Teatrul Bulandra începe în noua stagiune Constructorul Solness, de Henrik Ibsen, în regia lui Mihai Brătilă. Premiera a avut loc pe 26 septembrie, la Sala Toma Caragiu.

Cu o viziune proaspătă, piesa aduce în prezent o poveste despre artist și fricile lui. Dar cum este un text ibsenian, cu personaje simbolice, conflictul se strânge repede în zona ideilor despre creație. Împărțit între ce ar vrea și ce se cuvine să creeze, între viața personală și aspirațiile adeseori himerice, constructorul Halvard Solness trăiește la un moment dat al vieții un act de recuperare a entuziasmului său autentic. Cândva, în urmă cu un deceniu a întâlnit o ființă pură, inspiratoare, pe micuța Hilde. Emoția reprimată nu se stinge, revine într-un moment de criză existențială și renovează potențialul artistic al lui Solness, printr-o reevaluare, sfârșită într-un act generos.

Regizoral, intriga se îmbogățește prin câteva scene reluate din altă perspectivă, ceea ce creează iluzia planurilor simultane și a vieții duble a artistului, captivat de dialogurile sale cu Ideea/Hilde, hrănite, însă din proza vieții. Dramele personale se convertesc din nevoia de redempțiune, tradusă de arhitectul Solness în aceea că face case pentru oamenii simpli. Încercând să se elibereze de doliu și de vinovății, într-un mod faustic, construiește pentru binele general. Dar acest lucru nu-l face fericit. El vrea să creeze măreț, să facă o operă unică și eternă, iar refularea acestei dorințe generează aberații, aducând la suprafață egoismul oricărui artist, finalmente dorința de a fi singurul. Însăși ființa sa se deformează, înlocuită cu frica de a nu fi înlăturat etc. Toate contradicțiile personajului prind consistență simbolică prin desenul din prim-planul scenei, un contur de cadavru, care se alcătuiește în momentele de criză și este șters în cele de recuperare.

Și ambiguitatea pe care regizorul Mihai Brătilă o aruncă asupra lui Hilde este bine-venită, mai ales că jocul actoricesc al Dianei Pomparău este de calitate. Ea aduce personajul în prezent, fără efort, actualizează caracterul, jucând între candoare și rațiune, cu naturalețe și convingere. Dacă inițial este o cunoștință vagă, pe parcurs devine mai întâi un chestor moral și în cele din urmă o metaforă a emoției purtătoare de mesaj explicit.

Dar scena este dominată de Șerban Pavlu, în rolul titular. Este o întâlnire între un actor capabil să susțină mari roluri dramatice și un personaj care nu încape într-un singur tipar. Halvard Solness este arhitectul cel mai admirat al generației sale. A ajuns sus, dar poziția pe care o apără cu atâta înverșunare începe să devină o povară. Viața personală e apăsată de moartea copiilor, Anne, soția sa (interpretată cu sensibilitate artistică de Ana-Ioana Macaria) s-a înstrăinat, iar în altă ordine, noua generație de artiști e o amenințare.

Pentru Șerban Pavlu, Solness este un rol construit din două planuri, unul al fluxului interior, bine jucat, aproape liric în câteva scene, și celălalt, mai întins, al nemulțumirii cotidiene, al planurilor artistice, pe care îl duce cu potențialul său de actor de dramă. Înzestrat cu inteligență scenică, conduce povestea și dă coerență jocului general. Momentele evocative îi ies cel mai bine. Nu-l joacă în mai multe ipostaze, cum m-am așteptat, ci alege registrul acelei normalități minate de izbucniri. Aruncă dosarele de pe birou, smulge schițele, ori se înduioșează povestind despre idealurile sale artistice. Trecut deja prin roluri de mare întindere, de la Platonov al lui Cehov și Coriolanus al lui Shakespeare la Biff din Moartea unui comis voiajor, Pavlu a mai jucat și Ibsen (Gregers în Rața sălbatică). Solness îi oferă acum un discurs epic, compus din mai multe episoade, pe care are ocazia să le dramatizeze diferit. Dar are și un parcurs evolutiv, atât de ofertant pentru un actor.

În montarea lui Mihai Brătilă, povestea adună tensiunea unei drame psihologice de tip ibsenian, dar pune pe tapet și probleme actuale – de pildă, teama de noile generații.