Am o slăbiciune pentru București la începutul lui mai. Orașul își exagerează atunci calitățile, lumina cade bine, frunzișul încă nu s-a prăfuit, iar clădirile par mai puțin obosite decât sunt. Ies din Facultatea de Litere, pe Edgar Quinet, printre studenți care stau pe trepte, vorbesc tare și întârzie la cursuri fără să pară tulburați de lucrul acesta. La câțiva metri începe Piața Universității. Mașini, autobuze, statui, turiști, oameni care traversează grăbiți și alții care nu par să se ducă nicăieri. Pentru câteva minute, Bucureștiul pare un oraș aproape coerent.

Până ajung la Piața Unirii, îmi trece.

Dacă aș primi puterea de a hotărî ce trebuie demolat și ce trebuie construit în București, prima măsură ar fi să nu iau nicio măsură vreme de o lună. Aș merge prin oraș. Puterea administrativă are neajunsul că vede Bucureștiul mai ales din mașină, prin geam, între două ședințe. Eu l-aș lua la pas, ceea ce ar întârzia considerabil programul de guvernare, dar ar cruța poate câteva piețe.

Aș începe din Piața Universității, fiindcă o cunosc de ani buni și fiindcă, atunci când ieși zilnic dintr-o facultate, ajungi să observi nu numai clădirile, ci și felul în care oamenii se strecoară printre ele. Piața are toate ingredientele unui centru urban: universitate, teatru, hotel, statui, istorie, manifestații, stație de metrou, librării în apropiere. Și totuși, e greu să spui unde este piața. O parte se află în fața Teatrului Național, alta în jurul statuilor, alta dincolo de bulevard, iar între ele circulă suficient de multe mașini încât ideea de ansamblu să rămână mai curând teoretică.

Nu i-aș adăuga nimic. Aș încerca mai întâi să scot.

Aș scoate obiectele puse din reflex, jardinierele care nu delimitează nimic, stâlpii care apără trotuarul de alți stâlpi, semnele care se contrazic și mobilierul urban ales, probabil, de oameni care nu s-au întâlnit niciodată. Bucureștiul are uneori aspectul unei case în care fiecare membru al familiei a cumpărat câte o piesă de mobilă fără să le spună celorlalți.

Aș uni, măcar vizual, fragmentele Pieței Universității. Nu printr-un pavaj spectaculos, din acela care arată bine în simulări și devine inexplicabil după prima iarnă, ci prin trasee firești. O piață trebuie să poată fi traversată fără să simți că ai trecut de mai multe ori granița dintre oraș și infrastructură.

Apoi m-aș duce în Piața Revoluției. Acolo nu aș demola o clădire, ci două sau trei intenții. Piața este plină de obiecte care vor toate să fie centrul ei: monumente, statui, fațade importante, intrări, trepte, parcări, amintiri istorice. Fiecare are ceva de spus și toate vorbesc deodată. Rezultatul seamănă cu o conversație la care participă prea mulți oameni convinși că au dreptate.

Nu aș demola Monumentul Renașterii. A primit între timp atâtea porecle, încât a intrat în folclorul orașului, iar batjocura este și ea o formă de apropriere. Un monument iubit poate aparține unei comunități, dar și unul ironizat îi aparține. L-aș lăsa acolo, cu toate numele lui neoficiale, și aș goli puțin spațiul din jur. Uneori, o piață se repară nu când găsești obiectul potrivit, ci când accepți că sunt deja prea multe.

Aș demola gardurile din jurul Palatului Parlamentului. Nu pe toate într-o singură noapte, ca într-un gest revoluționar, fiindcă gesturile revoluționare aplicate urbanismului au produs în București destule pagube. Le-aș desface treptat și aș reda orașului o parte din terenul confiscat de clădire.

Palatul nu l-aș demola. Mi-ar fi greu să explic ce aș pune în locul lui și, mai ales, cu ce drept aș șterge o rană doar pentru că este urâtă. Clădirea a dobândit, între timp, dreptul teribil de a exista. Nu pentru că este frumoasă și nici pentru că trebuie admirată, ci pentru că orașul nu își poate demola la nesfârșit propriile traume. Uneori trebuie să trăiască alături de ele, ceea ce nu înseamnă că trebuie să le și lase să ocupe tot peisajul.

În jurul Palatului aș marca străzile dispărute. Nu le-aș reconstrui cu fațade de butaforie și felinare de epocă. Bucureștiul falsificat din nostalgie mi se pare aproape la fel de trist ca Bucureștiul demolat din dispreț. Aș desena însă în pavaj conturul unei case, traseul unei străzi, locul unei biserici. Aș pune câteva nume. Uranus, Antim, Izvor. Atât cât omul care trece pe acolo să înțeleagă că spațiul acela nu a fost gol înainte de a fi umplut cu gol.

Am ridicat, în februarie 2017, o dronă deasupra Pieței Victoriei. Erau manifestațiile împotriva Ordonanței 13 și voiam să văd forma mulțimii. De jos se vedeau fețe, pancarte, telefoane, grupuri care se adunau și se desfăceau. De sus, oamenii deveneau un singur corp, iar intersecția redevenea piață.

Am fost dus la poliție, drona mi-a fost confiscată și am aflat că riscam trei ani de închisoare. În lipsa unei legislații potrivite, drona devenise avion, iar eu, fără să fi avut vreodată asemenea ambiții, pilot. Bucureștiul are darul de a transforma observația antropologică în dosar penal.

Dacă aș avea acum puterea, n-aș mai ridica drona. Aș face Piața Victoriei inteligibilă de jos. Nu doar în serile în care se umple cu oameni, ci într-o marți obișnuită, la prânz, când trebuie să treci dintr-o parte în alta și descoperi că piața nu a fost proiectată pentru pietoni, ci pentru vehicule care se presupune că știu exact unde se duc.

Aș păstra însă și ceva din neorânduiala Bucureștiului. Un oraș complet ordonat mi-ar provoca, după primele două zile, o neliniște greu de explicat. Bucureștiul trăiește și din alăturări imposibile: o vilă cu stucaturi lângă un bloc, o biserică veche ascunsă în spatele unei clădiri administrative, o curte cu viță-de-vie la câțiva metri de un bulevard. Unele întâlniri sunt dezastruoase. Altele sunt uimitor de frumoase. N-aș vrea ca, în încercarea de a-l repara, să-l transform într-un oraș care poate fi înțeles dintr-o singură privire.

Pe Calea Moșilor aș păstra casele vechi care mai sunt în picioare, dar nu le-aș obliga să joace toate rolul unor mici monumente. Le-aș repara, le-aș lăsa să fie locuite, să aibă farmacii, croitorii, cabinete, prăvălii și ferestre deschise. Patrimoniul fără oameni devine repede decor. Iar decorurile, chiar bine restaurate, nu fac oraș.

Mai departe, la Obor, nu aș căuta să fac ordine până la capăt. Aș proteja tocmai amestecul de negoț, mirosuri, strigăte, sacoșe și conversații. Oborul nu trebuie transformat într-un muzeu al pieței populare, curat, fotogenic și golit de tot ce ar putea deranja un turist. Acolo turismul trebuie să se adapteze locului, nu locul turismului.

Mi-ar plăcea să existe un muzeu al unei zile obișnuite din București. Nu un muzeu al orașului în sensul solemn al cuvântului, cu domnitori, planuri și machete, deși și acestea își au rostul. Un muzeu mic, într-o casă de pe Calea Moșilor, unde să se păstreze lucrurile care nu ajung, de obicei, în patrimoniu: un bilet de tramvai, un telefon cu disc, o sacoșă de pânză, o fotografie făcută în fața blocului, o listă de cumpărături, un caiet cu datorii, o sonerie care sună prea tare.

Într-o cameră s-ar auzi zgomotele orașului. Tramvaiul luând curba, o vânzătoare trăgând oblonul, un câine lătrând în curtea vecină, un radio pornit într-o bucătărie. Istoria mare are documente și arhive. Viața obișnuită dispare mai discret, tocmai de aceea aproape nimeni nu observă când nu mai rămâne nimic din ea.

Aș coborî oamenii către Dâmbovița. În câteva locuri, nu peste tot. Trepte largi, mici terase, iarbă, arbori, posibilitatea de a sta lângă apă. La început, probabil, ar apărea și câteva peturi, poate un cărucior de supermarket și inevitabilele declarații că românii nu merită asemenea amenajări. Bucureștiul are o veche neîncredere în propriii locuitori, cultivată cu sârguință chiar de cei care îi administrează.

Totuși, aș încerca.

Acum, Dâmbovița traversează orașul fără să intre cu adevărat în el. O vezi, dar nu ajungi la ea. Este un râu prezent mai ales prin imposibilitatea apropierii, ceea ce îl face foarte bucureștean.

Aș marca și cursul Bucureștioarei, poate printr-o linie subțire de piatră sau metal în pavaj. Nu pentru a transforma orașul într-o lecție în aer liber, cu explicații la fiecare colț, ci pentru că mi-ar plăcea ca omul care merge pe o stradă să afle, din întâmplare, că merge deasupra unei ape dispărute. Orașele sunt mai interesante când nu spun totul de la început.

Aș planta arbori mari, nu copăcei care apar într-un proiect, sunt fotografiați la inaugurare și apoi înlocuiți după două veri. Arbori cărora să li se lase pământ în jur și destul loc pentru coroană. La Cernătești am un nuc pe care bunica îl știa mare încă din copilăria ei. În București, asemenea durate devin aproape imposibile. Or, un oraș are nevoie și de lucruri care vor trăi mai mult decât administrația care le-a plantat.

Poate aș transforma primul un loc de la periferie, nu centrul. Un capăt de tramvai, o piață de cartier, spațiul dintre câteva blocuri. Centrul are destui apărători, proiecte și fotografii. La margine, viața cotidiană se desfășoară în locuri rămase din întâmplare libere: un petic de iarbă, o alee, două bănci, un copac și o masă improvizată la care se joacă table. Uneori, aceasta este piața adevărată a cartierului, chiar dacă nu apare cu acest nume pe nicio hartă.

N-aș înlocui-o cu granit.

Aș construi și clădiri noi. Nu vreau un București conservat în imaginea lui interbelică, aceeași imagine selectată atent, în care rufele nu se văd, curțile nu miros, iar toate automobilele sunt de epocă. Orașul real a fost întotdeauna mai puțin elegant decât fotografiile lui.

Dar le-aș cere arhitecților să privească strada înainte de a desena clădirea. Să vadă cât de sus sunt cornișele, cât de late ferestrele, cum cade lumina, unde începe umbra după-amiaza. O clădire contemporană nu trebuie să imite trecutul. Ar trebui însă să știe că nu este prima ajunsă acolo.

Spre seară m-aș întoarce în Piața Universității. Studenții ar fi tot pe trepte, alții decât cei de dimineață și, în fond, aceiași. Cineva ar întârzia la un curs, un profesor ar traversa grăbit, turiștii ar fotografia statuile, iar Bucureștiul ar continua să funcționeze fără să aștepte hotărârile mele.

Probabil că aș găsi imediat ceva de schimbat. Și, la fel de probabil, ceva de care să nu mă ating.

Vă dați seama, nu mă pricep la nimic.

Sau mă pricep doar atât cât să știu că nu știu cum trebuie schimbat un oraș.