Florin Chirculescu, Orfanii, imprintul n'autor, Nemira, 2025

Orfanii este unul dintre cele trei romane pe care scriitorul Florin Chirculescu le-a publicat anul trecut și, cel puțin pe hârtie, cel mai vizibil dintre ele, primind și-o nominalizare. Altfel, romanul nu a (prea) intrat sub radarul comentatorilor.

Cartea de față se conturează ca un proiect literar ambițios, la baza căruia se află o listă bibliografică destul de extinsă (vezi Nota autorului). Pentru că se definește ca un nomad, Florin Chirculescu își sprijină narațiunea pe două călătorii și două perspective, care se intersectează în repetate rânduri. Din acest punct de vedere, pot să-l așez alături de romanul lui Augustin Cupșa, 3300 de perechi de palme, care mizează tot pe două fire narative distincte și, în același timp, complementare. Protagoniștii de față sunt Octav Mavru, avocat cunoscut la București, și Malalai, "fiica Afganistanului", ale căror călătorii pornesc din lumi diferite (dinspre Europa spre Orient și invers), marcate de descoperirea de sine și de confruntarea cu ceilalți. Dacă la început legăturile dintre cele două planuri narative sunt doar sugerate, pe parcurs acestea se conturează tot mai clar, prin intermediul relațiilor dintre personaje, precum cea dintre Lia și Malalai.

Cu scopul de a-și regăsi fiul, Octav pornește în căutarea acestuia după ce primește un pachet misterios: o "pernă din piele, care mirosea minunat" purtând un mesaj destul de vag — "Tată! Boulbinet, etajul opt, o pisică de mare gătită splendid. Vino, te rog!". De pernă este atașat și un flacon de parfum, detaliu care amplifică misterul și funcționează ca indiciu decisiv al drumului ce urmează să fie parcurs. Demersul său este alimentat și de alte circumstanțe legate – la o primă vedere – de activitatea profesională, astfel încât în călătorie îl însoțesc Beguma, una dintre clientele sale, aflată la rândul ei în căutarea fiicei dispărute (Mihaela), și Lia, fiica mai mică a acesteia. Din acest moment, narațiunea se transformă într-un carusel epic, personajele fiind împinse într-o fugă continuă, traversând spații geografice și culturale diverse: Turcia, Liban, Israel, Iordania, Siria, Irak, Iran, Afganistan ș.a., în încercarea de a descifra sensul indiciilor și de a scăpa de amenințările care îi urmăresc.

Relațiile dintre personaje, aflate într-o continuă reconfigurare, se conturează pe fondul unor evenimente când dramatice, când banale, care aduc în prim-plan preconcepții, granițe simbolice dintre culturi și țări, experiențe ale migrației și tensiunile generate de întâlniri. Altfel spus, pornind de la o motivație biografică, călătoria nu se limitează la a completa tabloul unei căutări și/ sau transformări personale (fiica și fiul căutați, Mihaela și Andrei, deveniseră Mikaala și Djighitul), ci se vrea (și) un prilej de explorare a unor realități sociale.

Dincolo de intriga recuperării și a regăsirii, romanul oferă o perspectivă asupra condiției nomade, asupra vieții desfășurate în spații marcate de conflicte ideologice, religioase și politice.

Deși pot înțelege motivațiile din spatele unor alegeri stilistice, sunt (prea) frecvente momentele în care ficțiunea este "peticită" cu materiale documentare, lăsând la vedere mecanismul construcției textuale:

"Numele de aleviți se trage fie de la Ali, ginerele profetului, fie de la alev, cuvântul turcesc pentru flacără. Aleviții îl numesc pe Allah și Al-Haqq, adică "adevărul plin de lumină", Mohamed și Ali fiind receptaculele în care I s-a întrupat strălucirea. Aleviții recunosc cele patru scripturi acceptate de Islam: Tora, Psalmii, Evangheliile și Coranul; ei cred în viața de după moarte, în îngeri, pe care-i numesc melekler, în draci, numiți șeitanlar, în femei care deoache, în al doisprezecelea Imam, deocamdată ascuns, pe care-l așteaptă cu abnegație, la fel ca șiiții, și în conștiința pură, aflată în străfundurile oricărui om – ei, da, vorbesc despre iubirea universală, căci fiecare dintre noi este Dumnezeu. A ucide, a divorța fără motiv întemeiat, a comite adulter, a fura și a bârfi sunt crime capitale. Aleviții îl prăznuiesc și pe misteriosul Hizir, patronul apelor, cel ce l-a pus la încercare pe Moise, după ce a trecut Marea Roșie, ziua de sărbătorire a acestui personaj enigmatic fiind, în Balcani, ziua Sfântului Gheorghe."

Acesta este doar un exemplu din seria pasajelor enciclopedice care (de)punctează romanul. În lipsa unei fuziuni mai rafinate între cele două registre, povestea devine (supra)încărcată, iar abundența detaliilor de dicționar diluează tensiunea narativă. De aceea, autorul mi-a dat senzația că pe alocuri a preferat să se rezume la colectarea unor imagini și informații din materialul bibliografic.

În schimb, trebuie să remarc modul în care Chirculescu alege să integreze, printre altele, specificul culinar al regiunilor traversate în economia narațiunii. Aceste detalii nu apar ca simple inserții exotizante și nici ca pretexte documentare, ci se încorporează firesc în experiența personajelor, devenind – în unele cazuri – un mijloc subtil de evidențiere a diferențelor culturale și a tensiunilor dintre perspectivele locale și cele europene. De pildă, în Iran, ghizii care îi însoțesc pe protagoniști consumă kaleh pacheh, în timp ce aceștia aleg să se așeze la o altă masă, nefiind dispuși să încerce creierul de oaie: "cică gustul e senzațional, numai că europenii își dau mațele afară de la miros". O scenă minoră în aparență, dar care se reține, întregind impresia de incursiune consemnată.

În fine, călătoria culminează în Ucraina, unde sunt deconspirate mizele întâlnirii dintre Octav, Beguma (care are un sfârșit dramatic și absurd), Andrei și Mihaela, legate de o rețea de trafic de organe, despre care tinerii încercau să adune informații, după cum spune Andrei:

"Am liste cu adresele doctorilor, ale spitalelor, cu indicativele avioanelor care au transportat organele, plus datele celor mai mulți depesați și ale celor implicați în afacere".

Tot traseul prin Orient, încheiat aici, pare să sugereze că războiul din Ucraina nu este un fenomen izolat, ci expresia unor forme recurente de violență și instrumentalizare a vieții umane.

De cealaltă parte, Malalai își evaluează biografia și istoria Afganistanului într-o încercare de a recupera adevărul dincolo de versiunea oficială a faptelor. Convinsă că realitatea a fost mult mai dură decât cea reflectată de relatările de presă, ea simte datoria de a spune povestea așa cum a văzut-o, a trăit-o și a înțeles-o, ceea ce determină o continuă trecere între prezent și trecut, între actualitate și memorie, între Europa și Orient.

Ajunsă de mică în Belgia, din cauza conflictelor armate din țara natală, Malalai se confruntă cu prejudecăți legate de statul său de migrantă, încercând în același timp să-și construiască/ să-și păstreze o identitate:

"Bineînțeles c-a auzit tot orașul de mine. Pe atunci eram puțini musulmani. Abia ne făceam apariția în Vest, sub forma unor făpturi deviante, cu haine și vorbe rugoase".

De la condiția precară a refugiatei la rolul de proiectantă a unor nanoboți anticancer, protagonista străbate un traseu presărat de confruntări interioare și exterioare, reale și virtuale.

Dacă în planul reconstituirii istoriei Afganistanului predomină dimensiunea documentară, cu un accent pronunțat asupra contextului politic — nu întâmplător, Florin Chirculescu scrie un roman plasat în Afganistan și centrat pe figura lui Ahmad Shah Massoud, personajul istoric care l-a determinat să scrie Orfanii, după cum mărturisește —, în planul prezentului, registrul naratoarei capătă adesea o tentă excesiv de... tehnică. Iată cum arată un dialog dintre Malalai și Elena (acestea vor trece prin momente tensionate împreună), fiica lui Mavru, plecată în Belgia:

Fumez cu Elena în Place de Brouckère, pe trotuarul din fața firmei. "Mă obsedează forma CDN-ului, vreau să-l simplific" îmi zice ea trăgând din țigară.

CDN, Chemotherapy Delivering Nanobot, cu asta ne ocupăm noi.

"Ce să simplifici?" o întreb. Începe o bură de ploaie, îmi trag gluga pe cap.

"Îmi imaginam că trebuie să fie hidrodinamic," spune Elena, dusă pe gânduri, "așa... ca nava Enterprise, din Războiul Stelelor."

"Din Star Trek" o corectez.

"Star Trek, Războiul Stelelor, tot un drac. Ideea e că nanoboții n-au de ce să fie hidrodinamici, trebuie doar să plutească, iar botul n-are de ce să fie aderent, trebuie doar să aibă o suprafață suficient de întinsă ca să livreze citostaticul. Cel mai bine-ar fi să fie fagocitat! Ce zici? Un nanobot solubil, cum ți se pare?"

Pe parcursul lecturii adesea am avut senzația că autorul este mai preocupat să-și etaleze bagajul documentar decât să acorde atenție ficțiunii propriu-zise. Acumularea de informații istorice, tehnice și culturale, deși impresionantă prin amploare, ajunge uneori "să faulteze" dinamica romanului. Documentarea în exces pare să se întoarcă împotriva textului, transformând o parte din potențialul său narativ într-o etalare de informații. Din acest motiv, Orfanii rămâne o lectură care se cere filtrată, separând apele curate de cele nisipoase.