Străzi înguste, rătăcite prin oraș, gropi în asfaltul proaspăt pus, ciment crăpat.

Copaci cu flori roz pe marginea trotuarului cu borduri abia așezate.

Cerul e mai aproape de pământ. Atinge copacii care sunt mai înalți decât clădirile cu amprentă istorică, și ele uitate de lume, de timp, de spațiu.

Sub podul cu balustradă galbenă ca țeava de gaze un om își îneacă bucuriile în alcool.

Cinci câini patrulează prin fața ghenelor de gunoi prea aproape de muzeu, de parc, de teatru, de centrul orașului.

Mic și înghesuit, oraș aerisit și tăcut.

Se aude muzica în fața blocului, veselie și voie bună, urmată de țipete, amenințări și de girofarul poliției, de înjurăturile cele mai creative în miez de noapte, cu orăcăit de broaște pe fundal.

Aceleași blocuri printre care ziua copiii se joacă cu mingea și încă se mai strigă pe la geamuri: "Hai afară!"

Când ajung acasă îmi amintesc cât de mult îmi lipsesc broaștele la București, că îmi era dor de cerul pe care aici îl vezi fără să ridici prea mult privirea. Aici, în orașul care de la o vară la alta se schimbă, rămânând același.

Același drum spre liceu, trecând pe lângă galerii de artă care par mereu închise, sculpturi expuse în curtea pavilioanelor și trandafiri pe trotuar, cu mica simigerie din fața cinematografului, de unde îmi luam covrigi calzi la 6:45 sau la 13:10 – simigerie care a fost înlocuită cu o gelaterie.

Aceeași grădiniță, deși acum nu se mai dărâmă peretele și probabil că nici groapa din curte nu mai e bolul magic în care iarba, pământul și crengile deveneau tocănița pe care-am învățat-o de la mama.

Cofetăria e tot acolo. Acum are terasă, parchet și scaune verzi, tapițate. Dar e încă aceeași cofetărie cu podea de ciment și scaune de plastic, cu savarine bune și bomboane fondante.

Chioșcurile de metal, de la care bunica își cumpăra țigări la bucată și de ale căror tejghele obișnuiam să-mi lovesc capul uitându-mă la copertele revistelor expuse cât mai jos posibil, nu mai sunt, dar le știu locurile pe de rost.

Din micile magazine din scările de bloc de unde îmi luam dulcuri în drum spre școală au mai rămas doar ușile cu aceleași hârtii verzi și galbene în geamuri.

E și orașul în care autoarea Gândăcelului și a Cățelușului șchiop și-a dus copilăria grea. E "orășelul acela bătrân și obosit din Moldova" în care s-a născut și a copilărit Nicolae Tonitza, care și-a găsit sprijinul pentru pasiunea sa în primul profesor de pictură de la liceul "Codreanu" (pe atunci școală de băieți). La același liceu a învățat pentru scurt timp și G. Ibrăileanu, care a fondat aici, în 1888, împreună cu alți colegi, societatea Orientul, desființată în următorul an. E și orașul în care a rămas perechea de amprente – gastronomică și artistică – a fraților Guguianu. Mai zic de Al. I. Cuza?

Sub dalele grele și strâmbe de pe trotuare, sub asfalt și copaci rămâne ascunsă această lume, pe care cu greu o scoatem câteodată de la naftalină. Este lăsată sub tăcere viața artistică, lumea culturală, ce a fost cândva și ce am putea face mai mult. Creativitatea e tăcută. Chiar dacă străzile sunt mai aranjate, avem asfalt, trotuare pavate și borduri, avem flori și copaci, aș spune, folosind cuvintele lui Tonitza, că a rămas același oraș bătrân și obosit. Obosit cultural. Teatrul trece de la o stagiune la alta. Mai apare, din când în când, câte o expoziție proaspătă, dar prin muzee câți oameni mai sunt? Cum comemorăm personalitățile de care ne putem agăța și noi trecutul în afară de două-trei texte în reviste locale? Anul trecut a fost inaugurată Casa Cuza după renovare. Pe lângă o școală, o stradă și o galerie care îi poartă numele, Tonitza are drept "casă memorială" o plachetă pe care scrie "Aici a fost casa pictorului N. Tonitza". Marcel Guguianu – un pavilion expozițional, unde se mai țin ocazional concerte de pian și vioară. Elena Farago – a fost undeva un bust, dar nu mai este, a fost și un centru de plasament cu numele scriitoarei, care și-a schimbat activitatea.

În orașul în care oamenii se plâng de semafoare de trei ori pe săptămână, nu aș schimba semafoarele. Nu aș schimba, de fapt, ca aspect, prea multe, în afară de reabilitarea unor clădiri vechi și să scap de invenția "lac-piscină-fântână" din grădina publică care nu își are locul acolo. Ce aș schimba, totuși, ar fi modul în care ne raportăm la ce avem și la ce putem avea: expoziții, evenimente, vizibilitate, să ne agățăm și noi de numele pe care le putem lega de orășelul nostru, ce facem cu acele case cu istorie și cum atragem oamenii să le viziteze.