Blandiana, Ana, Fals tratat de manipulare, București: Humanitas, 2023.

Într-o epocă care stă sub semnul unei avalanșe de informații și tehnici tot mai fine și bine șlefuite ale persuasiunii, manipularea stagnează drept un element care distruge și învață, confruntând puterea absolută și furioasă cu omul și conștiința sa vulnerabilă. Scrisul și lectura sunt, așadar, singurele instrumente prin care subtilitatea capătă un contur real și (re)devine o realitate a dreptății personale, a autodepășirii, a curajului.

Literatura română a secolului al XX-lea a suferit o serie de schimbări. Mai întâi, după perioada belle époque și a literaturii interbelice marcate de o înflorire și o diversitate răvășitoare, este instalat ideologismul comunist, cel care frânează avansul și entuziasmul de a scrie liber, voit, sincer, care utilizează cenzura și învață cetățenii un altfel de frică. În acest context, Ana Blandiana, nume literar al Otiliei-Valeria, se impune drept o voce de singularitate în forță, nu doar prin tăria poetică, ci și prin luciditatea și profunzimea prozei și a eseisticii sale. Opera sa devine un reper moral și estetic în dialogul cu totalitarismul, iar mai apoi, o luptă cu menținerea valorilor democratice. Activitățile sale din afara spectrului scrisului o remarcă drept o disidentă anticomunistă care continuă să lupte pentru libertatea de exprimare.

Fals tratat de manipulare (mai apoi urmat de Mai-mult-ca-trecutul:Jurnal:31 august 1988 ‒ 12 decembrie 1989) reprezintă o meditație asupra modalităților de control ideologic al oamenilor, al faptelor și al gândirii. Profund ancorat în perioada de asprime a regimului comunist din România, oferă un fundal negru al propagandei și al cenzurii. Perspectiva personală asupra unor evenimente tumultoase este guvernată de dezvăluirea anulării unor drepturi care marchează retrasărea firii umane. Transformarea experiențelor personale din copilărie până în perioada maturității se face într-o analiză sumbră a manipulării care se află până și în înșiruirea de litere. Parcursul operei autoarei are un fundament pur și propriu biografic, împletind episoade care au marcat-o, care i-au transformat, dar și oprit (pe nedrept) itinerariul, lăsând în loc o stare latentă de sufocare. Lirismul narativ conține note reflexive, a unui fel de liniște, care împreună cu mesajul limpede exprimat reflectă încercarea restabilirii ordinii morale.

Această lucrare nu este redactată în spiritul școlăresc al unui manual care dorește să învețe despre manipulare ca un subiect pur teoretic, ci este un șir de dezvăluiri complexe ale modalităților prin care se contopesc imaginile unei realități deformate cu încercarea asiduă de a demistifica o lume ale cărei aparențe nu înseamnă decât anulare, persuasiune și zvonuri; în crearea unei fresce de dezvrăjire a lumii, a ideilor, a vieții. Memoria are, însă, un rol vital, alături de adevărul ca act de rezistență. Ana Blandiana păstrează intacte luciditatea reținerii integrității și corectitudinii, chiar și în cele mai vitrege condiții, ca forme fundamentale de opoziție față de minciuna impusă care era văzută (cel puțin de unii) ca un adevăr general valabil. Faptul că realitatea este privită și înfruntată prin forțe proprii este mai important decât exitența în sine a realității, întrucât memoria poate schimba esența amintirilor. Episoadele menționate fac parte dintr-o colecție de amintiri și memorii care nu sunt relatate într-o ordine cronologică, ci într-un timp subiectiv, personal, autentic. Timpul scrisului devine un timp al trăirii, al reflecțiilor, al conceptualizărilor, al explicațiilor (uneori doar pentru sine), în care este recăpătat echilibrul privind reacțiile trecute și prezente și (re)trăirea acestora din altă perspectivă este conturată fără a diminua, stinge sau dilua în vreun fel ‒ deși lumea trecută este (mai) păstrătoare de stereotipuri și limbaj de lemn, mort și plin de gol semantic ‒. Prin scriitura ei, totuși, ucide răul și trage învățături, chiar dacă sunt experiențe dificile.

Carte a unui pragmatism debordant, este compusă din capitole ce poartă câte un titlu sugestiv, care creează o identitate, remarcându-se tema unui autoportret cu palimpsest. Se observă fuzionarea cu eseistica, comentariile pline de logos ale unor evenimente și momente politice din vremea când manipularea era privită ca o formă de libertate, chiar și de scurtă durată. Confesiunile legate de modul în care literatura era aleasă și înțeleasă, sub vocea plină de ethos a memorialisticii, reprezintă în sine un traseu complex și hotărâtor. Totuși, nu este o carte de memorii propriu-zisă, nici vreun soi de jurnal, ci "(…) o încercare de a înțelege" viața cu toate însemnătățile ei, de a reuși întrevederea cu propriul adevăr și cel al lumii în care trăiește. Învierea acestor adevăruri, ca o pânză a prezentului ce se lasă peste trecut, vizează, în esență, perioade diferite ale vieții în care angajamentele sunt martori ai descoperirii de sine. Oprindu-ne asupra acestora, aducerea aminte, relatarea faptelor-centru, rememorările pline de intensitate afectivă, precum momente biografice (din copilărie, din adolescență, din perioada studenției, interdicțiile prin care nu a mai putut să publice, căsătoria cu Romulus Rusan, călătoriile în străinătate, scena politică și aparatele de represiune etc.), se remarcă, înaintând în lectură, o maturizare a simțurilor și a modului în care înțelege propriile acțiuni ale trecutului.

Memorialistica nu însumează prim-planul volumului, însă este prezentă fixarea unei anumite epoci istorice și inserarea, fie și prin fragmente sau doar trimiteri, unei (auto)biografii ca o necesitate, nu ca o tendință egoistă. Momentele la care se face aluzie sunt un contrapunct al devenirii sinelui (de la Otilia-Valeria Coman la Ana Blandiana, de la un copil care este martor al arestării de Securitate pe nedrept al tatăl său – moment relatat și în cartea de proză Sertarul cu aplauze– la femeia curajoasă care își creează libertatea prin lectură, apoi scriere, care consolidează instituții și ONG-uri, valorificând democrația, în mod special libertatea de exprimare pentru care este atât de des persecutată și din cauza lipsei căreia suferă), însă nelipsite de sinceritate și onestitate auctorială.

Amestec între autocontemplare și nararea plină de pathos și ethos a unei istorii trăite și care provoacă o durere acută, resimțită într-un mod indirect și după zeci de ani de la unele întâmplări, reprezintă o nevoie de recablare la momente din trecut pentru a le putea oferi sau nu condiția de adevăr, acum filtrată cu alt nivel de maturitate și sub claritatea democrației. Totuși, puseurile de realitate trecută apar sub forma unor revelații și autorevelații, o asociere fermă între amintiri recente și mai-mult-ca-trecute în care prezentul sau unele elemente ale acestuia (uneori) sunt un factor declanșator pentru trecut, aproape ca în scriitura lui Marcel Proust și a madelinelor sale, trecut din care nu se poate disemina un adevăr general valabil, ci doar frânturi care provoacă o stare permanentă de anestezie a capacității de a înțelege ce este distorsionat sau nu de cenzură.

Prima amintire, așadar, relatată ca fiind o primă manipulare, invită la contemplarea nedreptății trăite, resimțite, respirate, cea a arestării tatălui. Frica este inserată prin absență, iar vinovăția nu poartă vina. Revolverul ascuns de securiști într-unul dintre sertarele de la baie constituie pretextul arestului, iar trista realitate găsește drept interlocutor pe mama Anei Blandiana care a ascultat terifiată întâmplarea. Paginile evocatoare ale memoriei părinților sunt vii, imortalizând viețile și grijile acestora. Mai mult decât atât, o altă amintire din această colecție este reprezentată de emoția și bucuria pe care a resimțit-o în momentul în care a aflat că tatăl său, deși decedat din cauza unui accident tragic imediat după eliberarea din închisorea politică, a văzut zburând o bucată de ziar în care se afla scris tocmai debutul literar al fiicei sale.

Portretul copilei, mai apoi al adolescentei, al liceenei, al autoarei la debut literar parafrazează nostalgii ale sincerității. Debutul literar se produce la revista Tribuna, o provocare de a fi publicată din cauza faptului că tatăl ei, Gheorghe Coman, preot, fusese încarcerat; iar pentru a se înscrie la facultate, pentru a-și curăța trecutul în care, în esență, nu a făcut nimic rău, se angajează pe un șantier în calitate de ajutor de zidar, pentru a impresiona prin munca pentru partid și pentru popor.

Momentul în care își va cunoaște viitorul soț, cel care îi va fi partener de viață până la sfârșitul acestuia din 2015, este unul important. Romulus Rusan, cel cu care va iniția Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, dar și Alianța Civică și PEN Clubului Român, era, în acel moment, redactor la Tribuna. După chestionarea redactorului-șef, prof. dr. Dumitru Isac care o întreabă despre iubirea pe care o poartă lui R., încearcă să o convingă că cel mai bun lucru ar fi să îl părăsească, întrucât tatăl lui a ieșit de curând din închisoare, fapt ce ar îngreuna situația deja complicată. Totuși, cei doi rămân împreună și trec prin multe greutăți și piedici. Aceste detalii biografice au rolul de a contura tumultuozitatea devenirii, drumul spre regăsire al ei și al anilor în care speranța nu era nici măcar un licăr de la capătul tunelului.

Numele pe care alege să îl utilizeze și cu care se va consacra are în sine propria lui poveste, pe care autoarea o înșiruie, cu mândrie, de-a lungul paginilor. Îmbinarea Blandiana, nume de sat românesc din Munții Apuseni și loc de unde provine mama acesteia; cu Ana, folosit din nevoia supraviețuirii și dorinței de publicare (ținându-se cont de faptul că tatăl său a fost închis, făcea aproape imposibilă reușita de a debuta cu un nume care era pătat), reprezintă rima numelui cu cel al prenumelui. Scrierile sale pline de dorința de a se exprima liber, precum și menționează, provoacă reacții dure ale cenzorilor, care nu numai o singură dată îi opresc bunul de tipar sau o interzice (precum scandalul cu Motanul Arpagic), însă aduc recunoaștere asupra talentului și curajului său atât în România Socialistă, cât și în afara granițelor prin Europa Liberă, Vocea Americii și BBC.

Ana Blandiana perindează prin elogii, dar și prin critici și malițiozități, între iluzii și realități care descurajează și dezamăgesc. Scena din tren la care a fost prezentă poeta, cea în care niște studenți filologi vorbesc despre scriitori contemporani, iar când aduc în discuție numele autoarei, adaugă faptul că aceasta este publicată doar datorită faptului că este amanta unui redactor de la o revistă de profil, dar și pentru faptul că are acoperire politică. Într-alta care se petrece postcomunist, Ana Blandiana participă la o campanie politică, mergând într-un sat din județul Teleorman pentru a promova un anumit candidat politic, loc unde este bine primită și ascultată. Prin aceste exemple, se remarcă capcanele unei vieți publice plină de percepții uneori distructive și defămăitoare, alteori flatante și îmbucurătoare.

Cutremurul din 1977 reprezintă un moment de întrepătrundere cu și mai mare măsură a conștiinței autoarei cu realitatea, un moment care a revărsat frici și care a lăsat sechele:

Nu mi-a venit niciodată să mă întreb ce-ar fi fost dacă am fi murit, pur și simplu, așa cum ar fi fost firesc – în blocul nostru muriseră 300 de persoane –, dar m-am întrebat de nenumărate ori ce-ar fi fost dacă manuscrisele acestor cărți n-ar fi fost încă predate. Și, în mod ciudat, salvarea cărților îmi apărea de fiecare dată mai miraculoasă chiar decât salvarea noastră (...).

Mai ales după evenimentele revoluționare din decembrie 1989, rememorările trecutului personal, se încrucișează cu eseistica politică prin care lumea este percepută ca un stimul al gândirii. În scrierea acesteia, presiunea manipulării duce la o anestezie generală a modului în care se degradează discernământul eticului, anihilându-se capacitatea de a alege între bine și rău, între corect și greșit, deși realitatea poate să însemne o linie fină între acestea.

Mecanismul de supraveghere al Securității asupra populației este surprins într-o imagine care aduce aminte de Kafka. Alimenta teroarea, spaimele individuale și colective, dar și sporea alarmant dezinformarea:

Era pe la începutul anilor '80 când pe Calea Victoriei au început să apară, așezați – cred că nu exagerez – cam din cincizeci în cincizeci de metri, niște tineri ciudat de asemănători, tunși și îmbrăcați absolut la fel, într-un fel bizar, ostentativ, programat să sară în ochi, să nu treacă neobservat. (...) Nu țara, nu partidul, nu Securitatea, ci Dumnezeu însuși îi făcuse asemănători printr-o tragedie de care nici nu erau întrutotul conștienți, pentru că nu aveau cum să realizeze cu adevărat termenele de comparație./ Fuseseră cu toții copii luați din orfelinate și educați pentru a deveni ceea ce erau. De câtă satanică șiretenie și imaginație este nevoie pentru a folosi ca materie primă pentru construirea persecuției și inechității politice inechitatea și persecuția destinului însuși.(...) Ei nu trebuiau să facă nimic, pentru simplul motiv că, și numai văzându-i, ceilalți nu mai îndrăzneau să facă ceva. Faptul că trecătorii grăbeau pașii înspăimântați când îi zăreau îi făcea probabil să-și simtă răzbunate umilințele și suferințele care le fuseseră date pe nedrept.

Ana Blandiana este maestră a convingerii prin narațiunea argumentării. Capitole precum "Prima manipulare", "Orfanii", "Nea Gheorghe", "Într-o stație de autobuz" ș.a.m.d. au caracteristica unei "schițe à la Caragiale întoarse pe dos, căci plânsul, și nu râsul e cel care domină, tragicul ia pe alocuri culoarea grotescului sau a absurdului; într-un registru mai blând, umorul, dozat cu știință, capătă un aer moromețian (...). Ochiul poetic se exersează și el într-un text precum La cules ciuperci (...)".

Memorialistica Anei Blandiana, împletită cu eseistica sa în Fals tratat de manipulare, reflectă asupra unui trecut distopic, în care realitatea a fost transformată în minciună, iar sentimentele, dorințele și aspirațiile în frică și teroare. Totuși, se observă verticalitatea și tăria cu care scriitoarea și-a obținut acest titlu, dar a și apărat și prețuit libertatea și onestitatea față de propria persoană și față de ceilalți, o luptă cu propria devenire ca într-un bildungsroman, care prezintă fapte ce îmbolnăvesc societatea și locuitorii acesteia.

Surse web:

Vultur, Smaranda, "Ana Blandiana sau despre timp ca intensitate." Revista 22, anul XXV, nr. 3 (1244), 21-27 ianuarie 2014, accesat la data de 15 iunie 2025, URL: https://revista22.ro/opinii/smaranda-vultur/ana-blandiana-sau-despre-timp-ca-intensitate.