Am plecat într-o plimbare pe Spinarea Câinelui, unde ajungi dinspre strada Mitropoliei și urci, pe la Butoiul de Aur, spre Piața Huet. Treci podul și cobori în Piața Aurarilor, unde deja mirosul de cafea proaspăt râșnită îți deșteaptă simțurile adormite de umbrele și palimpsestele zidurilor medievale. La pas, prin Sibiu, într-un oraș care își depășește limitele tectonic, ce se dezvoltă rizomatic, pe verticală și pe orizontală concomitent, pe străzile care ascund vestigii romane, precum strada Zidului sau pe Vopsitorilor unde cuibul de barză distrus de furtună se reconstruiește ca o vizuină spânzurată în sus, pe uitatul horn al fabricii de vopseluri. Cum ar vedea Italo Calvino Sibiul, unul din orașele invizibile? Ca un oraș pânză de păianjen, cu rețele (in)vizibile, cu oameni care mărșăluiesc absenți ori cu balerine care pozează discret pe strada Cetății, în poziții de echilibru fragil, cu înghețata Nessa cu gust de lămâie, ghimbir și pasiune, cu armoniile spectrale ce răzbat din Sala Thalia. Cu nelipsitele poduri care nasc fără noduri conexiuni, Podul Minciunilor și ascunsul pod surpat unde vrăjitoarele de altădată erau înecate, Podul Gării cu pirostriile trenurilor atârnând greu și cald și Balanța, fabrica de cântare, la "mijloc de rău și bine", rămasă suspendată într-o cartografie a memoriei colective. Cum ar vedea Eminescu Sibiul? Ca un fagure geometric adunat în căsuțe paralelipipedice, cu o rânduială viscerală, cu un simț al locului enigmatic și vizionar. Cu plinuri și goluri, cu iluzii și realități de bulevard, cu precupețe și ziariști, cu lacul din Dumbrava și expoziția Câlția din Mănăstirea Ursulinelor, cu gust de vară și de vin, cu lumină de ambră și crepuscul vesperal. Cum ar vedea G. Călinescu Sibiul? Cu o gară reconstruită, în stil clasic, susținută de coloane ionice și îmbrăcată în marmură. Cu ceasul perfect fixat, ce anunță vama timpului care își înnoadă clipele de topaz. Călători slabi cu figuri trase și bagaje împovărătoare, călători rotofei care își trag alene valizele albăstrii, călători indiferenți ce-și trec zvonurile pașilor dintr-o parte în alta a holului principal, călători fără identitate care își pierd urma în mulțimea dispărândă în balaurul hortesian.

Cum aș vedea eu orașul? Cu o sprânceană atârnată în cer și cu un picior adânc înfipt în pământ; culoarea medievală nu se șterge cu nimic, se păstrează intens în corpul lui, în trupul caselor și străzilor pietruite, în zidurile vechi și acoperișurile deschise ca o pulpă de soldat venit de la război. Cu parcul imens al amintirii, copacii centenari care iubesc compostul pădurii uitate din Sub Arini, siluetele grăbite ale trupurilor pierdute de timp și sufletelor răscolite de spațiu. Cu Turnul Sfatului pictat la răscruce de zi și noapte, într-un veac încremenit în apusul dezmierdării de sine. Cu Sibiul, muzeu în aer liber, fără vârstă, fără bilet la intrare, fără frontieră a indisciplinei, fără obedienți și racolări de trupe, fără pescăruși ucigători, fără portrete de dictatori și fără compromis. O clădire: clădirea Școlii, cea care să adune laolaltă bucuria de a cunoaște, tristețea de nu ști, prietenia și complicitatea la descoperiri ale lumii, hărți neuniforme ale unui alt imbricat teritoriu al devenirii de sine. Căci pentru cine e orașul acesta dacă nu pentru cei ce vin, din trecut, din prezent, din viitor? Trup și suflet din trupul și sufletul nostru, carne din carnea orașului, matrioșkă și pulbere, câine plimbat pe Spinarea Câinelui, om plimbat pe Spinarea câinelui.