O citadelă de hârtie, o mare de lume, într-un freamăt de voci biruindu-se cu rândul unele pe altele, cele de la microfon pe acelea din public și invers. Un târg de carte. Până la urmă, zumzăiala stupului vorbitor (și cititor, cum altfel) este tonică, o ieșire din (algo)ritmul de fiecare zi. Împărțit cu socoteală în standuri care de care mai arătoase și mai puse pe treabă, târgul pare un fagure mare, picat îmbietor în mijlocul orașului. Cititori, oameni ai cărții, feluriți mușterii îi dau târcol, ba chiar se abat, curioși, din drum. E un vad bun. Totuși un astfel de târg înseamnă mai mult decât cuantificare pragmatică a cotei de popularitate a cărților, autorilor și literaturilor. Poate fi o formă de diplomație culturală, o pârghie a dezvoltării regionale, o vitrină a tendințelor literare, o piață a ideilor, un barometru al gustului public. O dovedește funcționarea târgurilor de carte de-a lungul câtorva secole, cu toate prefacerile de pe parcurs.

Nu mă întreb cum ar fi arătat un târg de papirusuri egiptene acum patru mii de ani, nici unul cu tăblițe de argilă, inscripționate în cuneiforme, în Sumer sau Babilon. Inițiativa ar fi fost probabil falimentară, după numărul știutorilor de carte din vremea aceea. Însă în ultimele cinci secole, răspândirea tiparului și democratizarea accesului la textul scris, nevoile educaționale, ideologiile reformatoare – religioase sau social-politice – și promovarea lor prin tipărituri au făcut posibile apariția și, în unele cazuri, longevitatea unor târguri de carte. Istoria marelui târg de la Leipzig, de pildă, vechi de patru secole, spune ceva esențial despre o mutație culturală sub ochii noștri. Inovația tehnologică, noile forme de expresie, prin hibridarea mediilor, răspund la așteptările unui altfel de public, schimbă istoria cărții și designul târgului contemporan. Rebrandingul – controversat și, ca strategie de business, salutar – prin care trece, din 2014 încoace, târgul de la Leipzig este în parte un răspuns la provocări actuale, în parte anticipare vizionară a arhitecturii viitorului, a unui tipar comportamental care se lasă deja întrevăzut. Ne place sau nu, schimbarea este în curs. Ea nu e doar mentalitară, ci chiar mentală, de mecanism cognitiv, ceea ce atrage o reconfigurare a formelor de expresie culturală.

Fără complexe, tineri inteligenți și creativi mărturiseau nu demult, cu prilejul unei dezbateri, că obiceiurile lor de lectură sunt altele decât acelea ale părinților și bunicilor lor, altele decât recomandările profesorilor lor. Mai exact, preferă BD și roman grafic pentru confortul de a le oferi o imagine imediată a poveștii, fără obligația de a-și extrage ei înșiși o reprezentare vizuală din masa de semne convenționale a textului, impersonală și intimidantă ca o teoremă.

Târgul de la Leipzig răspunde tocmai acestei nevoi și transformări ale publicului. Nu spun (ar fi fără relevanță) dacă se cade sau nu, dacă este bine ori ba, constat doar că se întâmplă și că era cumva previzibil. Patruzeci la sută dintre vizitatorii târgului se costumează astăzi în personaje imaginare pentru a participa la festivalul MCC (Manga-Comic-Con). De departe o vedetă este, prin urmare, sectorul manga, anime, al jocurilor video, al ilustrațiilor și comunității Cosplay. Acesta a reușit să atragă constant, în ultimul deceniu, un public cu vârste între 14 și 30 de ani, care altfel n-ar fi pus piciorul într-un târg al literaților, socotindu-l prea anost. Formatul clasic al cărții încărcate masiv de text este concurat puternic, la edițiile recente ale târgului, de cultura vizuală, de performarea ficțiunii, de narațiunea bogat ilustrată sau transmedială. Reiese că povestea, cartea, literatura sunt încă vii pentru public, nu mai puțin pentru cel tânăr. “Where Stories Connect Us" este, de altfel, sloganul târgului. Este însă nevoie de o revizuire – eventual, o rebranduire – a canalelor prin care toate acestea merg spre cei care le-au prins gustul, dar își doresc să le primească în felul care le priește lor. Publicul civilizației ecranelor vrea altceva decât epoca Gutenberg. Ceea ce-i cu dus și întors, într-adevăr, dar asta e o altă discuție.

De fapt, simptomul nu e cu totul nou, îl atestă Alonso Quijano, alias Don Quijote, în plină eră a tiparului. Nemulțumit de finalul romanului Belianis de Grecia al lui Fernández, hidalgului cititor din La Mancha îi trece prin minte să ia pana și să dea el un sfârșit cum se cuvine poveștii. Se răzgândește însă, renunță la ipostaza contemplativă a scriitorului și, spre deruta tuturora, alege să-și performeze ficțiunea pe scena realului, în viața de zi cu zi, intrat până la uitare de sine în pielea personajului pe care îl inventează. Cititorul fantast, cititorul total. Ca la împătimiții de Cosplay de astăzi, este aceeași nevoie de a testa adevărul ficțiunii, de a converti o posibilitate de existență în existența însăși – sau, cum spunea Bourdieu, nu doar de a "înțelege" literatura, ci de a o "simți".

Târgul este oglinda publicului. Cum răspunde un târg de carte unei asemenea provocări care înainte de a fi a viitorului, este deja una a prezentului? Cui se adresează astăzi un târg de carte? (Doar) unui public așa cum a fost el îndelungă vreme sau unuia al cărui profil nu este încă îndeajuns de clar, dar promite să fie, în bună măsură, altfel? Încotro, cititorule? Quo vadis, lector?