Savu Popa, În cădere, becurile se aprind, Editura Tracus Arte, 2026

Volumul recent al lui Savu Popa se situează în registrul destăinuirilor discrete, fiind lipsit de tertipurile unei dialectici grandilocvente sau de fațadă. Versurile sale lasă impresia că au fost rostite în șoaptă prin cotloanele vechilor biserici, în niciun caz declamate de la pupitrele academiilor de bune moravuri, ceea ce le conferă o autenticitate aparte – întrucât nu caută să epateze, ci se mulțumesc că se pot adăposti lângă pelerinul care se odihnește.

Una dintre trăsăturile dominante este simplitatea debordantă a limbajului, autorul întrebuințând cuvinte comune, debarasate de macaronismele noului val (mereu "nou"), pe care le amestecă în creuzetul viziunii particulare despre entitățile ce îl (și ne) guvernează implacabil existența ("Puțin blazat./ Dar, asta era situația,/ Nu mă puteam/ Împotrivi legilor nescrise..." – p. 11), de unde și sentimentul (nevroza?) de alienare ("Sunt momente/ În care/ Aș vrea să nu ies/ Prea mult/ În evidență,/ ...ca o gămălie de chibrit arsă/.../ și abandonată printre alte resturi (...) În camera mea..." – p. 9) ce survine în urma unei drastice introspecții deloc satisfăcătoare, căci, vrând să se detașeze de lume, protagonistul se trezește în aceeași "cloacă" a valorilor umane ("Între cel ce sunt/ Și cel ce-am fost// Un zid de umbră/ Pe care se cațără/ Iedera remușcărilor.// O piatră aruncată/ E de-ajuns/ Să spargă/ Zidul/ Ca pe-o fereastră.// Și să pornească/ De la rădăcini/ Alarma." – p. 5; italicele ne aparțin), dovedind că: a) nu și-a pierdut omenia; b) doar cei care mai au regrete dețin cheia de interpretare a cărții.

Poetul e interesat mai puțin de proporțiile creației artistice și mai curând de vibrația care rămâne după ce a tras linie și s-a asigurat că n-a rămas cu restanțe (de impenitență, de opulență ș.a.m.d.). În acest sens, stihurile sale sunt minimaliste, reglate cât să nu plesnească în edulcorare sau oțetire, iar pauzele care le separă (la fel de importante ca textul în sine), cât se poate de complementare. Iată ce înseamnă să fii tare de cerbice și să nu visezi la cai verzi (tuburi fluorescente?) pe pereți: "...ca ferigile/.../.../ Caut și eu/ Acele soluri bogate/ ...ferite de vânturile/ Aspre ale suficienței de sine,/ Dar care rețin umezeala/ Incertitudinilor" (p. 11).

Structural vorbind, sesizăm o pendulare între interioritatea imediată și calitatea fenomenologică a senzațiilor ce reclamă o analiză "exterioară" – deci un "Eu" care observă, și un "Altul" care se repliază, în așteptarea rezoluției. Așadar, o dihotomie ce coincide atât cu criteriul dual al considerațiilor empirice, cât și celor două motive predilecte ale lui Savu Popa: singurătatea și umbra – elemente recurente ce-s fie explicite, fie insinuate: a) "Simt singurătatea/ Ca pe un junghi în piept" (p. 39), "...o respirație/ Străină/ De propriul corp" (p. 51) și b) "Ce plante rare îmi populează umbra?" (p. 10), "un cer sufocat de-a binelea" (p. 29).

Depistăm însă un risc, și anume alunecarea spre o uniformitate de exprimare. Fără variații pregnante sau rupturi stilistice, unele poezii pot părea de-a dreptul monotone – chit că mențin o frecvență egală, ceea ce sugerează un demers original, nicidecum mimetic.

Totuși, n-o să-i ignorăm:

a) ornamentele futile, excesele metaforice, artificiile semiotice (sublinierile sunt ale noastre; pentru relevanță, am renunțat la semnele grafice convenționale de transcriere: "/", "//" și majusculele incipiente): "apucând globul pământesc din carton întocmai ca pe o căpățână de ied găsită la marginea secată a unui șanț" (p. 14), "tăișul unei seceri pe care răsăritul pășea într-o echilibristică însângerată" (p. 17), "un eșafod cețos" (p. 21), "acel eșafod cețos, în întregime făcut dintr-o împletitură ghimpată de umbre și scrâșniri" (p. 22), "soarele flasc" (p. 25), "fereastră cețoasă" (p. 29), "nedumerirea se va hrăni hulpavă cu seva dulce..." (pp. 31-32), "căldura însângerată" (p. 40), "ne lovesc direct obrajii", "...pădure de ceață sau... ceață împădurită" (p. 43), "tăișul cenușiu al ploii... ghearele plumburii ale nopții" (p. 44), "zerul întunecos al angoasei", "...cămășii înnegrite de timp și amarnică răsuflare" (p. 45), "un întuneric care a uitat să-și tragă la sorți noaptea" (p. 51), "...o altă înserare plină de cicatrici și respirații rănite", "lavă geroasă" (p. 54), "am încercat să trec pe lângă ea (o baltă cu apă proaspătă, n.n.), încât să nu-i tulbur cumva liniștea care părea desprinsă din interiorul unei catedrale gotice" (p. 74), "cuprins de-o oboseală uscată, dar senină" (p. 77), "un întuneric foșnitor ca o aripă de liliac confecționată din hârtie creponată" (p. 81), "cu pași de mâț negricios, sfrijit, gerul urca tiptil scările", "ciorapii de lână călduți" (p. 85), "razele unui soare ieșit din inima de jad a blândeții" (p. 87), "cozile de flăcări ale unui întuneric ce avea și el o voce de șobolan bătrân", "privirile... sângerau întunecat" (p. 90), "supapele de tandrețe cartilaginoasă" (p. 91), "crestele vulcanice ale unor nori" (p. 95), "...în pustinicia (sic!) vreunei coaste de-ale mele" (p. 96);

b) precaritatea conjuncturală: "mă-ntrebam, mirat și nu prea" (p. 10), "pădurea se cam îndepărta" (p. 29), "avea să se facă auzită poate nu aici, ci în altă parte", "...de la o vreme, ne cam apăsa capetele" (p. 92) etc.

Sunt destule texte în care am descoperit relații instabile între subiect și obiect, între semnificant și semnificat, unde dimensiunea factuală (alcătuită din spații mai mult sau mai puțin locuibile, din gesturi și trăiri ambigue) capătă valențe spectrale (îndeosebi în absența unei energii vitale, sugerată prin simboluri ale deconectării de realitate) ce converg spre un șir de repere suprapoetizate, ce (private de un verdict clar) clatină balanța receptării. Nu avem o diegeză per se, ci mai degrabă o dispersie a componentelor din care fusese înjghebat ceea ce se voia a fi un tot coerent.

Mă rog..., scăpări editoriale. Dar să nu-și facă probleme, n-o să-i prelungim agonia (deși eroul ne-a luat-o înainte – vezi "O cruce de carne" – pp. 81-82; unde mai punem că redactăm această cronică în Săptămâna Patimilor). Plus c-am întâlnit greșeli mai "rafinate" la o sumedenie de literați cotați cu nota maximă în oficioasele romglezești de la noi. Prin urmare, nostra culpa.

Căci, per ansamblu, lucrarea lui Savu Popa învederează o liricitate genuină (a tăcerilor încărcate de sens, a cugetărilor "în derivă", a mărturisirilor incomplete) ce nu percutează subit, ci se insinuează lent, una care, reparcursă, dobândește profunzimi nebănuite.

Ritmul e sincopat, marcat de fluctuația dintre afirmări și tranziții tonale, astfel că discursivitatea este frecvent întreruptă, fapt ce ne duce cu gândul la o conștiință care nu reușește să susțină un flux "logic" pe termen lung – strategie ce sprijină, cu câteva amendamente, fragmentarismul (post)modernității.

Prin comprimare (evitând expansiunea descriptivă și preferând enunțurile sacadate, aproape prozaice) el produce un efect de neant activ ("...trăirile/ Sunt zvâcniri ale unei/ Cenuși/ Ce a existat înaintea/ Oricărei arderi" – p. 51; să fie "praful nestins" o hierofanie a unei civilizații revolute?), "silindu-ne" să decelăm rațiunile primordiale (plasticizate) ale cosmosului, refuzând să ni le livreze gata formulate.

Economia mijloacelor devine, în consecință, principiul constructiv, iar estetica este una a moderației – opțiune ce determină orientarea către esențializare: "Inima mea,// Satelitul natural/ Al lui Dumnezeu,// Atacul/ De panică/ Al singurătății" – p. 35.

În virtutea celor de mai sus, fiecare unitate verbală obține un spor semantic ce indică o stare lăuntrică/un univers poetic dificil de fixat conceptual. De pildă recidiva sucombării ori a trecerii în nemurire: "Singurătatea,/ Un călău conștiincios" (p. 21), "privirile mele, pline de tăișuri,/ Care au ajuns să lase în urmă/ Atâtea priveliști decapitate" (p. 22), "Poezia/ Apare/ Când/ Sufletul/ Are/ Rău/ De înălțime/ În propriul/ Corp" (p. 41), "...să apucați/ De câte un capăt al sforii,/ Să vi-l treceți în jurul gâtului/ Și să atârnați de mine.../ ...desprinzându-vă de sol (...) iubirea e o spânzurătoare/ Dătătoare de viață" (p. 45), "...a lăsat/ Toate ochiurile de la aragaz deschise/ Și s-a mutat definitiv/ În altă parte" (p. 50), "Doi tineri/ Merg/ Ținându-se de mâini./ Capetele lor,/ Două torțe aprinse" (p. 63), "Cuprins de-o oboseală/.../.../ Care îți înfășoară mintea/ Precum un ștreang" (p. 77) – ce ne permite să concluzionăm că printr-o elevare fățișă (...infatuare absconsă?) efortul autorului (un imagist în procesul aflării cauzelor lui "a fi așa cum suntem") comportă o intenționalitate luciferică nestatornică. Lucru pe care ni-l dorim isprăvit, fiindcă Savu Popa are talent cu carul. Îi mai lipsește doar buturuga aia mică – scânteia care să incendieze bezna.

S-au înmulțit

Șerpii veninoși

În Delta Dunării.

Anunța

La știri

Zilele trecute.

Să-i văd acum

Pe cei care

Se iau la trântă cu filosofia

Și susțin

Sus și tare

Că se pot

Scufunda

De două

Ori în apa

Aceluiași râu. (p. 27)