H I B R I D

Cele patru colțuri ale orașului erau încercuite. Capsulele de energie ce alimentau clădirile nu mai puteau rezista pentru prea mult timp, rezervele fiind deja pe terminate. Mai devreme sau mai târziu, trebuiau înlocuite.

În timpul acestui proces, locuitorii erau rugați să rămână în apartamentele lor și să încuie ușile. Numai conturul formelor întunecate putea fi observat. Iar acești muncitori responsabili de sondele electrice erau atât de deformați încât nici cei mai curajoși oameni nu îndrăzeau să-i privească drept în nenumărații ochi, prin ferestrele lor străvezii.

Acești pitici de culoarea tuciului, conturați cu cărbune cărau în spate o clădire aproape la fel de înaltă ca și un zgârie-nori, plină cu tuburi și stâlpi electrici.

De unde or fi avut atâta putere s-o care? De unde au adus-o? Și, cum de nimeni n-a observat?

*

Luminile erau stinse. Toți locuitorii cartierului de Nord erau forțați să se comporte frumos. După înlocuire, puteau să se plimbe după pofta inimii lor.

Gărzile conturaților n-au ucis pe nimeni încă, cel puțin nu în public, în văzul tuturor. Sigur, oamenii mai dispăreau din când în când. Și unii se mai și întorceau, dar nu întotdeauna cum trebuie. Aceștia nu mai cauzau probleme.

Nu erau spălați pe creier. Nici n-au suferit vreo lobotomie de care să-și amintească, sau să manifeste efectele secundare ale uneia. Cei ce se-ntorceau dinăuntrul clădirilor erau prea speriați ca să povestească despre ce au văzut. Dar unul dintre ei trebuia să ciripească eventual. Mai mult sau mai târziu, secretul nu putea rămâne nerostit.

— Nu că ți-aș da dreptate, dar parcă văd o asemănare între tine și el.

— Ți-am mai spus, ăla-s eu. Ei încearcă să-mi atragă atenția!

— Și parcă aș atribui acest lucru unei mici coincidențe. Zise Clara în timp ce freca micul dispozitiv atașat de scaun, care începu a împroșca covorul cu mici fulgere.

Chiar și după atâția ani se pare că încă funcționează, mormăi Anton.

Clara vroia cu disperare să-l trăznească pe băiat, deși se abținea. Are o fixație, asta-i clar.

Uitându-se la el, nu putea decât să-i fie milă. S-a maturizat mult prea rapid, având în vedere că cei doi crescuseră împreună.

Anton în schimb suferea de insomnie, nu dormise de căteva nopți bune. Și nici nu era defel un prefăcut, ceva îl deranja.

— Vrei să vorbim despre asta?

— Sunt în regulă, dar ascultă. Jur pe tot ce am mai sfânt pe lume că acea lumină pâlpâia ca și cum m-ar fi privit.

Instinctul lui Anton era corect, deși n-avea nici cea mai vagă idee de unde provenea. Ochii unui om nu erau capabili a percepe miliardele de râme care o alcătuiau. Iar singura explicație logică venea de la prietena sa, a cărei minte logică nu putea decât să umple golurile ce-i dădeau sens acestui fenomen straniu.

— Ăla-i blițul camerei de supraveghere, nimic altceva. Ai nevoie de somn, băiete, iarăși începi să-ți închipui lucruri. Știi bine ce ți se poate întâmpla.

— Nu chiar. Uimește-mă!

*

Un sunet îndepărtat, aproape asurzitor începu și nu dădu vreun semn de orprire. Clara nu-i răspunse. În schimb, aceasta aștepă. Nici măcar o întrebare sau pâs. După ce văzu că nici Anton n-avea chef să mai zică ceva, făcu un pas către el, ochindu-l bine din cap până-n picioare, cu o exactitate tulburătoare. Amândoi păreau "obosiți", beți aproape. Doi tineri normali, cumsecade într-o cameră simplă cu nimic alteva decât un pat, un dulap vechi, un covor simplu cu o sferă roșie ce ieșea din el, plin cu lăcuste de fier, ușor trandafirii. Pereții erau destul de închiși la culoare, neatrăgând atenția asupra lor în niciun fel. Deși unul dintre ei avea o farfurie de nichel bătută-n cuie, cu un pește vorbitor fără al său cap. Îl primise cadou de la un vecin, iar un mic păianjen-și făcuse cuibul înăuntrul lui. Mai era și ușa întredeschisă a băii, dar cam asta era tot.

Singurul scaun din cameră era în mâinile Clarei. Iar ea prefera să stea în picioare.

— Ai vrea să mă însoțești până-n baie?

*

În momentul de față, vecinii din bloc deja și-au luat tălpășița.

Trebuia să înceapă rondul nocturn. Toți se temeau de ce avea să apară în timpul nopții. Cei temuți puteau fi văzuți patrulând fiecare etaj.

Picioroangele lor din bronz erau solide. Corpurilor lor, robuste. Capetele acestor căpușe electrice erau turtite și pline cu acid. Ca un butoi fără capac.

Ele săreau din ușă-n ușă, cerșind componente mecanice ce urmau a fi topite, fiind un fel de donație sau tribut.

Cineva trebuia să-i hrănească pe acești cerșetori, fie că era vorba de o priză sau un comutator gravitațional.

De asemenea, nu era vina nimănui că "el" ajunsese acolo. Era de afară, un străin, deși nu părea că provenea dintr-una din acele clădiri de alimentare. Pur și simplu a venit și el, un android ce-și căra în cârcă cei trei copii. Picioarele și corpul său erau îndeajuns de late și mari încât să ascundă un trup uman, deși numai un filosof putea contempla un asemenea lucru. Sau un detectiv puțin mai isteț.

*

Îngenunchiate de propriul orgoliu, căpușele electrice începură a face vrăji magnetice ce atrăgeau spre ele ce mai aruncau din când în când afară locatarii apartamentelor. Într-un fel, ei erau femeile de serviciu.

Din moment ce orice obiect metalic putea fi refolosit într-un fel sau altul, fie că era revendicat, refolosit, topit sau mâncat, totul era lună.

*

Căpușele erau atrase de noua lor figură matenă, androidul. Imediat găsit într-un colț întunecat al holului, acesta fu acoperit cu picioarele lor lungi, trăgând cât se poate de multă energie din interiorul lui, având grijă să nu verse sau să-l scalde-n acidul lor gastric.

Mici căpușe organice ca niște bube se formară pe al său corp metalic, ca o boală umană, aproape incurabilă. Între ei exista o relație destul de ciudată, una aproape simbiotică. (Sau mai degrabă parazitară.)

Era imposibil pentru cei ce priveau pe gaura cheii să-și dea seama cine ce făcea sau care era scopul acestui ritual. Iar nimeni nu îndrăznea să iasă pe hol ca să-i întrerupă, mai ales pentru că locatarii erau intimidați de mărimea androidului. Și de faptul că acesta mai scuipa din când în când șuruburi și pioneze.

Absența semnelor era un mister total pentru ei. Cum o fi intrat în clădire? Se întrebau unii.

— Un android atât de mare trebuie să producă un sunet pe măsură, maică.

Mulți ar fi crezut că s-a materializat pur și simplu din neant, mai ales pentru că, de fiecare dată când se mișca, acesta era la fel de gălăgios ca și un autocamion.

*

Odată cu plecarea lor, sau cel puțin ca un fel de ritual al purificării lumii exterioare, toate ușile erau temporar închise. Cifrul fiecărei intrări scăzu cu patru. Era o modalitate sau o asigurare că cei de afară rămâneau afară, iar cei dinăuntru, ei bine, rămâneau în viață. Fără cale de scăpare pe de o parte, și fără o cale de a-i salva pe cei lipsă.

Iar ciclul avea de gând să înceapă din nou, când sunetul asurzitor al mitralierelor încinse începu să se resimtă. Puțini aveau curajul de a-i privi în toată splendoarea lor. Alții încercau să înnece sunetul cu cel al unui duș cald, sau unul rece.

În timp ce acest eveniment straniu se repeta, pe undeva pe la periferie, totul începu să se întunece.

Lumina ce odinioară îl căuta pe Anton dispăruse demult.