Leïla Slimani, Assaut contre la frontière, Gallimard, 2026

După trilogia inspirată din istoria familiei sale, Le pays des autres - La guerre, la guerre, la guerre (Țara celorlalți, Editura Pandora M, 2022), Regardez-nous danser (Priviți-ne cum dansăm, Editura Trei, 2024), J’emporterai le feu - Leïla Slimani publică la Gallimard eseul Assaut contre la frontière în martie 2026, continuând analiza fracturii lingvistice care îi caracterizează parcursul personal și profesional.

Cu trimiteri la personajele-cheie ale romanelor menționate, respectiv Mathilde, Mehdi și Mia, modelate după bunica ei, după tată și după ea însăși, Slimani realizează istoricul unei pierderi, uzul limbii arabe din copilărie, pe care a înlocuit-o cu limba franceză. De asemenea, o parte importantă a eseului este dedicată semnificației pe care a avut-o, în anii ’70 - ’80 ai secolului trecut, franceza pentru clasa de mijloc a societății marocane, din care familia scriitoarei a făcut parte, și felului în care acest context a condus la situarea celei din urmă între două limbi, respectiv, două culturi.

Dacă, pe de o parte, franceza presupune condiții de studiu superioare, împreună cu accesul la o cultură aparținând progresului, civilizației occidentale, pe de altă parte, utilizarea ei preponderentă înseamnă părăsirea limbii native, a limbii pământului pe care vorbitorul trăiește, precum și a unei culturi și civilizații care, deși a pierdut vechiul prestigiu, nu a pierdut totuși importanța pentru umanitate. Slimani își trăiește copilăria într-un paradis al multiculturalității, în care etnii, dialecte și clase sociale trăiesc și se înțeleg și pe care îl părăsește pentru a studia în franceză și pentru a pătrunde astfel într-o lume a rațiunii, a libertății de gândire și de exprimare, a drepturilor omului, a literaturii și a culturii de nivel mondial. Este momentul în care descoperă că situarea într-un context lingvistic se traduce prin închiderea înăuntrul unor frontiere, definite mai întâi de toate prin tabuuri și preconcepții. Dacă prin origine, scriitoarea se situează deja între două lumi - bunica maternă alsaciană, ceilalți, marocani - opțiunea pentru franceză, limba vestului, a colonizatorilor, a celor ce discriminează, o înstrăinează și mai mult de lumea natală, fără însă a-i aduce integrarea printre cei din urmă, desăvârșind statutul de permanentă alteritate, atât în partea europeană, cât și în cea africană a vieții sale.

Slimani mărturisește că scrisul este pentru ea zugrăvirea acestei absențe a limbii.

"Il me semble que tout roman est la tentative de répondre à une question. Et que celle qui fut à l’origine et au centre de ma trilogie est celle-ci : pourquoi est-ce que je ne parle pas ma langue ? Cette langue arabe, qu’est-elle pour moi ? Penser à ça, à la langue arabe, c’est ressentir un mélange de chagrin et de honte, de colère et de frustration. Comment pourrais-je vous raconter, vous faire comprendre que je parle comme une enfant la langue qui devrait être la mienne ? Que je vis avec une langue fantôme comme on parle d’un membre fantôme dont on sent encore la présence bien qu’il ait été amputé. Cette langue, je l’ai cherchée partout" (p. 39).

În plus, originea sa o face să resimtă impunerea unor condiționări și granițe din partea comunității de autori. Dacă scriitorului european - în special occidental - i se admite să scrie despre ce dorește, despre chestiuni valabile în orice dimensiune culturală sau geografică, de la o femeie marocană ce și-a părăsit țara se așteaptă să scrie despre probleme specifice, în special cu caracter social, fără a i se lăsa libertatea de a decide singură. Este o constrângere pe care Slimani o împărtășește cu alți autori din fostele teritorii coloniale, pe care îi amintește, în general, cu aceia ce provin din Est, în sens larg.

"Mais finalement, n’est-ce pas là une merveilleuse manière de résister ? À mes yeux la littérature est précisément ce lieu où on peut se défaire de son identité sociale, ethnique, de son genre, de ses préjugés. Lorsque j’écris, je le fais en tant qu’individu, affranchie de mes communautés, libérée de ma situation familiale et de toutes les loyautés que l’on voudrait m’imposer. (…) Salman Rushdie a raison de dire ceci : « On veut nous mettre dans des boîtes. Il faut se définir : Pakistanais, Indien ou femme, Afro-Américain ou lesbienne, et se comporter comme un porte-parole bien-pensant. Or les écrivains qui comptent n’ont jamais écrit “au nom de" mais plutôt contre. »" (p. 55).

Scriitoarea alege să exploreze din punct de vedere literar acest spațiu ambiguu, nici aici, nici acolo, să transforme această tensiune a apartenenței în energie creatoare, astfel încât ficțiunea să combată însăși ideea de graniță, de limită. Nativi sau străini, literatura este menită să-i unească pe oameni, în așa fel încât toți să fie la fel de importanți unii pentru ceilalți. Alături de creația literară, traducerea și învățarea uneia sau a mai multor limbi străine constituie punți între oameni, facilitează înțelegerea unor puncte de vedere diferite și contribuie la păstrarea poveștilor individuale în memoria colectivă. În cele din urmă, literatura reprezintă o țară în sine, o țară construită din cuvinte.

"Je me suis construite, comme le dit Mandelstam, une « terre de mots ». Mon pays, je l’invente et je l’enferme dans les romans comme dans une boule de verre que je pourrais remuer et il y aurait le vent et il y aurait la neige et des jours d’été où l’air serait si chaud qu’on ne pourrait rien faire. Écrire n’est peut-être rien d’autre que la tentative désespérée de rentrer chez moi, dans un pays dont j’aurais chaque jour à réapprendre la langue" (p. 59).

Reconstituire a unei pierderi, documentare a unei absențe, recunoaștere și asumare a alterității, eseul de față este în egală măsură o profesiune de credință a autoarei și un angajament, în același timp literar și politic, împotriva îngrădirilor de orice fel.