Non Omnis Moriar

Olanzapinei

Eram pe moarte și eram grăbit, cu privirea țintuită în tavan, hotărât ca, după ce

voi fi reușit să ridic minții mele ultima cheie de boltă pe care, ca orice om întreg,

trebuia să i-o impun (mediocritatea mea neobosită, bârnă amară care se adăuga

celorlalte bârne care țineau șandramaua în picioare), aveam să încep să aproximez, deznădăjduit, viața de apoi, rugându-mă și îndoindu-mă, ca orice muribund care își merită numele.

Cu alte cuvinte, aveam în față neantul și individuam, la numai câteva minute

după ce petrecusem cu privirea fundul asistentei care îmi dozase perfuzia din mâna stângă, întrebându-mă care ar fi putut fi salonul gol în care se futea cu medicul șef de secție, în buna tradiție a medicinei românești.

Muream, după toate aparențele, din cauza capriciilor valvei mitrale din ventricolul stâng, înlocuită cu două zile înainte, în timpul unei intervenții de patru ore, întrebându-mă, printre altele, dacă, după ce voi fi crăpat, avea să mai aibă vreun rost să-i reproșez neveste-mii cei treizeci și doi de ani în care îmi strecurase pilulele albe, mici și rotunde, în ciorbă și cafea, în bere, în iaurt, în limonadă și în Cola, în sucul de concentrat și în lapte, în afinată și în țuică uneori, și, în mod riguros, în banala cană cu apă, seara după ora zece. Mioara, soția mea cu nume bucolic, murise de aproape o săptămână. Îmi părea rău, spunându-mi că, totuși, dispăruse un om, fără să fiu autentic deprimat.

Nuanța kitchoasă a granulei din antebraț îmi aducea aminte - ridicasem capul ca

să văd serul intrând în venă - de zgura violacee cu miros de acetonă care cotropise oglinda spânzurată deasupra televizorului, în timpul ultimei mele vizite în apartamentul bătrânului Dem. Camera de zi era ceva mai luminată și îl ascultam, ca de obicei, așezat pe marginea patului, și un șobolan ieșise de sub dulapul lăcuit de pe peretele nordic al casei și începuse să-i roadă unghiile de la picior, o unghie scârboasă cu blana năclăită, și rămăsesem din nou tăcut, privind pe geam salcâmul înflorit.

La șaizeci și trei de ani, nu ești altceva decât un copil bătrân dacă intri în groapă

plin de regrete, îmi spuneam, și pentru ca amintirile astea să devină într-adevăr

micul meu Werther ar trebui să încep cu ziua în care, după primele trei pastile

înghițite din cauza turpitudinii geloase a neveste-mii, am intrat în apartamentul

bătrânului și am băut cafea. Dem a spus ceva, nu mai țin minte ce, și a rămas cu

privirea întoarsă către fereastra balconului, ca și cum ar fi pozat pentru un portret, în timp ce o ramă de sticlă din vitrină căzuse pe parchet, unde se învârtea în cercuri și din dulia fără bec a candelabrului curgea scrum de țigară ca amestecul de carne din muștiucul unei mașini de făcut cârnați.

Mă primea întotdeauna în camera din fața ușii de la intrare a apartamentului,

chiar dacă era mai mică decât cealaltă, și se așeza pe fotoliul în care rămânea cu o jumătate a feței către televizor și cu cealaltă jumătate către mine, ridicându-se din când în când ca să arunce câte o privire pe geamul de la balcon.Baia era mică și în vană ținea întotdeauna o găleată în care strângea apa care picura fără s-o contorizeze apometrul, ca mai toți pensionarii din cartier. Dacă te

întindeai peste masa acoperită cu o mușama decolorată, pe geamul bucătăriei puteai vedea întreg cvartalul, plin de verdeață și de copaci până sub geamurile blocului de vizavi, și, mai întotdeauna, câțiva copii cu mingea, fugăriți din jumătate în jumătate de oră de bătrânii care ieșeau înjurând din scările de bloc. Cartierul de pensionari de la marginea orașului arăta la fel de îmbătrânit ca locatarii lui: tencuiala blocurilor cu două etaje era umflată de ploaie, scările de beton erau ciobite din loc în loc, și ușile ruginite ale scărilor scârțâiau amenințător ori de câte ori vreunul dintre pensionari încerca să le închidă. Balcoanele erau uscătorii în timpul verii și depozite de murături iarna. În aerul prăfos de lângă șoseaua națională care străbătea cartierul, bătrânii își așteptau pensiile, se spionau, jucau table și cărți și își puneau, în general, bețe în roate, așteptând ziua în care urma să fie depuși la capelă.

Fragment din volumul Douăsprezece piese