gleznele tale. La sfârșitul lunii, tu și ceilalți bursieri veți merge la Costinești, într-o tabără studențească. O să stați într-un cămin, ceva modest, nu vă așteptați la cinci stele, vă spusese secretara, dar aveți plaja aproape.

— Dar în Costinești, totul e aproape de plajă! râsese Corina, colega de grupă.

Ea venise cu ideea să faceți plajă dezbrăcate, să fiți bronzate uniform. Să nu se vadă liniile de la sutien și de la slip. Dacă se văd ce are?, ai ridicat din umeri, nu fi țărancă, a râs, e nașpa cu urme. De la ea ai învățat să mergi la epilat, știe o tanti care are acasă tot ce trebuie, prima dată ați mers împreună, acum o suni și stabiliți când te poate primi la ea în sufragerie, unde miroase a ceară topită și te întinzi pe o canapea acoperită cu o pătură cu fire aspre.

...

Prima femeie care a călătorit în jurul lumii

Născută la 27 iulie 1740, în satul La Comelle, Bourgogne, Franța, Jeanne Baret este considerată prima femeie care a călătorit în jurul lumii. Fiică legitimă a lui Jean Baret, agricultor sărac, și a Jeannei, născută Pochard, ambii analfabeți, fata și-a pierdut mama înainte să împlinească 2 ani. A învățat de la moașa din sat despre ierburile de leac. La 15 ani și-a pierdut și tatăl.

La vârsta de 21-22 de ani s-a angajat ca servitoare la un medic din Toulon sur Arroux, cam la 20 km de satul natal, Phillibert Commerçon sau Commerson. Acesta, botanist amator, era căsătorit cu sora preotului local, care era însărcinată. În aprilie 1762, femeia a murit la naștere. Copilul a fost luat în grijă de preot, care i-a asigurat doica necesară supraviețuirii, Jeanne preluând integral conducerea gospodăriei (și consolându-l de pierderea soției, dat fiind că în decembrie 1764 i-a născut un fiu, decedat câteva luni mai târziu).

Uimit de cunoștințele ei empirice, medicul a învățat-o să scrie și să citească, luând-o ca asistentă. Îi era și infirmieră, acesta suferind de boli cronice. În anul 1765, cuplul s-a mutat la Paris, unde Academia Franceză l-a recomandat pe botanist să participe la expediția în jurul lumii, condusă de exploratorul Louis Antoine de Bougainville, în perioada 1766-1769, la bordul navei Etoile. Pe navele Marinei Franceze nu aveau voie femei, așa că Jeanne s-a îmbrăcat bărbătește, fiind prezentată ca valetul Jean. Înainte de îmbarcare, medicul botanist și-a făcut testamentul, lăsându-i o sumă de 600 de livre plus salariul datorat din urmă și mobilierul apartamentului lui din Paris.

Pe corabie, cei doi au primit cabina căpitanului, bucurându-se de o oarecare intimitate față de marinari. Commerson suferea de ulcer varicos și rău de mare, ceea ce i-a transformat valetul, în primul rând, în infirmieră. Ajunși în America de Sud, au recoltat plante de toate felurile, inclusiv o floare cățărătoare, botezată după conducătorul expediției, Bougainvillea. În Patagonia, unde au așteptat vânturile potrivite pentru traversarea Capului Horn, Jeanne Baret l-a însoțit pe botanist la colectarea de plante, pietre și scoici. Grădina botanică din New York deține, în ierbar, un specimen de plantă atribuit acestuia, dar care se crede că a fost recoltat efectiv de Jeanne Baret. După ridicarea ancorei, aceasta a organizat și catalogat mostrele și notele.

Commerson a numit multe plante după prieteni și cunoștințe. O tufă înaltă, cu frunze verde închis și flori albe, găsită în Madagascar, a fost numită Baretia bonafidia. Dar numele acesta nu a supraviețuit, fiind cunoscută în prezent ca Turraea. Peste șaptezeci de specii au fost numite în onoarea lui Commerson, dar uneia singurwe, Solanum baretiae, i-a rămas numele după asistenta sa.

...

Roți ajutătoare la bicicleta literară

Am crescut în Statele Unite, iar întrebarea „De unde ești?” se strecura adesea în conversații, iar răspunsul genera de cele mai multe ori confuzie. Puțini oameni știau unde e România sau că exista o astfel de țară, iar cei care auziseră de ea o localizau în raport cu Rusia și mai știau câte ceva despre revoluție. Uneori îmi spuneau că au auzit cât de frumoasă este Budapesta. După un timp am obosit să-i mai corectez; zâmbeam și spuneam „mulțumesc.” Eram considerată exotică, dar nu din motive cu totul justificate.

Prin anii ’90, am citit cartea lui Andrei Codrescu, Road Scholar: Coast to Coast Late in the Century, mărturia unui drum în zigzag prin Statele Unite, într-o mașină, à la Kerouac din On the Road. Văzuse în acea călătorie șansa de „a se transforma încă o dată, pentru a o lua de la început” (xiv). Ideea lui a rezonat cu propriul efort de transformare, mai bine zis de asimilare a vieții americane, în timp ce mă agățam cu putere de tot ce încă era românesc în mine.

Aș fi vrut ca întrebarea „De unde ești?” să ducă la conversații consistente, dar lipsa de cunoaștere a celorlalți s-a tradus într-o lipsă de interes. Am fost frustrată de numărul mic al cărților în traducere pe care le-aș fi putut recomanda pentru a le trezi curiozitatea și după un timp, mi-am dat seama cu tristețe că pierdeam legătura cu moștenirea mea culturală, ceea ce făcea și mai greu de explicat de unde eram și ce însemna asta.

Cu toate acestea, dacă voiam ca ceilalți să afle mai multe despre România, trebuia ca eu să fiu prima care să se reintegreze în cultura română pentru a le putea arăta și lor ce are ea de oferit.

Limba și literatura păreau a fi vehiculele potrivite pentru a-mi menține rădăcinile bine înfipte în cultura română chiar dacă trăiam la mii de kilometri distanță. Alesesem, însă, ca o ironie, să-l citesc pe Codrescu pentru că scria în engleză și eu nu știam să citesc foarte bine în limba română la vremea aceea. Cu toate acestea, chiar când mă conectam la cuvintele lui pe diverse planuri, spre deosebire de el, care era hotărât să nu se mai întoarcă niciodată în România, eu nu-mi doream nimic mai mult decât să mă întorc (de ce pentru mine întoarcerea era imposibilă e o poveste pentru o altă dată). Dar, mi-era clar că eu și Codrescu aveam relații diferite cu țara natală. Discrepanța dintre dorințele noastre îmi amintește de lucrarea lui Dan Perjovschi, care, în 1993, și-a tatuat cuvântul „România” pe brațul stâng pentru ca în 2003 să-l șteargă.

...

Belgienii

În ’91, în vară, sau poate ’92, nu țin minte exact, uneori am pierderi albe de memorie, când plâng și zac și nu știu ce-am uitat.

Mă închid într-un bol imens de sticlă, dintre cele cu fulgi de zăpadă și-amintiri ce cad lin și-apoi mor pe gulerul de vulpe argintie purtat de bunica mea Miroslava - Slauca pe limba noastră - când era vie și luminoasă, în veci pururi numelui ei slavă.

Nu mai divaghez, despre o zi de vară specială vreau să povestesc când ne-a vizitat un grup de belgieni acasă, la Cornuțel la țară. Io căleam eugenii pe-afară.

Puteau fi portughezi din sudul Portugaliei sau francezi din Franța, nu ne-am fi dat seama. Să fiu sincer, pe fețele lor nu se citea teama de-a fi confundat, o rușine care m-a urmărit mereu, poate și din cauza numelui meu comun, a feței mele rotunde ca o minge imensă de vată. Lipsa de personalitate m-a obsedat. Arăt uneori rău de tot la față și rău mă simt, sunt lent de parcă-aș fi sedat. Dar atunci eram doar uberimpresionat că străinii voiau atât de tare să ne cunoască, să mănânce cu noi la masă, din blidele și mâncarea noastră.

Erau curioși să vadă cum răzbim. Văzuseră documentare despre România, despre orfelinate, erau îngrijorați că ne aflam într-o situație dificilă, dar, sincer – iarăși o dau pe sinceritate – sincer, noi aveam de toate. Poate ne lipsea încrederea, poate aveam o atitudine umilă, dar eram prietenoși și chiar n-aveam nevoie de privirea lor pe care se citea – acuma știu – o nejustificată milă.

...

2012-2016, Amintirile unui cititor inocent

Fiindcă am o memorie care reține mai ales atmosfera și mult mai puțin detaliile, amintirile mele sunt legate în primul rând de realitatea copleșitoare a târgurilor de carte și doar tangențial de cărțile lansate acolo. Târgurile de carte, acele locuri copleșitoare, zumzăind de lume, delimitate bezmetic în spații mici, înțesate de cărți, locuri spre care plecam în diminețile de weekend cu tramvaiul 41, plini de speranță, ducând în spate o geantă de voiaj încă goală. Putea fi un sfârșit de toamnă zgribulit, iar atunci ne îmbrăcam „în foi”, anticipând aerul înăbușitor de la Romexpo, în care știam cât de repede se transpiră sau un început de vară deja canicular, iar atunci străbăteam spațiul imens de beton printre tarabele de kürtos și artizanat, cu soarele izbindu-ne violent în creștet, ca într-un început de halucinație. Mirosul pe care mi-l aduce imediat în memorie amintirea acestui peisaj nu este cel al cărții tipărite, ci, mărturisesc, acela al fumului grătarelor, căci mai întâi ele te întâmpinau prietenos, familiar, încă de la intrarea în perimetrul betonat. La mese, vedetele momentului, pe care le știam doar din vedere, arborau un aer blazat în vreme ce beau bere și mâncau mici așteptându-și lansările. Noi, cititorii, ne îndreptam direct spre spațiul sacru, cel în care se pătrundea pe o scară acoperită cu mochetă roșie și unde, odată ajunși, trăgeam cu nesaț aer în piept, contemplând furnicarul ce se cerea explorat cu răbdare.

Începeam apoi aventura umplerii genții de voiaj adusă de-acasă. Mai întâi la etaj, acolo unde standurile editurilor mici se învecinau pitoresc cu cele ale vânzătorilor de cafea, dulciuri și bijuterii de chihlimbar. Acolo, lumea era mai rarefiată – studenți, bătrâni cu bărbi și paltoane demodate, editoare de vârsta a doua, strident fardate și autori încă necunoscuți, care te îmbiau să participi la următoarea lansare, a lor. Mai toți purtau în spinare câte un rucsac sau o geantă mare, gata să fie umplută cu cărți, așa că ne simțeam bine printre ei, erau frații noștri. Ne aglutinam umăr la umăr, împingându-ne discret ca să ajungem mai în față, la standurile editurilor universitare (ale căror titluri, aviz amatorilor, nu se prea găsesc în librării, iar pe internet se comandă greoi și ajung târziu, uneori niciodată), la standurile acelor edituri care, în mod curios, încă mai publicau poezie sau critică literară, respectiv la standurile editurilor de apartament, unde ne benoclam la titluri lungi, burtoase, în spatele cărora se ascundeau, de regulă, capcanele vreunei teze de doctorat. Geanta de voiaj începea să se umple, „bugetul” se micșora pe nesimțite, frunțile se îmbrobonau de sudoare, iar hainele groase începeau a se desfoia una câte una. Cu ochii la albume de artă trase în țiplă, la hărțile didactice viu colorate sau chiar în relief, la globurile pământești luminate dinăuntru, nici nu ne dădeam seama când treaba devenea tot mai serioasă și pașii ne purtau irezistibil către „lumea mare” de la parter.

Aici, alt ritm, altă viață, dar mai ales alt aer, mult mai greu de respirat. Edituri celebre, cu standuri de la măricel spre uriaș, multitudine de titluri cu coperți multicolore, autori celebri – a căror blazare din umbra grătarelor de mici se transformase, sub tirul privirilor iscoditoare, în oboseală de animal hăituit – lume de toate felurile, popor câtă frunză și iarbă, microfonie...

(Parcă simt totuși nevoia unei paranteze punctuale, în care memoria mea să se focuseze pe un detaliu anume: lansarea Solenoidului, cred că în noiembrie 2015, dar s-ar putea să fi fost și un sezon mai târziu. Firește, toate datele se pot verifica pe Google, însă atunci care ar mai fi farmecul amintirii?

Lume ca la manifestație, n-aveai loc nici să arunci un ac. Covorul roșu nici nu se mai zărea de sub fundurile celor care se așezaseră comod pe trepte, ca la teatru, cu traista de cărți și mormanul de haine rostuite în jurul lor.

...

La Festa di San Nicola

Din balcon în balcon, vorbele grăbite, cu sonorități familiare, țâșnesc pe deasupra capetelor noastre, prin aerul care miroase a mămăligă prăjită. Vântul umflă rufele spânzurate pe frânghiile ce unesc casele, iar pe la porți, bătrâne înveșmântate în negru usucă pastele pregătite în zorii zilei. Din vitrinele brutăriilor ne ademenesc felii pufoase de focaccia, pe care lenevesc, zdrențuite, bucăți de roșii zemoase.

Împing ușa uneia dintre ele și privirea mi se lipește instinctiv de sticla verde, dreptunghiulară, cu chipul pictat al sfântului Nicolae. Prin toate magazinele și restaurantele din zonă aveam să vedem, în zilele următoare, un astfel de obiect cu rol protector. În aceste clondire colorate, împodobite cu trăsăturile blânde ale bătrânului ierarh, păstrau apa sfințită, ca semn al binecuvântării.

E miezul zilei și-am străbătut rapid drumul dinspre port către cetate. Străzile înguste și pietruite ne aștern sub tălpi cărări labirintice, însă știm că toate drumurile duc aici la cel furat de marinari și purtat peste ape învolburate, de la Myra Lichiei la Bari, spre sfârșitul veacului al XI-lea. Trecem pe lângă o catedrală impresionantă și inima ne tremură puțin, dar simt că nu aici este locul. Intrăm totuși, ca să ne convingem, și-ntr-un baldachin vitrat ne întâmpină, însăgetată, sfânta Colomba. Urcată-n Împărăție de mai bine de un mileniu și jumătate, continuă să ne arate un trup emaciat, aproape translucid, în care suferința se distilează în lumină.

Mă uit atent la ea, dar mă gândesc la el, la sfântul meu, care m-a așezat acum câteva decenii nu în ghetuțele de lângă fereastră, ci direct în brațele mamei. Și mă cuprinde nerăbdarea ca o febră, am ajuns până aici, nu mai pot zăbovi nicio clipă într-un alt lăcaș de închinare, nu mai pot amâna întâlnirea. Mă ridic sub privirile omului meu care nu pricepe ce-am pățit, cum de nu aprind lumânări, cum de nu zăbovesc în rugăciune în fața vreunei capele, cum de nu fac poze cu toate ungherele. Afară mă învăluie lumina-răspuns și vântul subțire îmi vorbește. Știu, știu, sunt doar o femeie, nu-s din neamul prorocilor, și, cu toate astea, tainele sunt prinse uneori și-n urechi cu cercei.

Grăbesc pasul pe urmele unui grup de copii, însoțit de două femei, probabil învățătoarele. Iată ghizii mei, îmi spun, n-am nicio îndoială că mergem în aceeași direcție, și parc-aș vrea să ne putem amesteca printre ei, să împrumutăm hainele inocenței lor pentru această coborâre în cripta sfântului Nicolae. La fiecare colț de stradă, descoperim câte-o Madonă încastrată în zid, înaintea căreia pâlpâie o candelă și se răsfiră un buchet de flori primăvăratice. În fața ușilor caselor, sunt rânduite frumos scaune vechi de lemn, pe care se odihnesc tăvile pline cu polenta aburindă. Cu coada ochiului observ detalii nenumărate, dar privirea mi-e întoarsă, de fapt, spre lăuntru.

...

Un roman umoristic

Dacă l-ați citit pe Teo Spătaru, cu siguranță nu v-au scăpat ironia sa usturătoare, amuzantele jocuri de cuvinte sau asocierile inedite de idei care stau la baza satirelor relaxante sau relaxate, fără intenții moralizatoare. Prin cartea pe care v-o propun în această săptămână, scriitorul își dă măsura talentului în domeniu.

Apărut în plină pandemie, prin vara lui 2020, la editura Brumar, romanul Traficanții de busuioc abordează tema cotidianului timișorean actual în manieră pluriperspectivistă. Nu mă înțelegeți greșit, textul este, în contextul actual, unul de evadare din realitate și de întoarcere la spre normalitate. Nu pune problema pandemiei.

Personajele principale sunt trei tineri din sfere sociale diferite (un medic nutriționist, Mlădiță Calorie, un bucătar specializat pe bucătăria mediteraneană, Homar și un tânăr student la teologie, Aghiasmă) care, la prima vedere nu au nimic în comun. Totuși, contrastul dintre esență și aparență, în ceea ce îi privește, dă naștere unei intrigi neașteptate, ce provoacă râsul. Mai mult, romanul deconstruiește tipologiile realiste. Aghiasmă, de exemplu, preot în devenire, este un tip pragmatic cu o istorie interesantă. În copilărie, Bunica îl duce la biserică, de Bobotează, dar băiatul, năstrușnic fiind, fură aghiasma preotului. Romanul e plin de situații comice, dar dincolo de umorul scriitorului, care știe să-și aleagă bine evenimentele relatate, se află idei și o presispoziție spre analiză, adeseori atribuită personajului:

„Observă pe chipurile persoanelor care veneau duminică de duminică în Casa Domnului, pentru a participa la sfânta liturghie, un fel de credință forțată, un soi de teatralitate menită să dea bine la public, ca și cum a posta în credincios ți-ar aduce din start certe avantaje pe care haina de ateu sau de mai puțin credincios, nicicând nu ar face-o! Cum ne dăm seama că un individ este mai credincios decât celălalt? Să recunoaștem: sunt destui cei care confundă credința cu religia, așa cum bunăoară, din ignoranță, se confundă psihologia cu psihiatria.”

Deși la început alege calea detașării de biserică, în cele din urmă Aghiasmă se înscrie la Facultatea de Teologie, însă face acest lucru din motive pragmatice, fără legătură cu harul divin:

...

Nepovestitele iubiri

Nepovestitele iubiri. 7 minibiografii sentimentale, cea mai recentă carte publicată de Tatiana Niculescu (în 2021), anunță încă din subtitlu faptul că autoarea își menține și de această dată stilul și alege să scrie texte biografice. Cartea propune șapte relativ scurte texte care, după cum se spune în nota introductivă, sunt inspirate din evenimente ale realității, consemnate sub forma datelor istorice pe care autoarea le-a consultat. Se oferă, în fiecare dintre aceste texte, câte o posibilă variantă a felului în care au fost trăite evenimentele reale, segmente biografice din viața unor personalitați cunoscute public. Aceste scurte pasaje biografice sunt expandate prin imaginație și devin texte ficționale.

Firul roșu care unește toate cele șapte minibiografii este tema comună: iubirea. De fiecare dată este vorba despre o iubire interzisă. Fie că situația presupune o (posibilă) legătură incestuoasă - cum e cazul primelor două texte – abuzuri – în Neaca și Dimitri, Giovanetta și Francesco sau chiar și în Flora și Samuel – sau adultere – în Frank și Lisabetta și, într-o oarecare măsură, până și în Sophie, mon amour – există mereu un obstacol care blochează împlinirea relației amoroase. Titlurile textelor deconspiră în fiecare caz numele celor doi care formează și cuplul din centrul atenției narative, fiind întotdeauna vorba despre o relație dintre o instanță feminină și una masculină.

Fiecare din cele șapte scrieri propuse de Tatiana Niculescu în acest volum este plasată din punct de vedere temporal, în general, între secolele XIX-XX, cu o singură excepție, Giovanetta și Francesco, unde textul se deschide spre evenimente din secolul al XV-lea, dar cu un narator din secolul al XIX-lea. În interiorul acestor coordonate istorice, un alt element pe care toate cele șapte texte propuse îl au în comun este trimiterea la contextul istoric, la războaie ce au loc sau care tocmai au avut loc. Includerea acestor evenimente în economia narativă are ca efect crearea unei tensiuni, ce suplimentează, ca intensitate a trăirilor, povestea de iubire imposibilă.

Dacă încadrarea temporală este relativ aceeași, geografia reliefată este diversă și variată. Personajele se găsesc la Nisa, la Londra, la Paris, în Basarabia, în Lombardia, la Sulina și chiar la Vidin. De asemenea, etnia personajelor este diferită: sunt prezentați români, dar și francezi sau secui. Prin diversitatea contextelor propuse, Tatiana Niculescu subliniează cu atât mai mult centrul de greutate al întregului volum, și anume, povestea de dragoste. Aceasta este, de fapt, principala constantă: cuplul feminin-masculin în mijlocul unei iubiri cu obstacole. Se creează și ideea unei continuități a Iubirii, care astfel pare să nu țină cont de contextul în care ar fi plasată. Volumul însă nu permite acestei idei să fie dusă mai departe de atât; fiecare din cele șapte mici texte este sudat de o logică internă și nu permite deducerea unui sens global, amplu, care să lege, din acest punct de vedere, întregul volum.

Miza Nepovestitelor iubiri este mai ales aceea ca cititorul să fie convins de sâmburele de adevăr care s-ar ascunde în spatele ficțiunilor propuse și ca acesta să poată să facă legătura implicită, în acest caz, dintre text și realitate. Tatiana Niculescu face trimitere la nume rezonante în istorie, cunoscute de publicul larg, și creează, pe baza unor detalii istorice biografice, care au fost înregistrate despre aceste personalități, cele șapte texte ficționale despre ei. Sunt vizate nume precum Neagu Djuvara, principesa Elisabeta, Constantin Poroineanu sau Florence Baker. Implicarea unor nume cunoscute de public poate să fie o atracție pentru cititor, care este cu atât mai mult potențată de titlul Nepovestitele iubiri ce sugerează dezvăluirea unor vechi adevăruri, ascunse până acum, sau rezolvarea unor mistere, caz care nu se potrivește, însă, cu situația expusă în textele acestui volum. Mai mult, scriitoarea alege ca subtitlu 7 minibiografii sentimentale. Cuvântul minibiografii vine evident în susținerea acestei dorințe de a stârni fascinația cititorilor prin implicarea unui ipotetic eveniment „care chiar s-a întâmplat”. Cu toate acestea, în raportul biografie-ficțiune, proporția cantitativă înclină în mod hotărât spre a doua. Chiar scriitoarea mărturisea, la lansarea cărții, dar și în cuvântul înainte, faptul că textele sunt un produs al imaginației, fiind inspirate din cercetările autoarei cu privire la fiecare context istoric propus și la fiecare nume al personalității evocate. Fotografiile care însoțesc fiecare text vin și ele să suplimenteze interesul pentru povestea reală, mai ales că sunt menționate sursele și perioada. Fotografiile, ca obiecte care să certifice și să crediteze realitatea, sunt completate de structura pentru care autoarea optează: fiecare text prezintă la final un mic pasaj, delimitat inclusiv grafic de restul textului, cu aspect de notă a autoarei înseși pentru cititor, în care se prezintă datele istorice de la care ea a pornit.

...

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Ciprian Popescu, ca mulți scriitori contemporani, nu trăiește din scris sau dintr-o profesie care să aibă de-a face cu scrisul. Trilingv perfect, Popescu a ales să scrie în română chiar dacă din 2007 locuiește la Montreal în Canada. A debutat cu volumul Mile End, publicat în 2016 la Casa de Editură Max Blecher. Deși autorul a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru acest volum, acesta este mai degrabă un jurnal al celor 77 de zile din viața unui emigrant pentru care momentele de frustrare se exprimă în proză, nostalgia cu gust amar devine poezie cu vers alb, iar rutina cotidiană se concentrează în scurte poeme în proză.

Ileana MARIN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de Doina Ruști, Mihai Ene & Cătălin Ghiță

​LITERA

CĂRȚI NOI

„Un volum intens, de poezie adevărată."

Cosmin Perța

Un fragment aici

cdpl

O monografie ca un roman: viața lui Marquez

LITERA

Vremea

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Tracus Arte

Pandora M

O coincidență stranie, o întâlnire neașteptată. Daisy primește e-mail-urile destinate unei femei cu nume similar, iar de aici până în miezul misterului nu mai e mult.

Târgul de Carte ElefantFest

Humanitas

SCRIITORI

în viața privată

Radu Aldulescu

la mare, de 1 Mai 2021


Echivocul nodului gordian
Alungat din Egipt, arestat în Italia...
Iubiri caraghioase
Între célérifère și balansoar
Ea pășea prin lumea aia înțolită-n blugi
Cum închei o poveste?
În răspăr. Literal și în toate sensurile
Robert Șerban. All inclusive
Un paradis ca oricare altul
Necesitatea destrămării PSD-ului
Exotisme sadoveniene
EurAfrica. Jurnal de scriitoare
Despre daimoni și alți demoni: Materiile întunecate
Poeme
Doi oameni cu simțuri, dorințe și spaime…
Cuvinte călătoare
Molime și literatură
Elogiu poveștii
Pleonexia
Ficțiune și astrologie
Din Africa, despre Africa
Touch Me Not - 9 nominalizări la GOPO
Recviem vesel pentru tata
Opt începuturi incitante de roman
Scrisul cotidian
Vorbești imagini? Romanul grafic
Arsen Arzumanyan,  armeanul  fără  frontiere
La Gomera sau sunetul vieții și al morții
Deschiderea care se închide
Griul este noul negru
Madelaine cenușii
Panait Istrati. Un Crăciun la Viena
Griul este noul negru
Iașiul și arta de centru
Ce rămâne din literatură
Culorile amintirilor noastre
Paraziți printre noi
Viața ascunsă
Tăcerea creatoare
Brexit
Obiecte
Ce fac scriitorii în vremea pandemiei?
Panait Istrati. Pentru prima dată la Paris
Anita. Efectul fluturelui
Batista neagră
EurAfrica. Jurnal de scriitoare
Christian Boltanski: manifest împotriva uitării
Ce-ți mai aduci aminte din marile romane citite cândva?
Pienza, orașul ideal
Distopia sau noul realism ecologic
Cartea pierdută și .... regăsită a lui Ion Mureșan
Semn de carte
Romane mai puțin promovate: Pipa domnului Horipundo
Sabisky
Singurătatea lui Paul Goma
Paul Goma. Demascarea Răului
Obiecte exotice
Vulnerabil
Lecția de tresărit
Fața nevăzută a nopții
Între elanuri și frisoane. Pauză de publicitate
Nu motivul morții contează - românii îl îngropaseră din 1977
Galofobia lui Auden
Huis-clos teatral despre condiția femeii în Maghreb
Ernesto Cardenal și poezia militantă
Un film catalan
Ce fac scriitorii în vremea pandemiei?
Boli (in)suportabile
Trista poveste a cavalerilor rătăcitori printre cuvintele zilnice
Virusul Hamlet
Litost
Artele pandemice
Nostalgia va fi ce a fost
niște olteni împuțiți
Adolescenți din secolul trecut...
Un tip eteric: tovarășu’ cu protocolu’
Noi și Hamlet
De la bătălia Dresdei la războiul coronavirusului
Ce fac scriitorii în vremea pandemiei?
Reflecții despre intimitate
Amurgul zeilor în variantă western
Stereotipuri vechi și noi
Apusul democrației
Culorile tulburi ale istoriei
Invitații lui Zenob: Ana NICULESCU
În contra-timp. Distanțări, plictis, respirație
Dan SOCIU: două poeme inedite
La revedere, Coronavirus!
Ce fac scriitorii în vremea pandemiei?
Călătoria oamenilor cărții
Universitatea în vremea holerei. Reflecții rutiere de-acasă
Medeea. Poem scris cu furie
John Ashbery: La ferma Nordului
2020 - Eu și Beethoven în carantină
Gestionarea hazardului
Cum e să fii profesor în vremea distanțării sociale?
The End?
Kiefuri și taclale de Sfintele Sărbători
Invitații lui Zenob: Cătălin D. CONSTANTIN
Literatura contrafactuală
Comoara pierdută
Rețeta Negerküsse-lor
Ce fac profesorii în vremea pandemiei?
Răsfoind un roman
O lume de specialiști
Pierre Michon: a scrie locuind în inima limbajului
James Tate: Poeme
Lars von Trier. Un Dante al ecranului?
Cinematic
Lapsus memoriae
Sadoveanu și „viețile sfinților”
Invitații lui Zenob: Cosmin CIOTLOȘ
Invitație pe Coasta Dalmată
Poeme
Observatori cu pene, observatori cu blană
casa de dincolo de ocean
Răsfoind un roman
EurAfrica-Jurnal de scriitoare
Spioni, Seducție și Sinestezie
Robert Frost
Richard III de Thomas Ostermeier                                                                      
Nu trupului ca marfă
Cercul profesorilor dispăruți... în spatele ecranelor
Cartea în șomaj tehnic
Două tipuri de poeți
Invitații lui Zenob: Adrian TITIENI
Învățături către fiu, confesiuni despre tată
Tatăl meu la izolare
Nevoia de a fi pomenit
Actul matricidului
Însemnările unui estic mântuit
Dincolo de Apa Sâmbetei sunt Rohmanii
Serghei Jadan citit de Dan Sociu
Traviata. Între teatru și operă
Autodenunț
Cercul profesorilor dispăruți... în spatele ecranelor
Câmpia în flăcări
Implicarea și hainele ei fistichii
Patru cărți de istorie literară & culturală tânără
Invitații lui Zenob: Oana BOȘCA MĂLIN
Jurnal de scriitor
Viața mea se va schimba
Dincolo, dincoace de poezie
Tulburătoarele vrăjitoare din castelul Șeitanilor
Zagori. Dincolo de munți
Un sonet de​ Edna Millay
Plimbări berlineze
Copacul. Micro-tratat de antropologie culturală
Nostalgia ca Reality-Show
Dor de facultate
Keepsake și „scânteierile delicateții”
Robbe-Grillet și viitorul romanului
Invitații lui Zenob: Adrian MAJURU
Amintiri de scriitor
O urăsc!
Captivități selective
Andrew Singer povestește
Povestea noii statui de la Universitate
Euri interbelice
Orașul lui Aslı Erdoğan
În răspăr cu instinctul de conservare
Dialog pe NV: tineri scriitori
Un poem de Fredrick Seidel
Revoluțiile se petrec o dată la trei decenii
Wannsee
Invitații lui Zenob: Ioana PÂRVULESCU
Generația (1)
Arta războiului
O poveste ca une montagne russe
Suflet de femeie sub Aurora Boreală
Vizita
Timp virusat
Două poeme​ de Andrew Singer
Mort ai fost și te-am aflat
Lectură subiectivă
Când e orașul mai fericit?
Ademeniera albinelor în stup
Un poem de Zachary Schomburg
Little Richard
Copilărie și lectură
Invitații lui Zenob: Adriana PETRESCU
Cărți și hazard
Poeme
Ceasuri și busole
Media literacy
Piele întoarsă
Margaret Atwood, Testamentele
De vorbă cu Anca Cheaito
Vestul sălbatic ca ficțiune Paradigmă (I)
Inferno. De la Dante la Castellucci
Un poem de Tony Harrison
Anarchy in Rumania
FITS 2020 – din culise
Invitații lui Zenob: Alex IORDĂCHESCU
Biletul și brățara de festival
De partea nevăzută a muntelui Șogor
Camera lui Giovanni
Ce visa Nabokov?
Poeme
Biblia și iPhone-ul
Romulus BUCUR
Something is rotten in the state of Denmark
Despre case și (re)găsirea unui drum de urmat
Dobrogea – o tipă cheală?
Un poem de Wendy Cope
Moartea la Minneapolis
Specii minore
Invitații lui Zenob: Adriana IRIMESCU TITIENI
Cartea ca busolă și arheologia spirituală
POEME
Martha Bibescu și Marcel Proust
Păsărarul
Șerpi și păsări
Paul MANDELBAUM: Vremuri nebune aici, în Statele (încă) Unite
Seamus Heaney: La mure
Beirut, mon amour
Elefantul vizirului
Restaurația
Sexul și genul
Invitații lui Zenob: Camelia VĂCARU
Obiectivitatea și nevralgiile ei
O noapte la frontieră
Kapetanissa
Acolo unde nu ningea niciodată
Ieșirea din izolare
Flori Couriol, traducătoarea
Ben Mazer: Imperialistul merge în India
Un roman de succes
Dedal și Icar, înscriere inversă
Poeme
GOPO 2020
Despre bârfă
Călătorie în miraculoasa lume a plantelor
Invitații lui Zenob: Mihai ENE
Monștri. Filmul tău, al meu, al nostru
Zgârciuri. Ultimul an cu Ceaușescu
Gadfly
Povestea unui radio, povestea unui masacru
Abigal Samsonite
Incendiatorii viitorului
Robert ȘERBAN
HAL 9000
Dorința – Mathias Énard
Miss Julie, „pin up” made in Rusia
Heather McHugh: Ce a gândit
Scarlett O’Hara și Leiba Zibal
Madlena lui Proust în versiune poloneză
Invitații lui Zenob: Cristian POPA
Eșecul iluminiștilor
Sandrino
Pe străzi, cu gândul la Leopold
Prelungiri fictive ale memoriei culturale
Amintiri
Pavese - Meseria de a trăi
Andrada YUNUSOGLU
Autobahn sau despre oameni și mașini
Kingsley Amis: Către un copil născut fără membre
Occidere aude!
Revoltă socială și schimbare de paradigmă culturală
Invitații lui Zenob: Anastasia GAVRILOVICI
Radu NICA: Pool (No Water). Art (No Limits)
Bube, mucegai
Scrisori din Costa Rica
Poeme
Rita²
Savu POPA
Elogiul tatălui
Prinși în lift
Yehuda AMIHAI: Poeme
Topul formulărilor memorabile
Revoltă & schimbarea paradigmei culturale
Invitații lui Zenob: Andrei CREȚULESCU
Titirezul timpului
Poeme
Ruben Brandt și arta de a fura artă
Jussi Valtonen
Frumusețea care nu trece
Mihai Ignat
T​impul în izolare
Micul Prinț la Oscaruri: Joaquin Pheonix
Camuflajele lui K. H. Hödicke
Richard Wilbur: Un poem
Scrisorile lui Oscar Wilde
Despre iubire și moarte
Invitații lui Zenob: Andrei ȘERBAN
Trilogia disoluției
Mustața lui Hitler
I was looking at the ceiling, and then I saw the sky
Eros și literatură
Nașterea
Peluza regelui: Iulia Hașdeu și Eric Cantona
Vestul sălbatic demistificat
Ron Padgett: Alee
Sirma Voivoda
Ficțiunea lui Munro
Reverii palladiene
Amintiri cu Gellu Naum
Invitații lui Zenob: Simina DIACONU
Ultimul testament al lui Oscar Wilde
Poeme
Berta Isla – Javier Marías
Intrigi alambicate
Proză scurtă
Poeme
Nichita Overdrive: Delos
Marian MIHAI
Teatrele și grădinile de vară
Recomandări horror pentru o vacanță non-horror
Nouăsprezece trandafiri
Invitații lui Zenob: Bogdan Simion COBZARUL
Doi poeți și-o armă cu lunetă
Discuția
Alberto Moravia – Amorul conjugal
Act final
Poeme
Blecher, azi
Louise Glück: La râu
Maria CÂRSTIAN
Zece ani mai târziu
Împotriva Facebook-ului
Vacanțe de scriitori în timpuri grele
Invitații lui Zenob: Ioan CRISTESCU
Cheia bisericii?
Poeme
Ileana MARIN: „vibrația reală a vocii care te atinge
Oameni și istorii din Est
Așteptarea
Miruna VLADA
Printre turiști care fac poze
Franz WRIGHT: Alcool
Relaxat, despre timp
Sub semnul lui Boris Vian, al lui Raymond Queneau și al lui Lewis Carroll...
Invitații lui Zenob: Marius DONICI
O istorie în cheie ludic-minoră
Poem cu tractor
Regele Carol I în scrisorile către Regina Elisabeta
Kiki, c’est qui?
Strada
Toate trec – la Veneția
O familie de armatoli
Un călător de profesie
Andreea PETCU
Omul de castane
Opt romane românești în registru fantastic
Blestemul timpului liber
Marsilia. Ficțiune și pitoresc (1)
Invitații lui Zenob: Cristina BOGDAN
Cuvântul-cheie este Frica
Plimbări cu Beatrice
Alessandro Baricco: Mireasa tânără
Boss. Technosboss
Diamante pentru Kimberly
Patrick Modiano sau dincolo de coincidențe
Wisława Szymborska: Nevasta lui Lot
Opt sonați din literatura română
Despre studiu
Amparo Dávila și oaspeții ei
Invitații lui Zenob: Andrei BONCEA
Biografie durabilă
Poeme
Born A Crime
Lillian
Zi de zi la ora zece
Prin ochii bunicii, la Sozopol
Marsilia. Ficțiune și pitoresc (2)
E nevoie de curaj să fii profesor în România
Lunea cehoviană
Opt povestiri bune, găsite pe net
Filme de savurat în pandemie
M-am îmbolnăvit de COVID
Invitații lui Zenob: Alexandra NICULESCU
Lucruri neștiute despre lumile posibile
Ușa secretă
Emil Botta sau arta fugii din realitate
Actorul demascat si spectatorul mascat
Mostra
Tatăl renegat al cubofuturismului rus
Unde te grăbești? II
Un poet pus pe șotii
Opt cărți apărute în timpul pandemiei
Fără sfaturi
Literatură și ideologie
Invitații lui Zenob: Aurora Speranța CERNITU
Ion Bogdan LEFTER
Frumusețe cafea
Scămoasa
Marsilia. Ficțiune și pitoresc (3)
Între realitate și vis
Fernando Aramburu: o carte așteptată
Billy Collins: Prima zi cu zăpadă
Despre semnificația culorii
Școli renovate
Filosofia pe vârful picioarelor
Malmkrog. Ofensele frumuseții oratorice
Invitații lui Zenob: Alexandru PAPADOPOL
8 observații personale pe marginea Galei UNITER
Domul Runit, în Oceanul Pacific
Desfătări spirituale
Stil înalt
Copiii se plictisesc duminica
Ion Bogdan LEFTER despre doctorate (2)
Din non-existență, degeaba
Puppets Occupy Street – un mega-joc urban
Balanța între roman și film
Bazar de Cotroceni 2020
Un faraon la Paris
El memorioso
Invitații lui Zenob: Denisa POPESCU
Autoficțiune mistică sau automistificțiune
Femeia care se juca cu timpul
Fascinație și orbire
În noapte
Cenușă sub tălpi
Motive culturale să ieși din casă
Plimbări
Ferrante: Adulții îți interzic să minți
Wildhoney
Opt alegeri după copertă​
Du-te dincolo!
Platforma – distopie și parabolă
Invitații lui Zenob: Florentina SÂMIHĂIAN
Despre imposibilitatea unui proiect comunist
Evadarea
Personajul cu trei capete
Între cataclism și dezastru - o schematică a crizei
Poeme
Bicicletele uriașului izbăvitor
O viziune a Paradisului marca Alberto Manguel
Louise Glück – Nobel, 2020
Scurtă pledoarie pentru lectură ca refugiu
Imaginație și memorie
Două viziuni despre literatură și despre demonii ei
Opt scriitori tineri de proză fantastică
Pentru cei curioși
8 reflecții despre Premiul Nobel pentru Literatură
Invitații lui Zenob: Doru CIOLACU
Du-te la Tomșa!
Aventurile unui călător naiv
Antonis GHEORGHIOU se prezintă
Un corsar aromân
Poeme
Quijote reloaded
Roddy Doyle – Zâmbește
Diavolul nu este vinovat întotdeauna​
Imitații
Ce trebuie să dispară cu adevărat
Șotiile drăcușorului din tabacheră
Invitații lui Zenob: Mihai STAN
Micul Prinț
poemele sfâșierii
De vorbă cu Bogdan VLĂDUȚĂ
Călătorie la marginea nopții
Exil în alb
Autobiografia – José Luís Peixoto
Străini apropiați
Sânge și grădini
8 bărbați și ferestrele lor
De ce nu creez pură ficțiune
Literatura-fișier
Invitații lui Zenob: Anca-Doina CIOBOTARU
Cele ce tac
Proză foarte scurtă
Artiști și cărturari
Depravați și vrăjitori
Piața Troffea
paula și celălalt poem
Răscumpărarea
Suspans și răsturnări de situație
Quince días de Marzo
Ieșirea din coșmarul Trump
Melancoliile unui deznădăjduit
Invitații lui Zenob: Allex TRUȘCĂ
Filmul de muzică
scrie pe poetic.ro
Opt biserici din București
Când natura îți devine acasă
Crisalida
aveam un nume, dar mi-au dat altul
Generația hippie, între Hesse și LSD
Aleksei Krucionîh și dezarticularea limbajului
la colț de stradă mariana
Scrisul ca motivație în sine
Ce-ar mai fi de scris?
Invitații lui Zenob: Tudor RUNCANU
Feminitatea în filmografia lui Hayao Miyazaki
meditații aproape neerlandeze
Ian McEwan indignat
Intuiții reciclate
Cum am devenit fașionistă
Un orășel, o epidemie
John BERRYMAN - poem
oameni așa cum nu i-am mai văzut
Intelectualii și toleranța
Sensul existenței
Invitații lui Zenob: Diana NECHIT
Personajul marginal al Vestului Sălbatic
felii verde petrol
Un interviu cu Viola di GRADO
aveau mãștile pe bărbie și gurile lor păreau niște grote
M-am născut din orgoliu
Servitoarea, motelul și cuibul de cuci. Seriale fanfiction
Blestemul răscumpărării
oameni așa cum nu i-am mai văzut
OPT scriitori cu ochelari expresivi
Scena civică: Generația VOT
Inutilitatea paradei militare
Celula
Invitații lui Zenob: Xenia Negrea
Spirala timpului
Poto
Shéhérazade – dragoste în vremea... cartierului
Elegiile motanului Gore
Sora Ratched
o pasăre mă privește prin geam cu ochiul ei crud și neștiutor
Pentru secularizare
Ragtime – „marele roman american”
Invitații lui Zenob: James Christian Brown
Cafeneaua ca Paradis pierdut
Conversație conjugală
Femei, bărbați, nemulțumiri
mușcase inima unui diavol
Femei
Richard BRAUTIGAN - Poeme
Opt confesiuni
Câteva cuvinte despre absenteismul de la alegeri
Pământul dintâi și legendele sale
Invitații lui Zenob: Daniela Brown
Din șaua calului
dacă te-am atins vreodată
Mister creștin
Un obiect misterios din colecția „Ceaușescu”
Bolovanul
Jalba căminarului Dimitrie Bellu
Paturile vieții și ale morții
Captivi în fața ecranelor
Oameni și școli​​
Violența împotriva femeilor
Între revoluții
Invitații lui Zenob: Bogdan Baciu
Mașina mea de scris
Poveste de Crăciun
Doctorate
șoferii de cursă lungă, poeții și prozatorii
Buchete de singurătate
Rumena
Despre cei ce pleacă și poveștile care rămân
Identități care nu se repetă
Resemnarea
După 315 zile
Un an nou al speranței?
Zilele mele de luni
OPT motive pentru 2020
Urma se-ntinde îndărăt și-nainte
Un an
Adio, 2020!
Un secol de 366 de zile
Huitzilopochtli și Pipăruș
Am fugit și mai mult de acasă
Micro-jurnal de sfârșit de an 2020
Un an după care nu-mi pare rău​
Mâncăruri favorite
Poemul Matrioska
Invitații lui Zenob: Radu ALDULESCU
Imaginea de fond
35 de minute după
Piața, loc simbolic al orașului (II)
Baubau la Bacurau
Limba primară
Nu alegeți după titlu
În căutarea lui Petre Țuțea
Variante de pandemie
O poetică a crizei
Între ani
Parabola virusului Covid-23
Un timp atât de cețos: debutul
Invitații lui Zenob: Dorotheea PETRE
Anul în care am cumpărat pâine cu declarația pe propria răspundere
și diamantele
Un roman (a)normal
Euridice
Begonia iubită
Beau pentru pinguinii de la Polul Nord
Iluzia despre sine
I put a spell on you...
Cana inteligentă
De ce (nu) literatură contemporană?
Prietenia meduzelor
Invitații lui Zenob: Ioana FLORA
Jurnal de festival
Am mai văzut undeva omul acesta de nea
Bazaconia zodiacului
Pe scurt
Casa-cochilie
Radiografia unei noi senzorialități
Arta rememorării
Dragostea de tip Guban
Un poet al „intereselor oculte”
furtuna mi-a dat peste nas
Pulsul literaturii: anul 2020
Anul lui Iona
Invitații lui Zenob: Emanuel PÂRVU
Farse diabolice și viziuni paradisiace
Fabricile mele - Berlin 2008 (1)
Neprivind la suferința celorlalți
Insula răzvrătiților
Miere de canabis
Anii descoperirii Poeziei „contemporane” (și prin ochelarii lui Bachelard)
Călătoria
Tristețe industrială
Femei
Contra monarhiilor
Lapsus și vinovăție
Invitații lui Zenob: Lia BUGNAR
Talentul de cititor
Fabricile mele - Berlin 2008 (2)
Les neiges et les beaux livres d’antan…
Anii fantastici
Polifonic
Fantome descinse din Atlasul norilor
talking
Avataruri contemporane ale Marchizului de Sade
Zi de zi, despre eșecul rațiunii
Revizitarea avangardei
Invitații lui Zenob: Victor GINGIU
Când obiectele țes istorii
Zdreanță ăsta de Viconte
Vremuri și cărți
Anii fantastici
ctrl c paste
Elogiu lenei
Adrian Săvoiu: Jumătate din viață am trăit-o în comunism
Apeirogon – Colum McCann
OPT situații care mi se par monstruoase și remedii pentru ele
Meditație civică
Fabricile mele - Berlin 2008 (3)
Invitații lui Zenob: Ileana OLTEANU
Anii marilor descoperiri literare
doza de noapte
Straniul caz al avocaților Bastian și Gregor Carp
Blestemul traducătorilor
Când nu te ai decât pe tine
Douămiismul nu era încă o etichetă de istorie literară
Îți voi arăta sarea pământului
Parcă din altă viață!
Velimir Hlebnikov, avangardă și matematică superioară
Oameni și rodii
Despre singurătate
Călătorii și mici tristeți
Invitații lui Zenob: Andrei ARADITS
În afara istoriei
Biografia fantezistă a lui Cobus Boogaard
Evadarea în lumile miraculoase
O imagine completă a lui N. Steinhardt
Râsul
Șeherezada mea centenară
Șezătorile și generațiile, deopotrivă literare
Creatori de film: Ana VLAD și Adi VOICU
Welcome in Babel Tower
Despre curajul mărturisirii
Un pahar de vin roșu
Bunicul misoginilor
Povestiri incorecte politic
Invitații lui Zenob: Marcela Motoc
De câți psihopați are nevoie cinema-ul?
Țara azaleelor roșii. Vestul sălbatic
Toni Chira: Siviurile lui Danusiu
Vlad Niculescu: ocazia de a deveni astfel
eu și cu taica-tău ți-am cumparat o vestă
Cutia cu Coca
Istoria mea, încă vie
în culori sepia
Estetica Fericirii în două Esturi
2007-2010. Migrații, mondenități. Și fantoma trecutului
A fi sau a nu fi pe harta literară a lumii
Virtutea de a nu fi popular
Cazul „Amanda Gorman”
Invitații lui Zenob: Radu GĂVAN
Despre eșec și reușite în vremea gripei
Cadman și Claunek, o aventură într-o lume fără aventuri
Istorii cu armeni reali și imaginari
Fiecare femeie e o insulă
Praf de cărămidă
Viață, romane, moarte
Urmașii răzvrătiților și aventurierii (2)
Andreea APOSTU - a umblat în mine
Cuibul bufniței
Un roman despre recunoștință

Copyright © optmotive.ro