— Pictează ce vezi!

Cuvintele ei îi răsunau în minte ori de câte ori se apropia de șevalet. Viața ei se schimbase radical de atunci, dar de fiecare dată când expunea undeva avea acel sindrom al impostorului, pentru că uneori simțea că pensula și șevaletul o controlează și o forță nevăzută pictează în locul ei, ca și cum ar fi un simplu instrument într-o mână nevăzută.

Era ultima zi de vară și cu toții se pregăteau de școală, dar ea era încă în vacanță, pentru că era deja în primul an de facultate. Terminase liceul de arte, secția Arte plastice – Arhitectură și design de produs, și apoi s-a înscris la Facultatea de Teologie, singura la care nu ar fi crezut vreodată că va merge, dar descoperise cu stupoare că secția de Arte plastice și pictură era în cadrul Facultății de Teologie, fapt ce a pus-o puțin pe gânduri, pentru că ea visa să picteze cu totul altceva decât icoane sau sfinți, însă nu avea altă opțiune.

Pasiunea pentru pictură îi fusese stârnită de o profesoară suplinitoare care venise în școala lor din sat când era în clasa a VIII-a. Era o femeie măruntă, în vârstă, se pensionase de câțiva ani buni, dar încă era o femeie foarte frumoasă și cochetă, ce se remarcase mai ales prin pasiunea cu care preda. Doamna Ecaterina se pare că era fascinată de pescăruși și deseori o surprindea schițând, pictând, desenând pescăruși cu gândul atât de departe, că de multe ori nici nu o auzea venind.

De la ea aflase de Frida Kahlo, o pictoriță de origine mexicană, ale cărei tablouri, la care a avut acces prin intermediul unui album adus în clasă de doamna Ecaterina, au marcat-o profund și au determinat-o să viseze să devină pictoriță. Deși i se spusese adesea cât de talentată era, nimeni nu o încuraja pe drumul acesta, pentru că prioritatea familiei era totuși o viață mai bună din punct de vedere financiar decât a lor. O impresionase durerea pe care o ilustrase în tablourile ei, corpul femeii și tumultul prin care trece de-a lungul existenței ei, dar și pasiunea artistei pentru rădăcinile ei mexicane, vizibilă în fiecare tablou, deși aici era sigură că aveau să se despartă puțin drumurile lor – ea nu se vedea vreodată pictând magia vieții la sat, poate doar mâinile crăpate de muncă și soarele necruțător, pământul căscat ce părea că lasă să intre un dram de aer și în Infern, pregătit să înghită bieții oameni care încercau cu sapele să astupe hăurile ce se căscau. Bine, mai era un aspect care avea să le despartă oarecum, pentru că aflase și despre apropierea pictoriței de regimul comunist stalinist, lucru care îi displăcuse, dar profesoara fusese suficient de înțeleaptă să îi explice că erau niște timpuri tulburi pe atunci și mulți artiști sau intelectuali avuseseră să fie furați de mirajul unor regimuri politice detestabile, lucru care, în mod bizar, nu i se părea mult diferit față de ce vedea în jurul ei.

Dar acum era fericită, pentru că urmau să plece toți trei la mare. Era prima lor vacanță, strânseseră tot anul bani să-i facă fetei un cadou de absolvire și iată că venise momentul să vadă marea cu ochii ei.

— Ne-ar prinde bine tuturor, spusese tatăl ei, mai ales că noi n-am văzut niciodată marea.

Aveau pe atunci un Logan gri vechi din 2005, cu peste 300 000 de km la bord, iar rugina mânca lacomă din corpul de metal al acestuia, dar asta nu îi împiedica să își împlinească visul.

Prima zi la plajă a fost de vis. Nu-i venea să creadă cât de frumoasă poate fi marea și nu se sătura să stea pe cearșaf și să admire oamenii care mișunau ca niște furnici, copiii care se aruncau în valuri spre disperarea părinților sau a turiștilor, care visaseră să se relaxeze răsfoind o carte pe șezlong, pescărușii care se apropiau de ei nonșalanți, fără niciun fel de teamă.

— Mâine mergem la Balcic, spusese mama Anei cu entuziasm. E aproape, am văzut că sunt mai puțin de 70 de km până acolo.

La întoarcere însă, mașina cedase. Ajunseseră la un service și, cu puțina engleză pe care o cunoștea, mecanicul bulgar le-a spus că durează șase ore reparația, pentru că a cedat alternatorul, iar piesele ajung greu, dar că se pot întoarce la ora 16:00 și o să fie gata.

Erau prea entuziasmați de această excursie, așa că decid să meargă la plajă acolo. Își luaseră cu ei costumele de baie și câteva sandviciuri, iar ea își vârâse în rucsac câteva creioane grafice și câteva coli A4, așa că deciseseră să o considere o a doua parte a vacanței. O vacanță în străinătate. Ce frumos suna. Nu mai fuseseră până atunci în vacanță niciodată și acum ajunseseră deodată la mare și în străinătate.

Au întins un cearșaf alb pe nisipul fin și auriu, ce strălucea pe alocuri de la particulele de scoică măcinată transformate în oglinzi minuscule ce reflectau lumina caldă a soarelui, și au admirat marea în toată splendoarea ei. Ana își scosese creioanele și începuse să deseneze un pescăruș care se așezase pe o treaptă a scărilor de acces spre mare, ca un Narcis reîncarnat, parcă invitând-o să îl deseneze. Era deja debut de toamnă, așa că nu mai era așa de aglomerat cum văzuse ea la televizor și asta îi plăcea teribil.

În spatele ei se așezase o bătrână, își adusese un scaun pescăresc și purta o pălărie mare de paie albă ușor ponosită și o rochie de plajă lungă, albastru-marin, cu niște flori mari, roșii de mac, care se decoloraseră și ele în timp sau poate așa asociase ea culorile cu imaginea bătrânei. Avea lângă ea, pe nisip, o geantă de plajă pe care era pictat un pescăruș, însă Ana era prea prinsă în relația de muză–artist ce se stabilise între ea și pescărușul din fața ei, așa că nu voia să își ia privirea de la el, de teamă să nu-l piardă, deși o sesizase cu coada ochiului cumva și un strop din orgoliul ei o făcuse să-și continue cu mai multă sârguință desenul, pentru că părea că îi captase atenția femeii... În sinea ei se gândea că e primul ei admirator și trebuie să-l cucerească. Treptat, desenul ei prindea contur. În timp ce se întoarce să-și caute un creion, o mână uscată, cu degetele încovoiate, ce trădau viața grea a femeii care le purta, se întinse spre ea și îi face semn să aștepte puțin. Nu existase niciun dialog între cele două. Pesemne bătrâna nu învățase engleză, iar Ana cu siguranță nu știa o boabă de bulgară, căci presupusese că asta era originea bătrânei.

Bătrâna ridică geanta ei de plajă, moment în care observă și Ana pescărușul de pe geantă și este uimită că este aproape identic cu al ei, doar că al ei era gri și negru pe alocuri, mai întunecat, în timp ce acela era mai viu, avea picioarele maro-roșcat și ciocul în nuanțe aprinse de galben și portocaliu, iar ochii aveau un contur puternic portocaliu, parcă făcut cu un tuș și o precizie de cosmeticiană cu experiență. După câteva secunde scoate din geantă un șevalet mic, numai bun pentru hârtiile ei A4, deși era nevoie de pânză, maro-ciocolatiu, din lemn de mahon, și i-l întinde. Ezitantă, Ana întinde mâna și îl admiră, plimbându-și degetele peste ornamentele bogate ale șevaletului. În partea superioară avea sculptate în relief motive vegetale care erau desfășurate piramidal, în stil rococo, bază bogat ornamentată și picioare cabriole în formă de gheară. Lemnul era finisat în nuanțe de brun închis, cu o patină ce trăda îndelunga folosire a acestuia.

Hipnotizată de obiectul din mâna ei, nu observă că bătrâna se ridicase și plecase. Se uită în jur cu disperare, dar bătrâna părea că se evaporase. Își plimbă din nou degetele peste ornamentele coronamentului și, deodată, niște frânturi de imagini, ce i se derulează prin fața ochilor o fac să-l scape din mâini în nisipul fierbinte.

Același coșmar avea să îl trăiască cu ochii deschiși, în plină zi, ori de câte ori se apropia de șevalet. Șevaletul ăsta... era ceva necurat cu el. Era o frustrare care o urmărea zi de zi și care o măcina din interior ca o boală pe jumătate ascunsă, pe jumătate tolerată. Se punea uneori în fața șevaletului, lua o paletă de culori și câteva pensule și începea nesigur să traseze niște linii, să întindă niște dâre, dar de fiecare dată când făcea asta, dârele de acuarelă se transformau în urme de sânge întins pe o podea necunoscută, apoi pe retină i se imprima privirea inertă a unui tânăr întins pe podeaua pe care nu o recunoștea, iar pe tâmplele lui albe, firave, se prelingeau șiroaie de sânge roșu.

Cine fusese oare femeia aceea? Ce era în neregulă cu șevaletul ăsta? De ce i-l dăduse tocmai ei?

La facultate zilele treceau greu. Avea să picteze, chiar dacă intuise și nu-și dorise, multe icoane, multe figuri bisericești, ca să poată promova examenele, dar gândul ei acum era doar la șevaletul blestemat. Era oare blestemat? Îi inspira o oarecare teamă, dar curiozitatea era mai mare și de fiecare dată se ducea hotărâtă la el, părea atrasă ca de un magnet, și își întindea o pânză, dar imediat ce o atingea cu pensula, indiferent de culoarea pe care o folosea, imaginile începeau să se deruleze incontrolabil, ca pe o peliculă veche ce rulează în buclă.

Se gândise să vorbească cu cineva, dar îi era teamă să nu fie considerată nebună, așa că a început o anchetă online despre întâmplare. Căuta cu nesaț după cuvinte-cheie: întâmplare bizară la plajă în Bulgaria, șevalet blestemat, halucinații, obiecte cu puteri supranaturale, imagini cu oameni uciși ce apar inexplicabil la atingerea unor obiecte etc., când descoperă o serie de articole din urmă cu 40 de ani. Titlurile îți dădeau fiori reci: Tânăr ucis într-un studio de pictură din Balcic. Crimă nerezolvată la Balcic. Autoritățile bâjbâie și nu pot explica ce s-a întâmplat. Mama tânărului susține că se încearcă mușamalizarea crimei pentru a scoate basma curată o pictoriță. Se gândise inițial că poate femeia respectivă era mama lui sau chiar ucigașa lui, dar nu putea nicicum să-și explice puterile șevaletului asupra ei. Se gândea că poate acesta fusese rolul ei, mașina stricată poate fusese exact întâmplarea care să o introducă în poveste, să o ducă pe urmele ucigașei sau să îi dea un sens existenței sale, care era așa de monotonă. Zi de zi, chiar și la facultate, când putea, își scotea laptopul sau telefonul și începea cercetarea. Tot mai multe informații îi apăreau în feed. Se pare că se întâmplase în iulie 1984.

Un tânăr, student la Arte plastice în Sofia, venise la o școală de vară pentru pictori, unde avea să se îndrăgostească iremediabil de pictorița care ținea atelierele de pictură în ulei. Presa nu oferise multe informații despre ea, decât că era româncă, iar după incident nimeni nu o mai găsise. Părea că se evaporase. După mai bine de 10 ani de investigații, poliția bulgară a clasat cazul, cu mențiunea că exista o suspiciune cu privire la moartea suspectă a tânărului, dar că nu existau dovezi suficiente pentru a continua investigația pe pista crimei.

Într-o seară, recitind un articol, îi vine o idee nebună:

Ce-ar fi să merg în Bulgaria?

Se simțea ca Sherlock Holmes și nu avea de gând să se oprească, cel puțin în cea mai mare parte a timpului. În mod bizar, deodată devenise mai puternică și mai curajoasă. O putere pe care nu o avusese niciodată, deși oscilantă, trebuie să recunoaștem, o făcea să se simtă mândră de ea pentru prima dată în viața ei. În sfârșit făcea ceva important și care îi dădea sens existenței ei de studentă la Teologie.

În Bulgaria însă începuse să creadă că este paranoică, pentru că avea sentimentul apăsător că cineva o urmărește ori de câte ori ieșea pe stradă. Nu vedea pe nimeni, dar simțea o prezență, ca un fior rece, acolo, undeva. Sau poate era acea chemare, poate era o chemare să rezolve ea acest mister. Sau poate era doar un construct al imaginației ei bogate. Dar de ce tocmai ea? Nu avea nimic special. Inima stătea să îi sară din piept și transpira cum nu știa că poate să o facă ori de câte ori mai descoperea o informație nouă sau atingea șevaletul blestemat. De fiecare dată făcea plimbări scurte, parcă din nevoia de a-și opri pornirile paranoice, dar ajungea să fugă repede la hotel și să încuie ușa.

Viața ei devenise deodată prea palpitantă, iar firea ei oscilantă și nesigură o turmenta cu gânduri contradictorii - oare nu cumva ar trebui să-și facă bagajele și să fugă cât mai repede de acolo, dar ceva se trezise în ea și o ținea captivă. Nu mai putea renunța. O forță necunoscută o controla. Nu până nu afla ce se întâmplase cu adevărat.

Se aude un bocănit timid în ușa camerei. Întâmplare care chiar o speria și pe care cu siguranță nu și-o dorea, așa că decide să ignore, în timp ce scrutează camera după un obiect suficient de puternic să descurajeze orice intenții periculoase. Bocănitul nu se oprește însă, deși timid, parcă și persona din spatele ușii nu era sigură că vrea ca ea să deschidă, dar continuă, așa că decide să-și ia inima în dinți și umbrela din suportul de umbrele de după ușă și să deschidă. O bătrână stătea timidă în pragul ușii și o privea cu o oarecare familiaritate.

— Îmi amintesc de tine. Nu credeam că o să te întorci. Totuși, erai singura mea opțiune, fata cu pescărușul...

— Nu înțeleg, spune ea nesigură.

Deodată părea că abilitățile ei de detectiv, cu care se mândrise atât în ultimul timp, o părăsiseră cu totul. Realizează brusc că Google Translate vocal o poate ajuta să depășească bariera lingvistică dintre ele și se repede la telefon, uitând cu desăvârșire de pericolele la care își imaginase că putea să se expună.

— Am șevaletul ăla de peste 40 de ani.

Întârzierea provocată de translatorul lor închipuit o făcea să trăiască momentul la o intensitate atât de mare, că simțea că trăiește o poveste, poate e totul în imaginația ei, o poveste creată de la acele cărți pe care le citește seara sau dintr-un film polițist de pe Netflix.

— Este ceva ciudat cu șevaletul acela. De ce mi l-ai dat tocmai mie?

— Aveam nevoie să găsesc pe cineva căruia să-i vorbească. Știi, se spune că unele obiecte au puterea de a înregistra anumite evenimente la care sunt martore la un moment dat, că oamenii care au trecut dincolo lasă urme pe care anumite persoane le pot găsi imprimate în memoria lucrurilor.

— De unde îl ai? întreabă ea curioasă, încercând să deslușească odată acest mister.

— O să-ți spun o poveste. Acum 40 de ani, eram foarte tânără pe atunci, m-am înscris la un curs de pictură care se ținea într-o sală, aici pe plajă. Eram mai mulți studenți, liceeni sau oameni simpli pasionați de pictură. Profesoara noastră venea din România și era o pictoriță recunoscută, așa că și eu, la fel ca toți ceilalți, eram foarte entuziasmați. Cursurile erau atât de interesante. Era o femeie de o frumusețe extraordinară, dar ce te copleșea la ea era cât de multe cunoștințe și ce talent avea, cât de frumos ne povestea. Ne-a povestit despre tehnici, artiști celebri, ne-a făcut să ne îndrăgostim de ea și de pictură deopotrivă. Dar după două săptămâni ceva ciudat s-a întâmplat. Caty nu a mai venit la curs, iar asta era imposibil, pentru că o găseam în fiecare dimineață, indiferent cât de devreme veneam, cu geamul deschis către mare, spunea că murmurul valurilor o ajută să-și pună ordine în gânduri, cu o cafea scurtă și o pânză pusă pe un șevalet mic, pe care îl purta cu ea la plajă și pe care o retușa continuu, părea o relație bolnăvicioasă chiar cu acel tablou.

— Ce picta? o întrerupe Ana, fascinată în poveste.

— Un pescăruș ce o privea. Părea chiar că îi vorbește. O privea atent și simțeai că e de fapt un alter ego al ei chiar. Acum înțelegi de ce mi-ai atras atenția pe plajă?

Ana nu era foarte sigură de legătura ei cu Caty... dar această Caty îi adusese brusc aminte de doamna Ecaterina și de pasiunea ei pentru pescăruși și, deodată, totul începuse să se contureze în mintea ei. Era ea. Caty. Dar cum ajunsese ea în satul acela uitat de lume? Ce era cu acel șevalet ciudat? În definitiv, nici nu-și schimbase numele... Ecaterina... Caty... Revelația aceasta avea să o convingă definitiv să nu renunțe, indiferent de consecințe.

— Eu, mormăi Ana nesigură, văd niște imagini care mă bântuie de când am atins acest șevalet și care-mi revin ori de câte ori îl ating.

— Da. Eu cred că este conexiunea ei cu locul acesta, cu lucrurile pe care le-a atins. Vezi tu, după dispariția ei am aflat că în studio avusese loc o crimă. Un tânăr, Ivan, fusese ucis chiar în acel studio și nimeni nu a putut descoperi ce se întâmplase de fapt. Au fost voci care au acuzat-o pe ea, făcând legătura cu dispariția ei misterioasă, dar nu avea cum să facă una ca asta, nu ea. Poate de aceea a fugit. Poate de teamă... poate a fost martoră... Ziarele titrau că un tânăr s-a îndrăgostit de o pictoriță româncă și asta i-a adus moartea. În dimineața aceea am ajuns prima, era deja multă poliție acolo și nu ne-au mai dat voie să intrăm, dar am convins un ofițer să mă lase să-mi iau pânza pe care o pictasem – erau, de fapt, pânza cu pescărușul și șevaletul ei, nu puteam să le las acolo. Voiam, într-un mod egoist poate, să o am aproape prin lucrurile ei.

Părea ireal ce trăia. Stări contradictorii se succedau și-i cuprindeau mintea și corpul. Se gândea uneori că ar trebui să încerce să deschidă ochii mari, pentru că e doar un vis... sau o halucinație.

— Tu vezi aceleași imagini, cu tânărul ucis? întreabă Ana curioasă.

— Oarecum, nimic clar, dar pare că universul sau ea, nu știu, îmi transmite să fac ceva, numai că, vezi tu, eu sunt destul de ezitantă și nu sunt capabilă să fac prea mult, dar tu, tu ai ceva din ea în felul în care pictezi, în legătura ta cu locul ăsta... nu știu, așa simt...

— Și pânza?

— Mai ții minte geanta mea de plajă?

— Dar ce aș putea face eu?

— Pictează ce vezi!

Plecarea bătrânei și toate poveștile acelea o lăsaseră pe Ana măcinată de gânduri și un amestec de sentimente contradictorii îi declanșaseră o migrenă care nu ceda la nicio pastilă cu care era obișnuită. Nu știa dacă trebuie să mai continue, dacă nu ar fi mai înțelept să fugă și ea, apoi își amintise de doamna Ecaterina. Dar cumva avea sens. Caty avusese rolul de a-i reda încrederea în ea și de a o ajuta să-și aleagă drumul, poate asta se întâmpla și acum sau poate ea avea rolul de a-i face dreptate. Erau interconectate într-un mod bizar, printr-un șevalet cu puteri misterioase, dincolo de înțelegerea minții omenești.

Se uită din nou la rucsacul cu șevaletul. Îl apucă cu o determinare de care nu mai fusese capabilă înainte, în speranța că o să-i deslușească tot misterul și că nu o să-i mai fie atât de frică, dar nu se întâmplă nimic de data asta. Nu mai are viziunile. Nimic. Întinde o pânză, își ia acuarelele și niște pensule și se apucă să picteze cu o sete pe care nu o mai simțise niciodată. Dar pensula părea că face totul singură, părea că nu ea controlează pictura, ci pictura o controlează pe ea, ghidându-i mâna.

Fără să realizeze, trecuseră șase ore de când picta și pe pânză se iviseră siluetele a doi îndrăgostiți. Nu părea nimic rău, nimic periculos acolo, un studio de pictură, niște pânze începute și întinse, până când mici picături de sânge încep să se prelingă pe pânză, iar o umbră se întinde, acaparând pânza, pătrunzând până în camera de hotel. O stare ciudată de rău, de greață și febră o cuprinde fără nicio explicație. Corpul îi tremura incontrolabil, frisoane îi săgetau corpul ca niște impulsuri electrice. Parcă un virus ciudat îi infestase carnea. Privirea i se încețoșa treptat, apoi sunetele începeau să se estompeze până când se prăbușește pe podeaua prăfuită a camerei.

Se trezește o oră mai târziu, părea că îi făcuse bine starea de inconștiență, pentru că se simțea puțin mai odihnită. Își aruncă ochii la pânză, siluetele erau acolo, nu și picăturile de sânge... totul era atât de ciudat că nu mai putea distinge dacă ce trăise era real sau doar în mintea ei, care construise scenarii de film. Sună telefonul.

— Alo, mami, doamna Ecaterina a murit. Mă gândeam că ai vrea să te întorci și tu să mergem la priveghi. Nu are pe nimeni, din câte știu, și știu că te iubea mult.