— În zidăria identitară a verii, ochii lui Ioan, capcane largi mă prinseseră într-un joc parșiv, seducător, din care simțeam că nu puteam ieși. Priveam în gol, primind pe retină lipitura de gânduri azvârlite puhoi, direct în tâmpla ce căuta a limpezi orice tresărire. Simțeam cum mă despica în poeme, cum îmi studia profilul, cum căuta să înțeleagă de unde veneam și încotro mă îndreptam, ce povești trăisem și ce mă atrăgea în lumea fără de sfârșit a contemplării. I-am aruncat o privire scurtă, am zâmbit și am continuat să urmăresc, apoi, trecătorii care erau la rândul lor, furați de propria existență. Am început să vorbesc, nu îmi amintesc ce anume, știu doar că vorbele curgeau ca un râu învolburat, purtat de colo până colo, gata de revărsare, fără putință de împotrivire. Vorbeam pentru a nu ghici în privirea mea că dacă mi-ar fi pus o întrebare esențială, aș fi rămas blocată, incapabilă de a putea rosti vreo frază. Ne reîntâlnisem după o vreme în care nu mai știusem nimic unul de altul. Cu un an în urmă, vara, în fiecare zi, plecam alături de prietenii noștri la plaja din apropiere. Îmi era drag, dar nu mă gândisem atunci la mai mult decât la o prietenie caldă, senină, odihnitoare, așa cum îl simțeam și pe el, punct de sprijin în frământările zilelor. Poposeam cu privirea cercetătoare pe chipul lui, îi studiam mișcările, îi recunoșteam vocea care curgea lină prin gândurule mele, imprimând tihna și bucuria de a trăi. Abia în acea zi de august, însă, atunci când și-a strecurat delicat palma în mâna mea, am simțit cum m-am topit ca o ciocolată la soare, exact ca aceea pe care tocmai mi-o dăruise când ne așezaserăm pe covor, la dezlegări de taine răsfoind cartea primită în dar de la Irene. Totul a venit firesc, așa cum te îmbăiezi într-o apă caldă, căreia îi cunoști adâncimea și atingerea. Și totuși, a fost o azvârlire în mijlocul propriilor trăiri care nu își mai recunoșteau fața. Au urmat întâlniri magice, printre tei și mărturisiri, în asfințit sau în lumina lunii, cu plimbări pe potecile cunoscute și necunoscute, în drum spre casă, spre visurile noastre, cu așteptări fierbinți, numai bune de copt cu sfințenie semințele inimii. Nu îmi amintesc multe cuvintele din toate cele care au zburat între noi, știu doar că atunci s-a pus temelia pe care am zidit viitorul modului de a privi dragostea.

— Și ați rămas împreună?

— Nu. Dar mi-am cunoscut adâncul și bucuria. Am pus reperele care au stat de veghe in alegerile de mai târziu, Planul nostru nu era și cel al cetății de scaun a pământului. Probabil că fiecare aveam nevoie de această întâlnire doar pentru a ne cunoaște limitele și căutările, pentru a ne recunoaște unul în altul, nu pentru carnea care își căuta viitorul, ci pentru sufletul care trăiește în susul privirii. Nu are sens să mai intru în detalii. A fost o dragoste curată. Nu ne-am împuiat capul de povești, ne-am privit așa cum eram și ne-am împins unul pe altul în a descoperi ce ne dorim cum adevărat. Știam și știm amândoi că oricând putem apela unul la altul pentru a ne fi sprijin în momente de cumpănă. Nu întotdeauna o poveste de dragoste este cheia pentru împărțirea tuturor necazurilor și bucuriilor, ea e uneori, doar un pod între două suflete care se recunosc, se poartă în rugăciune, fără dorința de a se poseda,de a fura cumva ceva din libertatea celuilalt.

— Și tu crezi că dragostea e renunțare?

— Nu, dragostea e împreună zidire, este împreună lucrare, este dăruire reciprocă, e respect pentru om și pentru calea aleasă de celălalt pentru fericire și de ce nu, pentru mântuire. Am ales să fiu fericită cu ceea ce sunt și ceea ce am, cu ceea ce pot face în circumstanțele date. A fost o întâlnire de neuitat. Am devenit mai conștientă de cine sunt, visez, am pus piatra de hotar dintre fericire și nefericire și am învățat să mă bucur de binle celuilalt. Am cuprins în dragoste totul, inclusiv absența sau alte neputințe. Au trecut anii și am descoperit că prin astfel de întâlniri ne descoperim adâncimea și sensul. Am trecut dincolo de materie și am rămas cu ținta care contează: șlefuirea sinelui. Întâlnirea specială este între mine și trăirile care m-au condus spre marile întrebări, cele care au lucrat în mine în toată vremea și în tot ceasul, în ciuda aparențelor, determinând cumva ceea ce am devenit, omul pe care îl privești acum.